Pe aceeași temă
Richard Pipes este cunoscut publicului roman ca un istoric al radicalismului revolutionar ce a fost responsabil, in buna masura, pentru geneza totalitarismului. Scurta istorie a Revolutiei Ruse, tradusa la Humanitas in 1998 (editia originala in 1995), care acopera, intr-o forma concentrata, materia tratata pe larg in alte doua carti (The Russian Revolution, 1990; Russia under the Bolshevik Regime, 1993), a fost foarte citita in Romania la fel ca peste tot in fostul bloc comunist. Un volum de mici dimensiuni din 2001 (Communism. A History of the Intellectual and Political Movement) rezuma critica pe care a adus-o comunismului, de-a lungul mai multor decenii, cel mai popular analist occidental al regimului sovietic si al radacinilor sale istorice. Din aceeasi bibliografie se mai cuvine mentionat un volum colectiv pe care l-a coordonat in 1961 (The Russian Intelligentsia) si care a marcat un punct de cotitura in intelegerea fenomenului mai larg al genezei radicalismului politic in sanul gruparilor intelectuale din societatile convulsionate - asemeni Rusiei si Europei de Est in secolul XIX - de transformarile modernizarii dupa model occidental. Este mai putin cunoscut faptul ca aceasta examinare a ideologiilor radicale, exemplificate de cazul rusesc, a fost doar una dintre directiile urmate de Pipes in lunga sa serie de lucrari. O alta este reprezentata de analiza unui fenomen diametral opus: supravietuirea, de-a lungul unei perioade enorme din istoria Rusiei, a unui ansamblu de institutii si forme sociale cu caracter autoritar care, instalate intr-o epoca foarte timpurie si niciodata dezradacinate, au compromis proiectul occidentalizarii formulat de Petru cel Mare la inceputul secolului XVIII. Cartea Russia under the Old Regime din 1974 contine cea mai elaborata expresie a acestei conceptii a lui Pipes despre structurile de durata ale societatii rusesti vazute ca o inversiune a acelor aranjamente politice si sociale ce au permis Occidentului sa evolueze catre formele moderne ale libertatii.
Formula prin care Pipes descrie acest fenomen, in modul cel mai concis, este cea a "caracterului patrimonial" al statului "moscovit" nascut, in decursul secolelor XIV-XV, prin recucerirea treptata a teritoriului ce fusese controlat anterior de hanatele mongole: daca Occidentul contemporan se dezvolta in matricea dreptului roman ce se baza pe distinctia dintre public si privat, precum si pe ideea de stat ca o institutie publica deosebita de persoana suveranului sau si de patrimoniul privat al acestuia, Rusia s-a dezvoltat prin extinderea domeniului privat al cneazului de Novgorod-Moscova. Conceptia ce a stat la baza noii constructii politice a fost aceea a statului vazut ca un "patrimoniu" al suveranului. Cu alte cuvinte, intregul teritoriu al statului era tratat ca o proprietate privata a tarului, locuitorii sai erau priviti - si se auto-percepeau - ca plasati in aceeasi relatie fata de conducatorul sau ca si sclavii sau taranii dependenti ai unui domeniu feudal fata de stapanul acestuia, iar functionarii statului nu indeplineau o functie deosebita de cea a administratorilor aceluiasi tip de domeniu. Datorita acestui ultim fapt, "apanajele" nobiliare nu au pierdut, pana in epoca lui Petru cel Mare, caracterul viager initial, ele putand fi revocate oricand de monarhul nemultumit de prestatia de servitori a celor carora le acordase ranguri aristocratice - spre deosebire, din nou, de situatia nobilimii apusene ale carei domenii si privilegii, transmise ereditar din perioada carolingiana a secolelor IX-X, i-au asigurat o mare marja de autonomie in raport cu puterea centrala, autonomie ce a contribuit in mod decisiv la dezvoltarea formelor de pluralism politic specifice Occidentului. Asa cum au mai subliniat si alti istorici, tarul rus, ce se proclama continuator al basileului bizantin, era mult mai indatorat, in privinta conceptiei si practicilor de guvernare, hanului mongol a carui stapanire o dislocase(1). Pipes arata cum respectiva filozofie de guvernare este continuta, la nivelul cel mai elementar, in terminologia traditionala consacrata, in Rusia, functiei monarhice: desemnat prin termeni ca gospodar sau gosudar, imparatul poarta, in calitatea sa pe care suntem obisnuiti sa o concepem ca publica, aceeasi titulatura ce semnifica si calitatea sa de stapan absolut al unui domeniu privat.
Ideile lui Pipes au fost retinute de o mare parte a bibliografiei occidentale referitoare la Rusia prerevolutionara. Trebuie spus, desigur, si ca nu toata aceasta bibliografie impartaseste pesimismul aceluiasi autor, ce priveste conceptia patrimoniala a statului ca un rau ineradicabil, ale carui consecinte nefaste nu au contenit sa apese greu asupra destinului istoric al giganticului imperiu rasaritean(2). In ce-l priveste pe Pipes, el crede ca incapacitatea initiala a spiritului public rusesc de a percepe distinctia fundamentala dintre public si privat are semnificatia unui rau originar, ce a propulsat societatea rusa pe o traiectorie de dezvoltare echivalenta Sonderweg-ului german: Rusia a fost, intr-un fel, totalitara de la inceputurile ei postmongole (statul comercial "kievean", anterior invaziei tatare, apartine unei istorii diferite), germenii totalitarismului sovietic fiind continuti deja in lumea ruseasca a epocii "moscovite". Rusia "imperiala", rezultata din reformele lui Petru cel Mare, a preluat formele juridice occidentale in cadrele monarhiei autocrate, pe care a sperat sa o poata transforma intr-un instrument eficient al modernizarii. Ea nu a putut depasi insa niciodata handicapurile mostenite din epoca anterioara: ideea statului ca o institutie publica separata de persoana conducatorului sau a fost introdusa la nivel oficial, dar inconsistenta societatii civile ca un ansamblu autonom in raport cu puterea centrala a facut imposibil procesul de liberalizare. Cum societatea insuficient articulata a fost incapabila sa propuna forme viabile de opozitie fata de arbitrariul monarhic, contestatia politica a fost monopolizata de lumea "intelighentiei" revolutionare ce a alunecat catre forme tot mai accentuate de radicalism, exprimate prin practici teroriste. Reactia statului fata de acest curent al radicalizarii ideologice a fost introducerea unor forme perfectionate de represiune. Asa se face ca, dupa momentul 1881 - asasinarea imparatului reformator Alexandru al II-lea de catre o miscare radicala nesatisfacuta de ritmul politicii reformatoare -, imperiul tarilor a adoptat formele organizationale ale "statului politienesc", ce prefigura deja dictatura totalitara. Infiintata in aceasta epoca, institutia ohranei a constituit nucleul din care se vor dezvolta, incepand cu 1917, toate variantele succesive ale politiei politice sovietice. Atunci cand, intr-un moment de criza, una dintre miscarile radicale si-a impus controlul asupra nervilor vitali ai guvernarii, ea a putut prelua - pentru a-l perfectiona - un intreg dispozitiv institutional al carmuirii autoritare ce fusese elaborat inaintea revolutiei. Cu alte cuvinte - si impotriva reprezentarii curente in legatura cu ideile lui Pipes -, "maximalismul" revolutionar nu a fost, pentru el, fenomenul originar al totalitarismului: istoricul american atribuie acest rol tocmai reactionarismului - de un fel foarte aparte - adanc inradacinat in textura societatii rusesti.
Este indiscutabil ca, pana de curand, dintre cele doua volete ale explicatiei istorice a totalitarismului rus - analiza radicalismului si, respectiv, cea a reactionarismului -, cea dintai a detinut o pondere mai mare, cel putin cantitativ, in activitatea lui Pipes. Se pare ca evolutia societatii ruse de dupa 1991 l-a facut pe autor sa decida, in sfarsit, cum trebuie plasate accentele: cartea Russian Conservatism and Its Critics. A Study in Political Culture (2005) o continua pe cea din 1974, pe care am rezumat-o mai sus, prin adaugarea a doua componente esentiale. Mai intai, Pipes afirma acum cu claritate ca cultura revolutionara de secol XIX trebuie vazuta ca o paranteza pe fundalul unei istorii a carei caracteristica principala este tendinta societatii de a accepta ca pe un fapt natural guvernarea despotica si arbitrara, impreuna cu incapacitatea ei de a genera o forma de opozitie semnificativa fata de regimurile politice ce incarneaza acest tip de guvernare. Nascuta dintr-o contestatie ideologica fata de o asemenea constructie politica, Rusia sovietica a preluat trasaturile sale esentiale, pe care le-a invesmantat in limbajul revolutiei permanente. Dupa esecul sau, aceeasi societate, convertita acum la vocabularul liberalismului din epoca globalizarii, nu face decat sa perpetueze reflexele pe care le-a capatat in epoca primilor tari.
In al doilea rand, daca marca distinctiva a lumii rusesti este nu inclinatia catre nihilismul revolutionar, ci cultivarea unei forme specifice de conservatorism, Pipes vrea sa arate cum aceasta dispozitie a spiritului public si a culturii politice si-a gasit expresia intr-un curent intelectual ce a detinut intotdeauna o pozitie dominanta in lumea culturala ruseasca. Imensa majoritate a studiilor dedicate evolutiei intelectuale a Rusiei s-au preocupat cu geneza si dezvoltarea ideologiilor revolutionare, si chiar cartea lui Pipes din 1974 juxtapune un tablou al structurilor sociale traditionale si al institutiilor autocratice cu o prezentare a dinamicii ideologice in sanul "intelighentiei" revolutionare. In Russian Conservatism…, in schimb, Pipes se limiteaza la scurte incursiuni in domeniul gandirii revolutionare si in cel al fragilelor varietati rusesti de liberalism doar pentru a arata cum o parte dintre reprezentantii acestor curente intelectuale sunt absorbiti, in cele din urma, de ideologia hegemonica a conservatorismului. Formulata inca din secolul XVI, in contextul sporadicelor conflicte dintre stat si biserica ortodoxa, aceasta trece prin cateva metamorfoze succesive pana in preziua revolutiei, oferind in permanenta justificari ale autocratismului si argumentand intotdeauna in favoarea ideii dupa care puterea nelimitata a monarhului - ce nu poate admite nici un fel de control constitutional - este singura garantie de supravietuire a statului.
Notiunea de "patrimonialism", in jurul caruia este construita conceptia lui Pipes, provine din celebra clasificare a "formelor de dominatie politica" elaborata de Max Weber, in care dominatia "patrimoniala" se regaseste ca o subspecie a celei "traditionale", aceasta din urma fiind una dintre cele trei modalitati principale in care poate fi exercitata puterea politica, alaturi de dominatia "legala" si de cea "charismatica". Prezent in mod foarte difuz in textele lui Weber - dar mai totdeauna cu referire la societati asiatice -, conceptul a primit interpretari usor diferite in literatura istorica, sociologica si politologica ulterioara. Felul in care Pipes il foloseste nu trebuie vazut decat ca o optiune printre mai multe. El utilizeaza acest concept ca un instrument analitic pentru a pune in lumina diferentele dintre evolutia Rusiei si cea a Occidentului si pentru a discerne originile totalitarismului in adancurile istoriei rusesti. Trebuie spus ca exista, la Pipes, o tendinta de a supraevalua forta explicativa a modelului teoretic weberian. Astfel, unii autori nuanteaza in mod considerabil aplicabilitatea modelului pentru chiar acele societati orientale avute in vedere de Weber, cu precadere, atunci cand l-a construit(3), iar altii descopera forme de patrimonialism intr-o epoca nu prea indepartata din istoria occidentala(4). Weber insusi - pe care Pipes, intr-o lucrare de acum 40 de ani, l-a catalogat ca incapabil sa inteleaga specificul lumii rusesti(5) - nu a abordat niciodata cazul Rusiei prerevolutionare din aceasta perspectiva. E drept ca el nu avea cum sa-si puna intrebari in legatura cu originile totalitarismului. E insa tot atat de adevarat ca Pipes leaga originile totalitarismului in prea mare masura de o constelatie de factori specifica Rusiei si ne lasa cu multe intrebari legate de geneza si persistenta autoritarismului politic la nivel global.
Pana cand aceste intrebari vor fi dezbatute, putem retine o semnificatie mai imediata a cartii lui Pipes. Iesiti din totalitarismul ce se revendica de la cultura revolutionara, am avut prea adesea tendinta, in Europa de Est postcomunista, sa privim conservatorismul ca pe un antidot perfect al radicalismului si utopismului ideologic si ca emblematic pentru atitudinea fundamentala a moderatiei politice. Orice idee buna se poate transforma intr-o moda pernicioasa. In Rusia - si nu este doar opinia acestui autor(6) - ideologia conservatoare nu a putut oferi o alternativa viabila la mesianismul revolutionar nascut din imobilismul unei societati incapabile sa se ajusteze dupa provocarile lumii moderne. Richard Pipes ne reaminteste ca unele forme istorice ale conservatorismului au contribuit in mod hotarator la geneza celei mai caracteristice forme a raului politic din secolul XX. Cel care ne-a dezvaluit, cu alte ocazii, anatomia intima a procesului revolutionar ne infatiseaza, de aceasta data, o imagine la fel de penetranta a conservatorismului totalitar.
1. Michael Cherniavski, Khan or Basileus: an Aspect of Russian Mediaeval Political Theory, in Journal of the History of Ideas 20: 4, 1959, pp. 459-476.
2. Oleg Kharkhordin, What is the State? The Russian Concept of Gosudartsvo in the European Context, in History and Theory 40: 2, 2001, pp. 206-240.
3. Andrew Eisenberg, Weberian Patrimonialism and Imperial Chinese History, in Theory and Society 27: 1, 1998, pp. 83-102.
4. Julia Adams, The Rule of the Father: Patriarchy and Patrimonialism in Early Modern Europe, la http://www.russellsage.org/publications/workingpapers/
5. Richard Pipes, Max Weber and Russia, in World Politics 7: 3, 1955, pp. 371-401.
6. Mikhail Loukianov, Conservatives and "Renewed Russia", 1907-1914, in Slavic Review 61: 4, 2002, pp. 762-786.
