Pe aceeași temă
Cand Cristian Mungiu a luat Palme d Or cu filmul lui despre un avort clandestin in anii lui Ceausescu, bucuria mi-a fost dublata de o mare dezamagire: in studioul unei televiziuni, un confrate al laureatului, nu mai putin faimos, explica acru ca juriul de la Cannes a ajuns la momentul Romania dupa ce avusese un moment Iran, altul Vietnam s.a.m.d. Pur si simplu nu si-a putut stapani - daca nu invidia, in orice caz - impudica lipsa de solidaritate profesionala. Din fericire, nu toata breasla a reactionat la fel: imi amintesc de naturaletea compensatoare a reactiei lui Nae Caranfil: "Minunat! Ah, ce mi-ar fi placut sa primesc eu acest premiu!". Pentru Cristian Mungiu, a urmat atunci ce stim cu totii: o presa fabuloasa, chiar mecanic laudativa la adresa filmului, in tara in care scenariului i se refuzase subventia de stat. Totul dublat, cum se cuvine la noi, de intrebari pe la colturi: "Chiar ti-a placut?...".
Prozatorul Marius Daniel Popescu, format in grupul de la Brasov, leat cu Simona Popescu, Marius Oprea, Caius Dobrescu si ceilalti, n-a fost debutat de vreun cenaclu din Romania, ci direct de Jose Corti. Ca si cum n-ar fi fost de-ajuns, a mai si primit premiul elvetian de literatura "Robert Walser" si, astfel ambalat, a descins la Bucuresti in primavara anului trecut, sa-si prefateze traducerea ce avea sa apara in toamna la Editura Humanitas*. Simfonia lupului, scrisa in frantuzeste de romanul stabilit de 18 ani in Elvetia, e o impletitura delicata de istorii personale, asamblate fluid, pe cateva voci mustoase, frumos timbrate. Chiar si in traducere, scriitura are corporalitate si un pic de aer retro, daca tinem cont de cat de repede se invechesc formulele in ziua de azi. Sunete patinate razbat si din alte "simfonii" de anii saptezeci-optzeci: Mircea Nedelciu, Gheorghe Craciun, Cristian Teodorescu. Aici e insa si farmecul acestei carti fericite, care nu tinteste sa se impuna, sa epateze, sa inoveze, ci doar sa descarce preaplinul unei naturi reflexive si sensibile, care s-a imbibat de intamplarile vietii ca de tot atatea experiente initiatice. Marius Daniel Popescu vine ca un Aldulescu rotunjit de jovialitate, cu tristete in locul disperarii, dar cu aceeasi tulburatoare atarnare de steaua mantuirii unei lumi de margine, frumoasa, sarmana si pura. Personajele sunt extrase rand pe rand din tablou, in ritmul amintirii: o bunica taranca, desteapta si aspra vine practic dupa tine ca o umbra buna, la care te intorci; un tata fara noroc, cu suflet mare, se recompune incet din scene-testament; un copil sensibil, drept si curajos din nascare devine incet-incet adolescent si-si rabda constiincios mazga iesirii din crisalida; barbati necajiti isi ascund nefericirea in cruzime (o scena extraordinara, de un tragism inghetat, descrie agonia unui cal cu copitele sudate in fonta incandescenta a unei turnatorii). Romanul curge domol, la persoana a doua, ca intr-o prefirare de fotografii din album, si ceea ce ramane foarte persistent este un fel de bucurie a perspectivei. Privita de sus si inapoi, viata e tulbure, buna, folositoare.
Ar fi fost totusi remarcat in Romania Marius Daniel Popescu? Tare mi-e teama ca nu. In orice caz, nu de la prima carte, care se citeste cu placere, dar nu sare neaparat din rand. Cate alte debuturi promitatoare, cam din aceeasi categorie, n-am avut in ultimii ani, de la Anca Maria Mosora, Ana Maria Sandu, pana la Dima Bicleanu sau Ovidiu Verdes. E clar ca numai editorul francez si premiul elvetian au scos in fata acest debut si au facut cat de cat partie receptarii romanesti, care nici acum nu tresalta cine stie ce de interes (cel putin deocamdata). Nu altfel au stat lucrurile cu celalalt roman traitor in Elvetia, Catalin Dorian Florescu, si el premiat in tara de adoptie, dar ca scriitor de limba germana, comentat mai cu seama dupa vizita in Romania (in 2007), in care s-a vazut un scriitor inteligent, cu darul sinceritatii si zdravan legat de radacinile lui banatene.
Intrebarea pe care mi-am pus-o insa de la bun inceput, si pentru care l-am pomenit pe Cristian Mungiu, este: ne raportam oare corect, noi, romanii, la succesul recunoscut mai ales de altii? Mai de mult, raspunsul nici n-ar fi fost de cautat in bruiajul adiacent cenzurii. De la Revolutie incoace insa, ne priveste cum alegem, cu conditia sa facem fata unor stereotipuri: pe de o parte, strambatul din nas la tot ce n-a crescut cu noi aici, la nechezol, idiosincrazia automata la cei foarte laudati, dar si nevindecabila suspiciune a celor din exil, indreptatita sau nu. Unii sunt simpli veleitari contaminati de complexe de superioritate. Altii - buni mediocri cu succes in strainatate, categorie stimabila, de nu chiar nepretuita: aduc notorietate culturii romane fara mari investitii din partea ei si incorporeaza o lectie pe care categoric n-am invatat-o, aceea de a respecta, in deplina seninatate, diferentele de gust, de moda, de trend dintre diversele spatii culturale. Raman cei foarte buni, a caror recunoastere temeinica nu poate fi ignorata si care ne ajuta sa depasim inadecvarea in care traim, cultural vorbind.
Sa luam cazul lui Norman Manea, un scriitor foarte publicat si premiat in strainatate, dar mult mai putin prizat aici. In favoarea lui s-au format grupuri compacte de sustinatori ("de presiune", le-as spune, daca n-ar fi sa cad intr-un amarat de poncif), care se simt datori sa puna la index pe oricine nu le impartaseste pledoaria. Aproape douazeci de ani de polemici veninoase si ineficiente. Mult mai mult presupun ca a reusit turneul romanesc organizat anul trecut, odata cu lansarea seriei de autor de la Polirom, lasandu-l pe scriitor sa convinga nemijlocit prin amenitatea intelectualului rasat, prin sinceritatea emotiei, prin excelenta cunoastere la zi a vietii culturale romanesti. Cazul Manea a fost si va ramane o falsa problema, alimentata de meciuri autohtone, care n-au, pana la urma, nicio legatura cu valoarea si succesul literaturii lui, ci cu blestematul instinct al cheltuirii in mize meschine.
Nici schimburile de sageti dintre regizorul Andrei Serban si breasla teatrala din Romania n-au vreo noima, ca dovada ca boala e mai intinsa decat credem. Un mare artist evolueaza, la urma urmei, intre capodopera si esec in functie de propriul destin, si nu de locul pe care i-l face ori nu cineva. La fel, nici Goma n-ar trebui discutat in termeni de calibru literar, daca nu vrem sa ignoram cu tot dinadinsul motivul real al notorietatii lui - disidenta. Vad bine, si cred ca nu scapa nimanui, antipatia pe care si-o atrage tot mai mult, in interior, Mircea Cartarescu, pe masura ce e tradus in strainatate. Dar, ca sa venim la un exemplu mai putin rasunator, dar nu mai putin tipic, sa-l amintim pe Alexandru Ecovoiu, un prozator care a convins in Occident inainte de a convinge aici, dar ramane neconsolat ca nu place tuturor.
Este mediul cultural romanesc de azi o fundatura noroioasa de lipsa de gust si simt al valorilor? Daca da, cu siguranta nu fiindca nu-i iubeste indeajuns pe rasfatatii Occidentului, ci pentru cu totul altceva, mult mai grav: metabolismul primitiv al subprodusului, al surogatului, al mimetismului gaunos si pentru infricosatoarea abulie fata de troglodirea gustului public. Impotriva lor ar trebui sa tinteasca in primul rand artileriile condeierilor. Restul se rezolva de la sine. Imi place sau nu, il citesc ori ba, Norman Manea ramane un prozator important, pe mana caruia - am mai spus-o - si-au facut loc in edituri straine destui scriitori romani. Nu e nevoie ca el personal sa fi semnat vreo recomandare, e destul ca e roman. Nu intereseaza daca Alexandru Ecovoiu scrie sau nu intotdeauna exceptional, ci ca numele lui suna cunoscut in Spania si e identificabil in Franta. Nu tin ca Marius Daniel Popescu sa fie cel mai bun, mai bun decat Mircea Cartarescu, ci socotesc ca ne-a mai pus o data Dumnezeu mana-n cap cu publicarea lui la José Corti (care-l mai si socoteste unul dintre cei mai buni zece scriitori pe care i-a debutat vreodata) si ca n-ar trebui sa-i dam, iar si iar, peste ea. De altminteri, de la Vintila Horia, cu al sau Dumnezeu s-a nascut in exil (si poate ca mai norocos decat acela), nu s-a mai oferit o sansa atat de abrupta unui scriitor roman. Ce va face cu ea autorul Simfoniei lupului e o cu totul alta poveste.
Deocamdata, premiatul "Robert Walser" a avut norocul sa scrie liber de obsesia de a-si gasi propriul culoar. A tinut insa cont in mod lucid ca trebuia sa ilustreze inteligibil timpul si spatiul din care venea - Romania anilor saptezeci-optzeci, puternic marcata de dictatura. Mixul intre acest din urma cod si cel afectiv n-a fost usor si n-a iesit fara asimetrii. Frazele intolerabil conformiste ("Cei zece muncitori erau in afara lor insisi, traiau drama unei tari descompuse"; "Ai trait douazeci si opt de ani intr-o lume pe care partidul unic voia s-o acapareze") nu lipsesc, dar nici nu te sacaie nemasurat. Ca nu e vorba de simple scapari ar putea s-o confirme o amuzanta inadvertenta: in presa straina, prozatorul apare prezentat drept tigan roman; la fel il gasim si pe portalul romanilor din Elvetia, in schimb, la Bucuresti, corecteaza informatia mai in spiritul locului: nu e tigan, ci roman din Bailesti, Dolj. Se stie a fi un "personaj" (sofer de autobuz si instructor de literatura intr-o inchisoare de maxima siguranta, autodidact in limba franceza), dar isi vede de treaba, pentru ca are de predat un nou roman in 2009 aceluiasi editor francez.
Autorul a vorbit in Romania despre Simfonia lupului si mai ales despre sine in cateva ocazii publice prilejuite de Institutul Francez, revista Observator cultural si Editura Humanitas. Fericit sa revina acasa, nu cred sa fi observat ca a intrat in atmosfera cam toxica a Capitalei noastre. Doua interviuri - unul semnat de Alina Purcaru in Cotidianul si un altul, de Arina Petrovici si Ovidiu Simonca, in Observator cultural - l-au starnit deja impotriva criticilor romani, cu o insistenta demna de o cauza mai buna. De ce? Probabil scontand un fel de efect "Norman Manea", pe tema lui "nimeni nu-i profet in tara lui". N-a prea iesit, natura lui Popescu nu "cupleaza". Totusi, ceva-ceva s-a izbutit: "- Aveti sa le reprosati ceva criticilor si scriitorilor romani? - Nu, n-am ce sa reprosez nimanui. In Franta se judeca marile calitati literare, fie ca e vorba de traduceri din alte limbi. Romania poate sa aiba creiere, dar inca nu avem un sistem de evaluare precum cel francez. N-avem structurile, sistemul cultural care sa ne permita o asemenea forta". Sau, in interviul semnat de Ovidiu Simonca, de asemenea mult inainte de aparitia traducerii in romaneste a cartii: "- Ai sa apari in romaneste in noiembrie. Ai vreo dorinta in privinta modului in care ai vrea sa te perceapa critica literara romaneasca? - Nu. Sa faca ce pot, ce vor, ce stiu. Nu impun nimanui nimic. Fiecare sa scrie sincer, sa scrie ce crede el, fara prejudecati, fara artificii. - Si daca te rad? - Sa ma rada, ca se rad pe ei. Nu ma atinge rasul lor, ei se rad pe ei insisi. - Nu pui la suflet? - Nu. La olteni e o vorba, daca iti face unul ceva, se zice asa: baba se scarpina si iese basina cu junghi. Rade-ma, da-i inainte, ca eu continui sa public la José Corti, ma ocup de Parisul meu, de Elvetia mea si de prietenii mei adevarati din Romania, care au inteles altfel cartea".
Un autor nevinovat impins la limita prostului gust, la rand cu cetatenii onesti, somati seara de seara de reporterii de stiri sa se planga de autoritati pentru ca le-a luat apa casele. Zau ca e pacat!
Nu ne mai miram, dar cred ca e cazul sa ne cam ingrozim ca nu doar pe hulitele posturi de televiziune raul a ajuns hrana cea de toate zilele.
* Marius Daniel Popescu,
Simfonia lupului, Editura Humanitas, 2008,
traducere de Emanoil Marcu, 374 pag.
