Pe aceeași temă
Marele asteptat, dar si marea dezamagire, a fost Trafic, al lui Catalin Mitulescu, care a obtinut Palme d’Or pentru scurt anul acesta. Vrea sa fie o felie de viata de zi cu zi, care de asemenea sa redea starea de spirit a societatii romanesti din momentul de fata, compus din lucruri marunte - un trafic infernal, palavrageala unui tip cu o tipa intr-o cafenea, stresul acestuia de a ajunge la o ora fixa undeva si imposibilitatea de a-si tine promisiunea… Filmului ii lipseste exact ceea ce trebuie sa aiba un astfel de film: atmosfera, un scenariu atat de abil, incat sa te tina printr-o serie de maruntisuri fara nici o importanta aparenta si o mana de regizor experimentat.
Apartamentul e, impreuna cu Un cartus de Kent…, cel mai OK dintre cele 5 scurte. E construit impecabil, fara cuvinte, doar din gesturi - tot micile gesturi cotidiene, care conduc si se transforma in marile hotarari pe care omul le ia in viata. Regia e a lui Constantin Popescu, care asaza impecabil ritmicitatea, caci ritmul e lucrul cel mai important in cazul de fata, plus faptul ca stie cand sa puna capat gesturilor monotone, pentru ca filmul in sine sa nu devina monoton. A obtinut Marele Premiu la Festivalul International de Scurt-metraj de la Venetia, 2004 (atentie - nu foarte cunoscutul festival de film venetian, ce are loc la inceputul lui septembrie in fiecare an si care se numeste Mostra Internazionale d’Arte Cinematografica, ci unul special de scurt-metraje, care a avut loc la sfarsitul lui aprilie - inceputul lui mai 2004).
Excelenta stare de spirit si radiografia unei societati rezulta din Visul lui Liviu, de Corneliu Porumboiu, premiat pentru cel mai bun scurt-metraj la festivalul de la Cluj. Problema acestuia e (culmea!) ca se termina prea repede si ca atunci cand intri mai bine in atmosfera, totul s-a sfarsit. Filmul ar merge foarte bine gonflat la metraj lung (spre 80-90 de minute - el are deja 39 de minute in forma actuala), intreaga-i structura fiind oricum specifica lung-metrajului: ritmul destul de lent, lait-motivul visului ce revine de prea multe ori pentru un scurt-metraj, personajele numeroase, analiza minutioasa a relatiilor dintre ele…
Slab e, in schimb, Stejarii verzi, de Ruxandra Zenide, coproductie cu Elvetia, prezentat anul trecut in sectiunea elvetiana (competitiva) la Locarno. E un film plangacios, despre mult trambitatele adoptii de copii din Romania de catre straini, cu povestea (ce se vrea sfasietoare) a doi copii, frate si sora, dintr-un orfelinat, ce ar trebui despartiti in urma adoptiei fetitei. Povestea in sine chiar e emotionanta, numai ca in film ea se transforma in lacrimogenie, cazand in toate capcanele filmelor realizate in Occident despre problemele din Est si marsand pe sabloane menite sa induioseze, acolo unde o analiza la rece ar fi avut un impact mult mai puternic.
Oricum ar fi, calupul de 5 scurte reprezinta o premiera pentru Romania si n-ar trebui ratate.