Coreea de Nord, ţara cu un singur gras

„În Coreea de Nord am avut sentimentul că, dacă nu ar fi fost momentul 1989, aşa ar fi putut arăta şi România. Povestea ţării lui Kim trebuie să ne dea fiori şi să ne facă şi mai conştienţi de faptul că greşelile de dinainte de revoluţie se pot repeta oricând.“ (Adelin Petrişor)

Adelin Petrişor este unul dintre cei mai cu­rajoşi şi inspiraţi reporteri români de du­pă 1989. Este inutil de menţionat numele teatrelor de luptă de unde a transmis. Un mare reporter se bate să fa­că mari reportaje, lăsând mi­cilor reporteri şansa căl­du­ţă de a relata despre vio­luri, accidente de maşină sau nunţi de vipuri de mu­cava. După nenumărate în­cercări, marele reporter ro­mân a reuşit să pătrundă, împreună cu cameramanul de la TVR Cătălin Popescu (zis Grasu’) în cea mai izo­lată ţară din lume, Republica Populară De­mocratică Coreeană (Coreea de Nord).

Probabil că niciunde în lume di­ferenţa dintre rezultatele celor două sisteme care s-au ciocnit în secolul trecut nu este mai frapantă ca în peninsula co­re­ea­nă: un Nord muritor de foame, care a apli­cat cu stricteţe comunismul în esenţa sa cea mai dură, stalinistă, şi un Sud printre primele zece economii ale lumii, dinamic, capitalist. Ambele ţări au plecat din ace­laşi punct - colonialismul dur al Japoniei şi distrugerile războiului, care le-a şi de­s­părţit (1950-’53). Regimul sărbătorea în 2012 centenarul naşterii lui Kim Ir Sen, vechiul prieten al lui Nicolae Ceaușescu, şi cum acesta îşi schimbase recent stăpânul, Kim Jung Un moştenind puterea de la ta­tăl sau, Kim Jong Il, fiul celebrului Kim Ir Sen, se procedează la o complexă ope­ra­ţiune de încercare de PR totalitar, accep­tându-se vizita ghidată a unui grup de zia­rişti străini.

Având experienţa lecturii unor numeroase relatări ale unor străini care au fost în URSS sub Lenin, dar mai cu seamă sub Sta­lin, cartea lui Adelin Petrişor, Țara cu un singur gras, pare a fi o continuare a li­teraturii de călătorie în „paradisul uto­pic“, prin parcurgerea extensiei sale nord-coreene, căci, să nu uităm, RPD Co­reeană nu ar fi existat fără Stalin. Și parcă pentru a-l omagia până la capăt, pentru eternitate, pe călăul de la Kremlin, re­gi­mul nord-coreean continuă să practice sistemul stalinist în esenţa sa, în forma sa cea mai pură, nemodificată de mai bine de 60 de ani. Călătorul păţit, spre deo­se­bire de cel occidental, care nu are această experienţă proprie şi directă, suflă şi-n iaurt: „chiar nu aveam de ce să ne plân­gem: noi urma să plecăm după o săp­tă­mână, dar vreo 25 de milioane de oa­meni nu aveau încotro şi erau obligaţi să rămână“. Ziariştii străini au fost însoţiţi de ghizi speciali, care le cunoşteau limba, modă inventată şi patentată de VOKS-ul stalinist, exportată şi în Coreea de Nord. Ghizii purtau o banderolă albastră pe mâ­nă pe care era scris în coreeană „presa“. Un spirit analitic şi trecut prin multe ob­servă imediat motivul: „era un aver­tis­ment pentru localnici, care fugeau din calea ta ca dracu’ de tămâie. O even­tua­lă discuţie cu un străin te poate arunca într-un lagăr de muncă forţată. (...) nu cred că am mai văzut o ţară în care ce­tăţenii să fie pur şi simplu speriaţi de un eventual contact vizual cu un străin“. Legătura cu ghidul vorbitor de română es­te una amuzantă şi aceasta pentru că cei doi români trăiseră pe propria lor piele mi­nunile regimului comunist, cunoscând esenţa regimului, poate spre deosebire de re­porterii occidentali (cu toate că este greu de crezut că şi aceştia mai pot fi pă­căliţi la fel de uşor cum se întâmpla în 1933 în URSS). Până şi o modestă republică de tip sovietic (una dintre cele mai sărace ţări din lume!) precum este Coreea de Nord încearcă să im­ple­menteze mirajul utopiei. Există un traseu bine de­limitat pe care-l parcurg sub îndrumarea ghizilor: „centrul oraşului a fost modernizat astfel încât să ia ochii puţinilor străini acceptaţi în ţară“. Din ingredientele cu care se în­cearcă fermecarea călătorului occidental în anul de graţie 2013 (pentru a se demon­stra superioritatea sistemului comunist) se numără diverse obiective, care, în (i)lo­gica pervertită a securiştilor şi pro­pa­gandiştilor comunişti, fac figură mag­ni­fi­că: metroul debranlat, grupul ecvestru cu cei doi conducători (tată–fiu): „Plimbarea noastră prin Phenian a continuat cu vizi­tarea obiectivelor importante: Flacăra Juche şi Monumentul Partidului Mun­ci­torilor. Ri ne arată foarte mândru fân­tânile arteziene din centru“. Un astfel de re­gim megaloman are nevoie de con­strucţii înalte, foarte înalte, cât mai înalte. În cazul nord-coreean, este vorba despre un hotel de 105 etaje, Ryugyong, terminat în 2012, după ce finalizarea construcţiei lui a fost întârziată 16 ani din lipsă de bani. Ziariştii străini trebuie cu orice preţ impresionaţi (nu aveau voie să părăsească Phenianul pentru a vedea ce se întâmplă în provincie), însă ne întrebăm ce reflexe mentale totalitare întârziate mai pot avea propagandiştii nord-coreeni pentru a crede că instrumentele folosite de Stalin în anii 1930-’50 mai pot impresiona oameni care au acces liber la informaţie şi locuiesc în satul mondial din anul 2013?

La o dezvelire de statui ecvestre, re­­­porterul observă: „Cât vedeai cu ochii, oameni cu flori, ba­loane şi pancarte. Erau de la co­pii de şcoală primară până la persoane de 50-60 de ani“. La acest eve­niment, oamenii ar fi venit „pentru că-şi iubesc liderul“ (explicaţia ilară dată de ghid). „M-am uitat uimit de jur-îm­pre­jur. Erau sute de mii de oameni şi nu se auzea nici măcar un murmur. Nimeni nu zâmbea, nimeni nu vorbea, nici măcar în şoaptă. Era o mare de oameni îm­pie­triţi.“ Presa străină a fost dusă să-l vadă şi pe noul Conducător: „atunci l-am re­marcat pe lider. Era chiar în centru. Marele lider era de fapt foarte mic: avea 1,60-1,65 metri. Nu era cel mai mic de pe scenă, însă era cel mai gras nord-co­reean pe care-l întâlnisem“.

Ziariştii au fost plimbaţi şi la o mare ma­nifestare de iubire neţărmurită pe un sta­dion („E limpede că dictatorii au o pa­siune pentru stadioane“): „pe stadionul Kim Ir Sen, cu tot cu cei de pe gazon erau 100.000 de oameni. Toţi stăteau cuminţi şi aşteptau venirea co­man­dan­tului suprem. Nu se fâţâiau, nu fumau şi nici măcar nu vorbeau între ei. Vegetau pur şi simplu, aşteptând să treacă tim­pul, să se încheie demonstraţia şi să ple­ce acasă“. Ca tânăr pionier ce a luat parte la edificarea unui uriaş porumbel al păcii între popoare, ne dăm seama cam cum se simţeau acei nefericiţi oameni. Cei doi ro­mâni au fost târâţi şi... la operă, un vechi reflex stalinist, însă nu pentru a asista la un spectacol de operă, ci la unul propa­gandistic, în care se aduceau laude celor trei magnifici. Un bun prilej pentru ca o mare parte dintre militarii din public să pro­fite de întuneric pentru a trage un pui de somn! Sala de operă a fost închisă cu lanţul, păzită de un militar înarmat, cu cartuşul pe ţeavă (probabil). Nimeni nu mişcă în front! Apogeul a fost parada mi­litară, pentru că regimul trebuia totuși să-şi salveze faţa (sauver la face) după eşecul spectaculos al lansării rachetei balistice intercontinentale Unha-3, care a explodat la scurt timp de la lansare (mai exact, la 81 de secunde, căzând în mare, la 165 km de Seul). „Un mare fâs.“ La paradă curgea tehnică militară învechită, de sorginte sovietică (multe posibile sicrie cu patru roţi sau cu şenile, având în vedere superioritatea militară zdrobitoare a forţelor capitaliste din Sud, atât sud-coreene, cât şi americane) pe care autorul o compară cu cea românească.

Autorul rămâne înmărmurit când aude de la ghid că, pentru a merge în provincie, la rude, este nevoie de aprobare, însă şi acest detaliu a fost preluat/co­piat din regimul originar stalinist, care introdusese paşapoartele interne tocmai pentru a limita şi controla circulaţia oa­menilor. Ghidul, un angajat al securităţii, căci, „după fiecare interviu făcut pe stra­dă, Ri mai zăbovea puţin cu respectivul şi îi nota numele complet“. Din păcate, totalitarismul sangvin comunist, acea matrice care s-a aplicat peste tot în lume unde a reuşit să se implanteze, s-a întâlnit în Asia cu disciplina orientală. Inevitabil, li s-a umblat prin cameră, au fost as­cul­taţi, iar camerele de filmat bine scotocite. Nimic nou şi șocant la acest laitmotiv al de­plasării – „mister, mister, no pictures, no pictures! No pictures!“. Aceasta este atmosfera şi atitudinea în regimurile co­mu­niste de extracţie stalinistă. Suntem noi şocaţi (ca şi autorul), pentru că avem senzaţia unei neplăcute spre groaznice întoarceri în timp, într-un adevărat parc cu dinozauri. „În Coreea de Nord pro­paganda nu ia niciodată pauză“, pentru că propaganda este esenţială pentru a im­pune teroarea tăcută. A impregna frica. Fiind un prieten al libertăţii, Adelin Pe­trişor nu avea cum să nu-şi dea seama că „Noi am avut noroc şi în 1989 am scăpat. Da, nici capitalismul nu e perfect, însă es­te departe, mult mai departe de ne­bunia unui regim care-şi înfometa, ur­mărea şi teroriza cetăţenii“.

„În Coreea de Nord am avut sentimentul că, dacă nu ar fi fost momentul 1989, aşa ar fi pu­tut arăta şi România. Povestea ţării lui Kim trebuie să ne dea fiori şi să ne facă şi mai conştienţi de faptul că greşelile de dinainte de revoluţie se pot repeta oricând.“ Pro memoria, cum ar zice ro­ma­nii. Aviz amatorilor de co­mu­nism. //