Cotidianul norvegian şi legea morală

A apărut traducerea celui de-al patrulea vo­lum (din şase) al romanului auto­bio­grafic Lupta mea al scriitorului norvegian Karl Ove Knausgård. La titlul foarte pro­vo­cator (care ne duce cu gân­dul la scrierea celebră şi fu­nes­tă al lui Adolf Hitler) se adaugă nişte subtitluri: Moar­tea unui tată, Un băr­bat îndrăgostit, Insula co­pilăriei, Dansând în în­tu­neric. Knaus­gård cunoaşte un succes imens cu acest ro­man au­to­biografic, în care eroul narator se numeşte ex­plicit ca autorul de pe co­pertă şi în care toţi apropiaţii lui poartă numele din rea­litate.

De unde acest succes pentru un roman care descrie cu lux de amănunte ceea ce se petrece, deloc spectaculos, în viaţa scrii­torului de până la patruzeci şi ceva de ani, vârsta pe care o avea atunci când scria Lupta mea? Knausgård demitizează ficţionalul, dedramatizează romanescul. Pen­tru el, nimic din ce e cotidian nu e străin de literatură, dimpotrivă. Scriind, el intră în propria-i existenţă cu un aparat de filmat care nu iartă nimic. În aceste patru prime volume totul este descris, de la frica pe care i-o trezea tatăl lui în co­pilărie la divorţul părinţilor, când el e ado­lescent, la îndepărtarea fratelui mai mare de el şi de părinţi, la alcoolismul tardiv al tatălui şi moartea lui în mizerie, până la cele două căsătorii ale lui Karl Ove, din a doua rezultând trei copii. Gesturile mă­run­te, de zi cu zi, sunt descrise minuţios, dar mai ales nu sunt evitate sentimentele care de foarte multe ori lipsesc din scrierile au­tobiografice, cum ar fi jena, ruşinea. Knaus­gård descrie tot ce e frumos şi tot ce e ruşinos sau doar banal. Îi dă astfel im­presia cititorului că are acces direct la via­ţa sa, confirmându-i faptul că Scriitorul nu e vreo fiinţă magică, posesor al unei exis­tenţe ieşite din comun, ci un om ai­doma lui. Această sinceritate extremă e che­ia succesului, la care se adaugă, desi­gur, abilitatea de a prezenta realul ca pe o poveste. (Altminteri am deveni toţi scrii­tori doar punând pe hârtie desfăşurătorul zilelor noastre normale.)

Biografia lui Karl Ove Knausgård include un roman familial destul de comun, în ce­le din urmă, apoi o intrare abruptă în via­ţa de adult, când devine, la 18 ani, pro­fe­sor într-o şcoală din nord, într-un sat de pes­cari, o primă căsătorie din care pleacă după câţiva ani, părăsind şi Norvegia în fa­voarea Suediei, ţară în care o întâlneşte pe cea care îi devine a do­ua soţie. Perioadele po­ves­tite din viaţa lui se ames­tecă, iar membrii familiei apar şi reapar astfel mai mult sau mai puţin în lu­mina reflectorului, în func­ţie de etapa de viaţă po­ves­tită de Knausgård.

Cititorul poate fi surprins de pacea socială şi politică din fundalul romanului, pen­tru că personajele lui Knausgård au pro­bleme ca toţi muritorii, dar nu au ne­voie deloc să se preocupe de mersul so­cietăţii şi / sau al politicii. Cum ţările scan­dinave sunt societăţi foarte stabile şi pros­pere, putem vedea „pe viu“ nişte oameni (era să zic „personaje“...) a căror singură gri­jă e să îşi facă viaţa mai frumoasă, să fie fericiţi pur şi simplu. O alternativă la ro­manele occidentale, în care istoria re­centă îşi pune amprenta masiv pe bi­o­grafiile personajelor.

Ceea ce însoţeşte permanent istorisirea vie­ţii lui Knausgård este obsesia scrisului. Eroul vrea să devină scriitor, iar viaţa lui e punctată de această dorinţă, de încer­cările de debut, de preferinţa lui pentru anticalofilie şi ne oferă astfel şi un con­sis­tent metaroman. El nu se mulţumeşte să aibă succes, ci vrea să fie complet au­ten­tic, iar pentru asta înţelege că trebuie să se supună unui soi de asceză: „Cum să stai şi să accepţi aplauze când ştii că tot ce ai făcut nu e suficient de bun? Aveam o singură şansă. Trebuia să rup orice le­gătură cu lumea linguşitoare şi profund coruptă a culturii, în care oricine, până şi cel mai mărunt parvenit era de vân­zare, să rup toate legăturile cu lumea gă­unoasă a televiziunii şi a presei, să stau într-o cameră şi să încep să citesc la mo­dul cel mai serios - nu literatură con­tem­porană, ci literatură de cea mai bună ca­litate - şi apoi să scriu de parcă de asta ar fi depins însăşi viaţa mea. Timp de douăzeci de ani, dacă era nevoie“.

Ce e literatura, de fapt? Knausgård face apo­logia faptului de viaţă trăit, amin­tindu-ne de nişte teorii care erau la modă în anii ’30: „... la fiecare propoziţie mă asal­ta gândul: dar nu faci decât să in­ventezi. Nu are nicio valoare. Ficţiunea nu are nicio valoare, documentarul nu are nicio valoare. Singurele genuri în ca­re vedeam valoare, care mai aveau sens erau jurnalele şi eseurile, tipul de li­te­ratură care nu avea de-a face cu na­ra­ţiunea, care nu se referea la ceva anu­me, ci consta numai dintr-o voce, vocea propriei personalităţi, o viaţă, un chip, o privire pe care o puteai întâlni“. Nimic nou în aceste meditaţii asupra literaturii şi artei. Atâta vreme cât cotidianul lui Knaus­gård e bine povestit, el devine ro­man.

Problema apare în altă parte. Numindu-i pe apropiaţii săi cu numele lor real, de­scriindu-le calităţile şi defectele, bolile şi căderile, scriitorul distruge complet inti­mi­tatea unor oameni asupra cărora îşi aro­gă drepturi pe care nu ar trebui să le aibă, aşa cum are asupra propriei persoane. A doua sa soţie, scriitoarea Linda Boström, suferă de tulburare bipolară, iar boala ei, plus momentul în care naşte primul copil sunt descrise fără menajamente. Co­ti­dia­nul menajului Karl Ove-Linda, care are trei copii (cu numele lor real: Vanja, Heidi şi John), e sacrificat pe altarul literaturii, în condiţiile în care, dacă e adevărat că subiectul literaturii poate fi oricare, e tot atât de adevărat că fiecare om are dreptul la viaţă privată şi la secretul asupra acestei vieţi. Aici cititorul ar trebui să tresară şi să se gândească la faptul că lectura lui foar­te agreabilă a fost posibilă datorită in­truziunii în viaţa privată (adevărată !) a unor adulţi şi a câtorva copii. Cum lite­ra­tura şi viaţa se suprapun, între timp s-a născut al patrulea copil Knausgård, apoi Karl Ove şi Linda au divorţat, află cititorul român de pe Wikipedia, pentru că vo­lu­me­le 5 și 6 nu au fost încă traduse în ro­mâ­neşte.

Alergând după adevăr, Knausgård se cre­de, din păcate, un zeu atotputernic şi „se vinde“ pe sine - aşa cum nu dorea, din câ­te spunea -, dar mai ales pe cei dragi, fără protecţia unor pseudonime. Ne amintim de Serge Doubrovsky, care obţinea în 1989 Premiul Goncourt pentru romanul Le Livre brisé, autoficţiune în care în pri­ma parte autorul constata eşecul căsătoriei lui cu Ilse, iar în partea a doua descria via­ţa sa de după sinuciderea Ilsei, sinucidere care are loc după ce femeia citise prima parte a manuscrisului.