Credinta Nordului(naste fier vechi francez)

 Scotia nu mai face fotbalisti, dar n-a incetat sa scrie, cu o litera asudata si tea­pana, povestea impotrivirii la lipsa de demnitate. Cine a vazut Scotia-Fran­ta, sambata trecuta, pe  Hampden Park, poate intelege cum anume se petrec re­vol­tele virtutii impotriva talentului si a fru­musetii naturale. Franta a sosit convinsa ca nu poate pierde si ca va castiga prin deplasamentul estetic neasemuit care o insoteste mereu. Erau acolo, in aceasta stare de superioritate neta, si finala pierduta in fata unei Italii impenetrabile, si ascensiunea fenomenului Lyon. La un loc, acest cocktail apoteotic si se­du­cator a facut 90 de minute de fotbal cursiv, chiar castigator, in orice alte con­di­tii. Problema a fost Scotia sau, mai bine zis, impotrivirea la dictatura stilata a valorii pure. Scotia a raspuns cu o con­tra­valoare etica: credinta irationala.

Anglo-saxoni nevazatori clarvazatori

 Spre deosebire de fanatism, credinta ira­tionala a scotienilor e, in fotbal ca si in restul vietii lor ploioase si intunecate de ceturi vantoase, o pavaza, un blindaj gros, care apara de iluzii si impinge via­ta inainte, indiferent de circumstante si opo­nent. Cu alte cuvinte, scotienii sunt una dintre acele natii chinuite ale lumii an­glo-saxone care au invatat sa isi impuna o orbire totala la aparente si deficit, sa faca lucruri pe deasupra impresii­lor si prejudecatilor curente. E Franta o campioana mondiala redusa la titlul de vicecampioana de capul rau ganditor al lui Zidane? E Franta un grup statuar in mis­care, cu punctul de sustinere in coap­­sele lui Makelele si cu un lustru acut in sprinturile scaparatoare ale lui Henry? Poate. De fapt, sigur. Dar nu in Scotia. Nu pe  Hampden Park, sambata, 7 octombrie. Acolo a fost 1-0 si un meci superb de fotbal fara spectacol.

Logica ghinionului

 Diferenta intre lipsa de valoare pura a scotienilor si Franta e diferenta intre Sco­tia si restul lumii. Diferenta intre ce es­te si ce se poate face in ciuda a ceea ce nu este. Capacitatea de a castiga in ori­ce conditii, cu o coaja de paine in ma­na si cu o incredere oarba in sansa celui ce nu abandoneaza. Celor ce pot asa ceva li se inchina, inspaimantate, logica si cursul general al regulilor care favorizeaza frumosul. Franta a aflat sau ar fi trebuit sa afle ca a pierdut inca de la inceput. Totul a mers bine in jocul Fran­tei si a urcat spre deznodamant cu pas sigur si arcuit. Insa semne discrete si sigure spuneau altceva. Mai intai, o bara a oprit energic mingea perfect aruncata de lovitura libera a lui Henry. Apoi, golul lui Vieira a fost anulat, din motive complet necunoscute, de arbitrul Massimo Busacca. Necunoscute doar in ordinea liniara a fotbalului. Pe  Hampden Park domnea insa suflul bezmetic si grupat al vointei, starnit de scotieni: cei mai neputinciosi dintre fotbalisti si cei mai dotati dintre oamenii credintei ade­varate. Or, in aceasta logica, Franta nu mai avea decat dreptul sa vada cum poate domina un meci pe care nu are cum sa il mai scoata de sub placajul sco­tienilor. Barele, ratarile, golurile anulate au lasat impresia insumata a unui ghi­nion gigantic. Franta s-a izbit de cu totul altceva, iar acest altceva e mai greu de explicat decat fazele reusite sau ratate ale jocului de fotbal, desi pe Hampden Park s-a jucat, totusi, un meci plin de faze reusite si nereusite. Cum poate cineva atinge aceasta stare ire­zistibila?

Aimez-vous le rugby?

 In primul rand, cedand pentru a co­varsi. Scotienii, de pilda, au acceptat si­tua­tia data fara a cauta compromisul. Din adancul superioritatii franceze, sco­tie­nii au selectat si s-au fixat asupra con­clu­ziei ca vor castiga. Acest fel de a ho­tari nu e, insa, in logica anglo-saxonilor, o ipoteza hazardata. Ea pleaca intelept de la starea de fapt si construieste, in jurul ei, contraargumentele care o vor rui­na. Prin urmare, scotienii au inteles ca nu pot bate Franta si au dezvoltat, mai departe, aceasta observatie, desco­pe­rindu-i limitele. Ei au inteles ca nu vor cas­tiga niciodata in joc deschis, dar au sansa de a evita infrangerea si chiar de a forta victoria aparandu-se intr-un anume fel agresiv si demoralizant, cu o linie defensiva asezata departe, undeva la 18-20 de metri de poarta. Scotia a riscat enorm sa fie surprinsa de contre sau de combinatii scurte de angajare, dar a obligat, in acelasi timp, Franta sa se exa­spereze rapid si sa banuiasca devre­me ca lucrurile nu sunt in regula si ca se indreapta implacabil spre un dez­no­da­mant fatal. Scotienii au dat tot timpul, si nu doar pe baza unei asemanari fuga­re, impresia unei echipe de rugby care impiedica eseul si promite contra, rudimentara, chinuita, dar niciodata lipsita de incredere. Ciudat, dar deloc sur­prin­za­tor, scotienii, cu picioarele lor musculoase si un pic tepene in comparatie cu linia felina a afro-francezilor, au sugerat deplasarea spre rugby si au reusit sa o impuna crunt, indoind pe parcurs, pana la lipsa de demnitate a fierului vechi, superioritatea artistica a Frantei. Cand, in urma unei insistente nervoase, nesigure si disperate a centrilor angajati la un corner, Gary Caldwell a inscris un gol urat si clar,  Hampden Park s-a cutremurat ca un intestin de cetaceu atins de harpon. Comentatorii s-au temut pen­tru viata a 50.000 de oameni. Stadionul a vibrat din temelii. O umanitate chinuita si mereu ridiculizata de formele inalte ale spiritului si sportului (0-5 la ultima in­talnire, cu Franta, la Paris) castigase. Mai mult decat un meci. Scotia e exemplul de care au nevoie toti cei ce pierd pentru ca se tem, inainte de a dori si de a crede cu adevarat.