Pe aceeași temă
Un raport de o jumatate de pagina de comentarii mentale la o pagina citita de carte este o dovada buna a calitatii textului. O carte e buna atunci cand, de la primele pagini, esti invitat intr-un spatiu de gandire in care intrebarile si raspunsurile formulate de autor aduc alte intrebari, la care autorul poate sa nici nu se fi gandit. Mai grav este daca cititorul stie, din capul locului, raspunsurile pe care autorul pare sa le ignore. Din prima categorie face parte, insa, Le Grand dégoût culturel (Marele dezgust cultural, Seuil, 2008), un eseu interesant prin tema, discutabil in argumentare, generos in provocari, scris de Alain Brossat.
In primul rand, paradoxala mi se pare pozitia unui ganditor de stanga care face o critica de pe pozitii conservatoare la adresa democratiei culturale de astazi. Pe scurt, iata teza autorului: societatea occidentala contemporana se afla in plin proces de uniformizare datorita adoptarii unui mecanism de functionare sociala de tip cultural, in locul unuia de tip politic. Politic, pentru Brossat, este momentul diviziunii sociale; cel al separarii apelor, al razboiului generalizat, dialectic, desigur, momentul opozitiilor efective, cel al discriminarii structurante. In schimb, cultural este un regim social nivelator, care topeste diviziunile si care reconciliaza divergentele, aducandu-le la cativa numitori comuni, cum ar fi ecologismul, teama de boli, divertismentul. Politicul de astazi este, de fapt, antipolitic, in masura in care, sub numele de cetatean, individul democratiilor contemporane nu mai este invitat sa participe la elaborarea unui spatiu public de decizie si executie normativa altfel decat ridicand mainile in aer. Indiferentierea a devenit, scrie Brossat, "pivotul sau operatorul esential al noii normativitati democratice". Opunandu-l pe Cicero lui Platon, eseistul francez opune doua viziuni asupra discursului filosofic. Prima este culturalista - a lui Cicero, care proiecta o filosofie ca activitate intelectuala by default, in urma retragerii din viata publica; filosofia devine, asadar, o activitate ocazionala, la care recurgem atunci cand factori externi ne obliga sa ne repliem asupra noastra. Sa ne repliem pentru ca nu ne mai putem deplia, in actiune. Cel care se ocupa cu filosofia trebuie sa nu uite ca, chiar in situatia de a nu mai putea trai altfel decat repliat (sau, pur si simplu, de ce nu?, pliat, inchis), trebuie sa-si dovedeasca utilitatea in slujba cetatenilor, sa nu se dezica de ei (autorul se refera la Tusculane). Filosof este deci omul politic intrat in incapacitate fizica. Or, dimpotriva, Platon afirma suveranitatea domeniului filosofic si eterogenitatea lui cu alte practici discursive: nu gandesti pentru a le oferi oamenilor ce vor si ce vor sa simta citindu-te, ci ceea ce poti demonstra ca e adevarul. Elitism? Daca esti in stare sa demonstrezi, nu.
Acesta este un exemplu de regim cultural versus regim politic. In momentul "cultural" al unei societati, discursurile publice exista doar pentru a se comunica - cu alte cuvinte, pentru a fi vandute -, iar societatea, in ansamblul ei, este vazuta ca un client care trebuie convins, in numar (procent) cat mai mare, sa "voteze" - cu sau fara ghilimele - cu autorul care le etaleaza in piata. Democratia culturala este locul in care ierarhia dispare in vederea unor partaje sensibile concurente, din care castiga cel a carui estetica este mai eficace. Intre adevarul filosofului si afectele demosului, filosofia stabileste o incompatibilitate pe care regimul cultural o desfiinteaza. O desfiinteaza pentru ca are nevoie, pentru a functiona, de sensibilitatea publicului - altfel spus, de ceea ce dorinta lui ii impune sa sacrifice pe altarul prelungirii sau reeditarii senzatiilor oferite de "producator".
Avem, aici, o critica a societatii spectacolului. De aceea, spun, avem de-a face cu o critica de stanga, pentru ca democratia culturala reprezinta un motor al consumului si, deci, o sursa de producere si reproducere a capitalului. Cultura este astazi, in societatile evoluate economic, ceea ce se vinde cu cel mai mare profit, atata vreme cat constiinta de sine a indivizilor poate fi manipulata prin producerea, cu titlul de valoare adaugata, a culturii ca bun de consum. Sarmalele, agroturismul, festivalurile de muzica in aer liber sau nu, tehnologiile de redare a sunetului si imaginii, toate sunt produse culturale sau suporturi pentru obiecte culturale, foarte bine vandute ca fetis de alteritate: ceea ce nu gasesti la tine cumperi. Dar ce mai gasesti la tine? Tot si, in acelasi timp, nimic al tau. Cunoasterea celuilalt, a alteritatii, de la excursia in India la datul cu parapanta si de la cititul unor carti la adeziunea la o marca sau blazon, toate aceste acte (executate ca efect al unei alterari de sensibilitate) presupun cumparare si vanzare - deci bani, deci alienare.
Si totusi, Alain Brossat nu e un eseist de stanga - toate argumentele acestei critici, aparent de stanga, sunt imprumutate din arsenalul dreptei: deplangerea disparitiei ierarhiei, a extinderii domeniului cultural, recent, in contra celui politic, in extinctie, lipsa unui criteriu de separare a valorilor culturale autentice de cele promovate ca simple bunuri de consum, Roma versus Grecia si eterogenitatea filosofiei versus omogenitatea ei cu orice alt discurs public produs ca sa intre in rezonanta cu pulsiuni inconstiente sau cel putin incontrolabile, elogiul diferentei versus critica nivelarii (opozitie pe care o regasim in arheologia literaturii intrerprinsa de Jacques Rancière), toate aceste luari de pozitie, in favoarea unui sistem ierarhic, emanatie a unui atavism de reprezentare platoniciana a lumii, sunt arme aflate in panoplia dreptei. Cum e posibil?
In joc sunt, printre altele, cel putin doua mize. Una dintre ele - cea prin excelenta moderna. Intelectualul francez, mereu impotriva nedreptatilor sistemului si a tendintelor dezumanizante ale societatilor, transcende pozitionarile stricte. In momentul in care politici de stanga institutionalizate submineaza valoarea criteriilor de functionare a societatii - respectiv cel al diferentei care structureaza un spatiu politic -, atunci intelectualul este chemat sa se opuna. El ramane, daca vreti, revolutionar in spirit, desi conservator in litera. In masura in care, de pilda, constatarea inlocuirii politicului de catre cultural se sprijina pe argumente valide, a fi anticulturalist, ca angajament intelectual impotriva masificarii si a dezafectarii politice a societatii, nu inseamna ca devii reactionar, localist, sovin, nationalist, nazist. Inseamna, mai degraba, ca te opui unui proces general de reificare a umanului si de transformare a lui, prin orice mijloace, in investitie capitalizabila; in valoare de schimb in cadrul unui proces de acumulare materiala pe socoteala devalorizarii umanului. Pozitia lui Alain Brossat este asadar ambigua din punct de vedere ideologic. Pe de o parte, sustine eterogenitatea unor discursuri, cel de cunoastere si, respectiv, cel de comunicare, pe de alta, acuza gestionarea culturala a unor conflicte sociale precum cele care opun les banlieues institutiilor regulatoare ale statului suveran, national si unitar francez: concerte de hip-hop in loc de actiuni politice. Mergand mai departe, m-as putea intreba de ce, de pilda, actualul sistem de manipulare subliminala a psihicului individual si a imaginarului colectiv, in societatile de consum, n-ar putea fi criticat de pe pozitiile conservatoare ale unei societati stratificate, in care echilibrul social este dat de perpetuarea raporturilor sociale ierarhice: n-aveti decat sa cititi romanul lui François Vallejo, Vest. Lambert si baronul nebun (2006; Editura Historia, 2008), pentru a constata ca realitatea antagonismului social intre clase apare tarziu si nu apare datorita unei evolutii inexorabile a constiintei de sine a individului occidental, ci datorita unor reconfigurari sociale care o moseste.
A doua miza Brossat o impartaseste cu alti critici ai contemporaneitatii, dintre care m-as opri la Jean-Luc Nancy, cel din Comunitatea absenta, dar nu numai: solidaritatea. Incepand cu Revolutia franceza, societatea a fost mereu un teritoriu revendicat de dreapta si de stanga, in vederea reconstructiei solidaritatii pierdute. Corpul Bisericii trebuia inlocuit cu unul politic, ceea ce, vreme de mai bine de un secol, s-a chiar intamplat. Secolul al XX-lea a relativizat ideea solidaritatii sociale in decupaj national, iar internationala muncitoreasca nu s-a putut concretiza in alta parte decat in mintile unor oameni. Corpul politic a fost inlocuit - sau e pe cale sa fie - de unul cultural. Spre deosebire de cel religios si de cel politic, insa, cel cultural tinde spre dezintegrare si spre o functionare temporara. Intre Piata Universitatii din 1990 si cea in care tinerii se bat cu perne in 2008 se casca tocmai diferenta dintre politic si cultural pe care o putem aseza in termeni temporali: politicul are durate, culturalul are momente. Intre momente, indivizii traiesc neinregimentati. Aceasta demisie sociala il sperie cel mai mult pe Alain Brossat. Realitatea unui social atomizat este negarea posibilitatii corpului social efectiv. "Cultura" este cea care permite cetatenilor sa se inchida fiecare in casa si sa iasa numai la ocazii, pe care le alege in functie de ghidul Time Out, si nu de o agenda politica vitala pentru identitatea lor sociala sau, mai mult, pentru existenta lor materiala si spirituala. Or, desi o societate niseizata este, intr-adevar, fragila in raport cu o actiune concertata din exterior, tocmai procesul civilizarii, tocmai modernizarea societatii este cea care il face pe Alain Brossat sa regrete un trecut de aur si sa condamne un prezent neobarbar. Individualismul il sperie pe Brossat si ii irita pe toti cei care cred ca, astfel, capitalismul isi vede realizata politica lui divide et impera. Ultimii au, intr-adevar, de ce sa fie iritati. Dar solidaritatea sociala a disparut pe masura ce individul si-a luat tot mai multe libertati de a actiona individual si, ceea ce inseamna desigur mai mult, de a gandi autonom. Altfel spus, ceea ce putem numi pozitivist "dezalienarea"individului (oamenii au si pot tot mai mult, conform propriului orizont de asteptare) duce la permisivitatea lui fata de o alienare subreptice - "culturala". Cu alte cuvinte, nu atat sistemul ii deposedeaza pe oameni de ei insisi, ci dorinta lor de deposedare isi cauta propriile mijloace de satisfacere. Pentru ca nu mai murim in lupta, well, macar sa desfiguram cate un cameraman, la meciuri, sau sa levitam la concerte pe stadioane. Atata vreme cat avem bani si timp de meciuri si concerte, nu cred ca e cazul sa ne cerem noua insine sa iesim in strada ca sa revendicam ceea ce deja avem. In neacceptarea acestei realitati sta paradoxul eseului lui Brossat si al tuturor antimodernilor francezi, care simt revolutionar si argumenteaza conservator.