Cronici amanate (I)

O carte ce are deja o istorie

 La trecerea dintre ani ramai cu regretul atator carti despre care ai fi vrut sa scrii si nu ai apucat sa o faci. Cartile citite si despre care ar merita scris sunt inevitabil mai multe decat cele pe care ajungi sa le comentezi. Regretele devin mai mari atunci cand propria tacere ti se poate parea, dintr-un motiv sau altul, vinovata. Asta am simtit în urma cu cateva saptamani, cand am auzit ca Adriana Georgescu a murit la Londra. Vestea avea sa îmi parvina, prin Lidia Bradley, cea care, împreuna cu sotul ei Guy Bradley, au editat în 2004 versiunea în engleza a cartii Adrianei Georgescu, In the Beginning Was the End, la editura Fundatiei Culturale Memoria. Traducerea impecabila realizata de Dan Golopentia a fost facuta dupa editia în romana a cartii La început a fost sfarsitul, aparute în 1999 la aceeasi editura. Cartea a aparut în , abia dupa 1989, mai întai la editura Humanitas. Originalul însa a fost publicat în Franta la editura Hachette, în 1951, sub titlul Au commencement était la fin. La dictature rouge à Bucarest.

Ii datorez Monicai Lovinescu faptul de a fi citit cartea în anii ‘90 în limba în care ea a tradus-o sub pseudonimul Claude Pascal. Adriana Georgescu si Monica Lovinescu au colaborat exemplar, scriind practic împreuna cartea, una în limba romana, cealalta rescriind-o în franceza, cu intentia de a face cunoscut lumii occidentale ceea ce se întampla dincolo de Cortina de Fier în perioada anilor 1945-1948 (anul în care, eliberata din închisoare, Adriana Georgescu reuseste sa paraseasca tara pentru un exil de o viata). Cartea se voia un strigat de alarma pentru a sensibiliza Occidentul.

Foarte tanara avocata si jurnalista, de o frumusete si inteligenta iesite din comun, Adriana Georgescu a fost sefa de cabinet a generalului Radescu si a platit cu închisoarea acest lucru, într-o perioada în care teroarea abia începuse în Romania. A anchetat-o însusi Nicolski si marturia Adrianei Georgescu, retinuta, sobra, dar de o precizie halucinanta, exploreaza universul detentiei din perspectiva confruntarii între normalitate si transgresarea ei brutala, la început aproape ininteligibila pentru o persoana cu convingeri democratice solide, cu un simt al dreptatii înnascut, înzestrata cu umor si luciditate, cu încredere în oameni si cu o mare îndrazneala. Ceea ce relateaza despre umilintele si torturile la care a fost supusa e de natura a zdruncina orice iluzii de acest tip, anuntand naruirea lumii democratice în Romania si instalarea brutala a dictaturii. Imprejurarile în care s-a produs acest lucru, atmosfera epocii, figurile cheie ale momentului capata un contur precis, la fel ca si sistemul prin care se încerca supunerea vointei si pervertirea constiintelor celor care se opuneau deschis transformarii minciunii în instrument politic. Imi amintesc, din acea prima lectura a cartii în franceza, cata speranta îsi punea Adriana Georgescu în prezenta la procesul grupului în care era si ea incriminata a unor reprezentanti ai misiunilor diplomatice britanice si americane. Speranta era ca acestia sa depuna marturie în tarile lor de origine despre conditiile în care se desfasura acea înscenare de proces ce avea sa devina modelul curent al proceselor politice comuniste din epoca, dar si de mai tarziu, pana la procesul lui Ceausescu (victima a tipului de justitie pe care a promovat-o).

Aceeasi speranta a însotit si aparitia cartii în franceza, dar nimic nu avea sa-i clinteasca pe cei care nu voiau sa vada si sa stie. Situatia nu pare mult schimbata un deceniu mai tarziu, din moment ce nici Annie Samuelli, a carei carte de marturii, Zidul despartitor, aparuta si ea în Romania în doua editii dupa 1989, nu fusese mai convingatoare, povestind despre cei 14 ani de detentie traversati. Prin anii ’60, cand ajungea la Paris si publicase prima editie a cartii, nimeni nu voia sa stie sau sa creada ce relata despre anii petrecuti în închisorile comuniste. Doar copiii prietenilor care o adaposteau în capitala Frantei, dupa ce reusise sa paraseasca tara, pareau inclinati sa crediteze ce spune despre lipsa de contact cu exteriorul din anii de detentie, pentru simplul motiv ca ea nu fusese capabila sa o recunoasca pe ecranul televizorului pe Brigitte Bardot si nu parea sa stie cine e aceasta. In anii ‘50 sau în anii ‘60, asadar, situatia nu pare a fi mult diferita: un refuz de a lua act de crimele comunismului, de suferintele jumatatii de continent european aflat sub teroare.

Analize ale ratiunilor mai mult sau mai putin constiente ale unui astfel de refuz merita facute si ar ajuta poate la întelegerea unui lucru ce pe multi dintre noi, care am calatorit în Vest în timpul din urma, ne lasa perplecsi : de ce atatia dintre prietenii nostri din Occident, unii intelectuali subtili, ne privesc si azi cu retinere, suspiciune sau chiar cu ostilitate, atunci cand îndraznim sa spunem cate ceva din ce stim despre ce s-a întamplat în Romania comunista? Uneori presupunem ca acest lucru vine din nestiinta, mai mult decat din rea-credinta sau din îndoctrinarea la care au fost supusi acesti oameni, mai putin sceptici decat noi si mai permeabili la astfel de presiuni, la manipularile electorale.

Iata de ce, editarea în engleza a volumului Adrianei Georgescu, însotit de adnotarile istoricului Marius Oprea (de comparat cu cele mult mai reduse din volumul francez) si de o prefata a Monicai Lovinescu, scrisa în 1991, e un lucru mai mult decat binevenit, chiar daca, la fel ca în urma cu cateva decenii, ne punem întrebarea cum sa facem inteligibile lumii occidentale drama si tragediile traite de cei care au fost victime ale comunismului. E oare la mijloc o simpla problema de comunicare? Propunand difuzarea unei versiuni în engleza a cartii, însotite de un aparat explicativ care sa-l ghideze pe cel neinitiat în lumea infernala a realitatilor anilor ‘50, cand înca nu se putea prevedea amploarea valului de teroare ce se nastea si dimensiunea ravagiilor pe care le va face, editorii cartii par a se gandi ca merita reîncercat sa împartasim suferinta care a afectat atatea vieti, a schimbat destine, a transformat fata unei jumatati de continent si a aruncat aceasta jumatate la marginea prapastiei. Iata deci ca miza publicarii marturiei Adrianei Georgescu este, în conditii mult schimbate, cam aceeasi: ea încearca sa intermedieze între experiente istorice diferite, parcurse în aceeasi jumatate de secol XX de cele doua parti ale continetului: Est si Vest. Ceea ce transforma pozitionarea geografica (Estul si Vestul) într-un mod de a decupa si diferentia, adica de a ordona si ierarhiza, deci de a reprezenta, este chiar decalajul dintre aceste doua experiente. O fractura a carei singura cale de transformare în punte de legatura este cunoasterea si comunicarea. Ce obstacole stau în fata posibilitatii de a negocia un adevar comun, de a face un examen lucid, care sa reduca disparitatea si fragilitatea memoriei?

 O simpla problema de comunicare?

 Un obstacol serios este acela ca, în ciuda înmultirii marturiilor si a cercetarilor - pentru care un foarte serios si util ghid e editia a doua a cartii Gulagul în constiinta romaneasca (Polirom, 2005), de Ruxandra Cesereanu -, refuzul de a asuma o analiza critica si un proces al regimului de care atat de greu ne desprindem e unul care vine si/ sau în primul rand din interior. E unul mai ales de ordinul lipsei de vointa politica, dar si unul derivat din descurajarile la care a fost supusa orice încercare a societatii civile de a actiona pentru a obliga puterea sa îsi asume un astfel de proces. E la mijloc si lipsa de solidaritate si coerenta a elitei intelectuale si dificultatea de a inova discursurile memoriei, adesea mulate pe o retorica de tip comunist, menita sa descurajeze pe cel sincer interesat de trecutul recent. E foarte dificil sa eroizam victimele comunismului si sa le propunem ca modele atat timp cat manualele, filmele si literatura epocii, de care am vrea sa ne distantam, au reusit sa transforme în clisee orice imagine a eroului si sa mortifice astfel orice reprezentare ce i s-ar putea asocia. Daca propria memorie nu ne ajuta în acest sens, putem citi analizele din capitolul Eroii nu au varsta din volumul I al cartii semnate de Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Explorari în comunismul romanesc (Polirom, 2004), ce propun tocmai deconstruirea cliseelor, prin analize perspicace si nuantate ale conditiilor în care erau produse astfel de discursuri si prin punerea sub lupa a ideologiei din care se hraneste retorica grandilocventa a epocii. Concluzia e una singura: nu putem vorbi despre Adriana Georgescu în termenii în care se vorbea despre ilegalistii comunisti sau îngropand-o sub eticheta de „luptatoare pentru libertate“, desi a fost una dintre acestea. O lume careia i-au fost servite pe tava decenii de-a randul false modele sau unele gonflate din ratiuni ideologice reactioneaza negativ la încercari de acest tip. Mult mai eficient mi se pare a o cunoaste asa cum a fost si cum se prezinta, fara emfaza, în cartea sa: ca o femeie tanara si inteligenta care a traversat o situatie exceptionala, în care viata i-a fost pusa în pericol si în care a reactionat mai curajos si mai demn decat poate multi dintre noi ar fi capabili sa o faca. Daca memoria nu ne face sa ne raportam la ceilalti ca la noi însine, sa ne punem întrebari în legatura cu umanitatea pe care o încarnam, sa interogam limitele noastre si ale societatii în care traim, valoarea ei de uz e mult diminuata. Contemplandu-i pe cei care au suferit de pe urma dictaturilor ca pe niste statui, riscam sa-i abandonam definitiv. Nu degeaba statuile se înmultesc în raport direct proportional cu masura uitarilor noastre.

Sunt la fel de retinuta, ce-i drept, si fata de tendinta de a cadea în extrema cealalta, aceea de a lua în bascalie sau de a privi sub unghiul amuzamentului tot ce priveste trecutul recent comunist. E o posibila atitudine fata de memorie si una care se bucura de un oarecare succes la publicul satul de încruntarile si dramatizarile pe care le considera ca atare, în lipsa unei experiente de viata care sa le justifice în ochii lui sau, pur si simplu, în lipsa unei memorii împartasite. E adevarat ca umorul a fost o forma de subzistenta în comunismul din ultimii ani de dictatura, cand e posibil ca era încurajat sa se manifeste - sau macar nu obstructionat violent, ca în anii stalinisti - si pentru ca era o excelenta supapa de eliminare a unor tensiuni sociale greu de tinut sub control. Dar nu numai pentru ca aceasta atitudine ne-a servit atunci prea putin pentru a face ce trebuia facut si ne serveste azi ca alibi pentru o pasivitate si iresponsabilitate pe care ne place sa nu le vedem, am rezerve fata de tendinta de care vorbeam. Sigur ca, luand în ras prostia, absurdul si înlemnirea ideologica, putem face un pas înainte spre a lua distanta critica. Dar atunci cand suferintele unor concetateni ai nostri care au fost victime ale dictaturilor sunt ignorate sau minimalizate consecvent, rasul devine, din desacralizant sau provocator, un instrument de manipulare a memoriei, la limita dintre indecenta si lipsa de morala.