Cu optimism despre moarte

Babyteeth: prima iubire a fost ca o salată de fructe după o perioadă de abuzuri culinare.

Pentru prima oară, după mult timp, am văzut un film al cărui generic nu începe cu executive producer, ci cu numele actorilor. Este un fel de-a spune că succesul comercial reprezintă un deziderat secundar. Într-adevăr, Babytheeth nu e genul de producție care să genereze încasări semnificative, ci, mai degrabă, care caută să readucă la viață plăcerea de a vedea un film care îți rămâne în minte zile întregi și la care te reîntorci pentru a căuta noi înțelesuri.

Lucrarea regizoarei australiene Shannon Murphy vorbește optimist despre moarte, iubire, frică, speranță sau copilărie. Milla (Eliza Scanlen), o adolescentă de 16 ani bolnavă de cancer îl întâlnește pe Moses (Toby Wallace), un tânăr adult alungat de familie, consumator și distribuitor de droguri. Relația oscilantă a celor doi devine, pe rând, coșmarul și speranța părinților Millei. La început, aceștia găseau complet nepotrivită apropierea fiicei lor de Moses, pentru ca mai târziu, când cancerul evoluează, să-l invite pe acesta să locuiască cu ei.

Deși moartea este premisa poveștii din Babytheeth, de-a lungul filmului uităm de ea. Este o prezență continuă, însă o percepem ca pe un țiuit permanent în urechi: știm că e acolo, dar suntem conștienți de el doar când e liniște. Peste acest țiuit autoarea adaugă o mulțime de componente, iar umorul se găsește în cantitatea cea mai însemnată. Filmul este amuzant! Umorul provine din situații, din dialoguri sau chiar din accentul australian. De exemplu, cuvântul fuck sună amuzant și cu totul diferit față de cum suntem obișnuiți să îl auzim în producțiile americane. Și parcă nu e vulgar. Probabil că acest exotism (sau autoironie) face parte din intențiile autoarei, pentru că în film sunt și câteva cadre cu animale care trăiesc doar în Australia. Un alt exemplu este situația din timpul unei cine la restaurant, când comportamentul lui Moses a devenit neadecvat. Atunci, Anna (Essie Davis), mama Millei, spune: „Din fericire pentru toți, uitasem că am luat un Zoloft atunci când am luat cele două Xanax-uri”.

Nu știm dacă Milla va muri, dar această incertitudine este angoasantă. La fel de tulburător este modul în care evoluează relația celor doi tineri. În vreme ce Milla le spune colegelor de școală că are un prieten alături de care va participa la balul de la sfârșitul anului, Moses ne lasă să credem de câteva ori că rolul său în film s-a încheiat. El o părăsește repetat pe Milla, cel mai grav fiind atunci când o abandonează pe acoperișul unei clădiri pe care și-au petrecut noaptea după ce au plecat de la o petrecere. Tânăra nu renunță la relație, ba chiar îi ia apărarea lui Moses când acesta este surprins de Anna după ce a intrat în locuința lor în căutare de medicamente psihiatrice.

Moses nu este un personaj negativ. Este charismatic, iar ceea ce aflăm din biografia lui argumentează situația în care se află. Și celelalte personajele au vicii: Henry (Ben Mendelsohn), tatăl Millei, psihiatru, consumă calmante pentru a-și ameliora starea mentală precară. La fel, Anna abuzează de același tip de medicamente. Cei doi, aflați în pragul despărțirii, încearcă să-și salveze căsnicia și, într-o măsură egală, să ascundă aceste eforturi.

Aflăm că Anna a fost muzician, o pianistă importantă a generației sale. Milla ia lecții de vioară de la fostul partener de scenă al Annei. În acest context, muzica din film este la fel de schimbătoare ca stările psihice ale personajelor: opere clasice abisale sau optimiste care alternează cu piese cântate astăzi în festivalurile pop. În timpul vizionării filmului, am văzut mai mulți spectatori care au folosit aplicațiile de identificare a cântecelor, când coloana sonoră consta în producții recente.

Povestea în care o tânără bolnavă, în așteptarea morții, are aproape un partener hotărât să facă eforturi pentru ea poate părea un clișeu. Cu toate acestea, filmul nu este previzibil. Nu știm niciodată în ce direcție se îndreaptă lucrurile. Nu aflăm detalii despre suferința Millei și nici nu știm la ce să ne așteptăm în privința evoluției bolii sale. Apoi, Moses însuși, cel care ar trebui să o susțină și să o ajute pe Milla, are mare nevoie de ajutor.

Filmul nu își judecă personajele. Nu spune cum trebuie făcute lucrurile și nici nu propune modele. Ne spune, în schimb, că suntem imperfecți și că, în situații-limită, este firesc ca acțiunile noastre să fie haotice. Probabil că acesta este motivul pentru care privitorii se aleg cu o stare autoreflexivă, vecină cu lacrimile.

Babyteeth: prima iubire a fost prezentat în avanpremieră la TIFF, unde a primit marele premiu – „Trofeul Transilvania” și Premiul Publicului pentru Cel mai bun film din competiție. Lui Toby Wallace (Moses) i s-a decernat Premiul Marcello Mastroianni pentru cel mai bun actor tânăr la Festivalul de Film de la Veneția. Filmul rulează în cinematografe. //

Ținutul, drama care ne aduce Islanda rurală

După ce își pierde soțul într‑un accident controversat, Inga (Arndís Hrönn Egilsdóttir) continuă să se ocupe de ferma de vaci robotizată pe care cei doi o dețineau într-o zonă rurală din Islanda. Cooperativa, condusă de Eyjólfur (Sigurður Sigurjónsson), este cea care controlează activitatea fermierilor din zonă, impunându-le acestora prețurile cu care vând laptele și obligându-i să cumpere materiale doar de la anumiți furnizori. Inga încearcă să-i convingă și pe ceilalți membri ai comunității să lupte alături de ea și să formeze o nouă asociație care să-i reprezinte corect pe producătorii de lapte.

Ținutul are puțin dialog, iar regizorul Grímur Hákonarson, aflat la al treilea lungmetraj, reușește o critică aspră a corupției și monopolului, săpuneală care poate fi extinsă către capitalismul zilelor noastre. Filmul pledează în favoarea comunităților mici și conservatoare, unde schimbarea nu este bine‑venită.

Pelicula este și un portret al Ingăi, femeia decisă să lupte cu un sistem abuzator. Interpretată remarcabil, ea nu dă niciun semn de vulnerabilitate. Privitorul dezvoltă pentru femeie o simpatie alăturată unei forme de respect, probabil o urmare a lipsei de indicații în ceea ce privește trăirile interioare ale personajului.

O componentă importantă a filmului este imaginea. Cadrele filmate în exterior sunt, în mare măsură, peisaje. (F.V.)