Cui i-e frică de arta religioasă?

Când Markus Lüpertz a propus orașului Karlsruhe să ilustreze plăcile de ceramică ale noilor stații de metrou pornind de la Facerea biblică, i s-a reproșat că vrea să (re)încreștineze spațiul pu­blic – în plus, pe fondul unei islamofobii în creștere. Opoziția (furibundă) a ve­nit nu din partea vreunor obtuzi politicieni – pri­ma­rul și consilierii locali au susținut proiectul – ori in­dustriași – un mecena a ofe­rit un milion de euro –, ci a unor confrați precum Peter Weibel, influentul di­rector al ZKM (Zentrum für Kunst und Me­dientechnologie). Poate a fost vorba doar de o banală răfuială de breaslă, dar di­lema persistă: ce ne facem cu arta re­li­gioasă?

Să ne mutăm atenția asupra unui alt oraș îndrăgit de Lüpertz, Clu­jul. În această urbe mul­ti­con­fe­sională, turistul va trece des pe lângă vreo biserică veche – tre­cu­tă prin multe, chiar prin succesive schim­bări de proprietar – ori nouă – Funar a fost generos cu ortodocșii – sau chiar pe lângă vreo sinagogă – una singură și-a păstrat des­tinația cultică –, dar va trebui să le trea­­că pragul pentru a avea sub ochi mos­tre de artă religioasă: fresce, mozaicuri, icoane, sculpturi, obiecte liturgice. Sau va merge la muzeu, în sălile consacrate artei medievale, unde s-au refugiat opere exi­la­te din biserici. Ori în cele pentru expoziții temporare – gravurile după plăcile lui Rem­brandt, de pildă, un predecesor al lui Lüpertz în ale ilustrației biblice, sau ta­blo­u­­rile lui Bernea, cu tenta lor căutat ico­ni­că, ori sculpturile spiritualiste ale lo­cal­ni­cu­lui Liviu Mocan. În rest, vizibile sunt doar monumentul cruciform de pe dealul Ce­tățuii – varianta funerară a na­țio­na­lis­mu­lui lui Funar –, câteva decorațiuni ca­to­li­ce în exteriorul bisericilor și al unor clă­diri conexe – un Arhanghel gotic și unul ba­roc în centru, Sfântul Iosif și ie­zui­ții Ig­na­țiu și Francisc Xaveriu nu departe, o Fe­cioa­ră Maria în Mănăștur și alta în Mă­răști, portalul baroc cu sfinți taumaturgi tot acolo –, balaurul străpuns de sulița Sfân­tu­lui Gheorghe în fața iconoclastei bi­serici cal­vine, discretul ansamblu metalic mis­ti­co-alegoric dintr-un colț de parc – că­ruia doar unul dintre titluri îi conferă o (altfel greu bănuibilă) aură creștină. Și cam atât – câteva vestigii din vremuri de­mult apuse, un monument cu tentă mai mult ideo­lo­gică și o instalație vag spi­ri­tua­listă. Peter Weibel nu poate decât să in­vi­dieze un spa­țiu public într-atât de se­cu­larizat precum cel clujean. Să fie vorba doar de moș­te­ni­rea comunismului? Cazul polonez contra­zi­ce un asemenea clișeu. Arta religioasă are un alt destin pe alte tă­râmuri. Mai bine zis, în alte contexte cul­turale.

Între timp, iconografia ortodoxă a luat avânt ca mai peste tot în țară. Între er­mi­nii bizantine și kitsch, iconarii noștri de­ser­vesc o piață extinsă, eclezială ori pri­vată. Iar industria cărții religioase, în to­pul vânzărilor, lărgește exponențial, doar prin predilectele ilustrații ale coperților, impactul vizual al unei arte tradiționale. Neobizantinismul e la modă, dar care sunt rădăcinile sale? Alain Besançon ne readuce cu picioarele pe pământ. Resortul intim al noii apologetici iconodule, apărută în Ru­sia în vremea slavofililor, trimite la un du­blu hybris: naționalist și dogmatic. Pentru a exhiba excelența autohtonă, s-a inițiat un război cultural care con­tinuă până azi, cu rever­be­rații și la noi. Ar­ta occi­den­tală nu ar fi de­cât expresia unui eșec teo­lo­gic, ratarea mizei epi­fa­nice a icoanei ră­săritene. Ce­ea ce echi­va­lea­ză cu o am­biguă depreciere a es­te­ti­cu­lui: arta are un rol minor în această în­tre­prindere mai mult divină. Con­se­cin­țele acestui hybris sunt se­rioase – arta noastră re­li­gi­oasă s-a cantonat, ca într-un ghetou, în­tr-un stil anume, descurajând alter­na­ti­ve­le care abundă, în schimb, în arta occi­den­tală, de la Bosch la Dalí și de la Caravaggio la Ro­u­a­ult. Cu alte cuvinte, iconolatria a se­cretat cea mai redutabilă iconoclastie. Așa încât, dacă azi orașele noastre au cel mult di­le­ma de a încuraja ori nu în­mul­țirea lă­ca­șelor de cult (arhitectura re­li­gi­oa­să me­ri­tă o discuție aparte; Clujul e uneori pu­țin mai îndrăzneț în această privință, deși încă defazat: vecine de stradă, în car­tierul Grigorescu, au apărut trei noi bi­se­rici: da­că cea ortodoxă, eclectică, e în­toar­să spre vechiul Maramureș, cea catolică e strident mo­dernistă, amintind de Fėlix Candela, iar cea reformată, concepută de Imre Ma­ko­vecz, e flamboaiant-organică, în descen­denţa lui Gaudí şi Wright), iar ar­ta con­tem­porană face doar pași timizi în spațiul nostru public, miza noilor estetici reli­gi­oase pare încă improprie aici. O sculp­tură cu astfel de iz, de pildă, plasată dincolo de spațiul eclezial nu mai e azi menită unor inefabile convertiri, cât ree­va­luării unei ve­nerabile tradiții. O sub­mi­na­re, în cel mai bun caz, a multor locuri comune cu ca­re e împănată conștiința noastră re­li­gi­oasă – mai activă sau mai pasivă.

Jerzy Fober - Cina cea de taină (1995)

Unul dintre beneficiile secularizării e și un nou statut al artei religioase. Aceasta nu doar explicitează un mesaj, ci și plasează re­ligiosul într-un context mai larg. Mu­ta­ția are la bază tocmai o salutară descen­trare a teologicului, a cărui nouă margi­na­litate îi conferă nebănuite avantaje. O ma­să încă răvășită poate aminti de cina cea de taină. Un trup chircit ar putea fi și un înger căzut. Atitudinea celui cocoțat pe un turn de scaune seamănă cu a unui stâlp­nic. Dar e doar o variantă he­r­me­neutică printre (multe) altele, care câștigă tocmai prin proximitatea permeabilă a ce­lorlalte. Consecința acestei (stimu­la­toare) glisări existențiale e succesiva regândire a religiosului. Desigur, reperele culturale ră­mân – evenimentele evanghelice, de pildă –, dar acestea nu mai sunt prompt convertite teologic, ci au ieșit într-un spațiu mai larg – public și secular.

Miza artei religioase e azi de a fi provo­ca­toare în două direcții. Mai întâi, ne poate ajuta să pricepem mai corect de ce religia nu e doar o exasperantă perversiune co­lectivă și o încâlcită nevroză, ci și o re­dutabilă resursă existențială și culturală – o tolbă din care înțeleptul scoate vechi și noi, vorba Evangheliei. Fiindcă arta, fie și religioasă, ne permite răgazul pe care un an­gajament de credință riscă să nu ni-l mai ofere. Un răgaz cu o importantă miză mo­rală, de mai lucidă apreciere a asocierii noastre (deseori pripite) cu vreo heg­e­mo­ni­că configurație de semnificații. Pe de al­tă parte, ne poate sugera că creativitatea nu e doar un simplu vestmânt spiritual, ci mai ales o atitudine religioasă fun­da­men­tală. Căutarea adevărului e o chestiune de creație, nu de supunere.

Fiindcă am amintit exemplul po­lonez – cu un catolicism nu doar reacționar, ci și îndrăzneț –, să facem cunoștință cu sculptorul Jer­zy Fober. Dacă lucrările sale au poposit o lună și la Muzeul de Artă din Cluj, ne-am amăgi crezând că resortul a fost interesul local pentru noua artă reli­gioasă. Dar și o banală înfrățire între ju­de­țul omonim și regiunea Małopolska poate servi unei lărgiri de orizont estetic. Fober preferă trupul uman. Chiar și când lip­seș­te, precum la cina cea de taină. O masă prelungă, deplin acoperită, cu falduri pâ­nă-n pământ, luminată de sus de o lampă atârnată apropiat. Acoperământul e destul de răvășit, în unele locuri ca și udat, în al­tele zgâriat ori găurit, iar pe una din părți, central, se mulează în funcție de ce­va dosit spre interior – ar putea fi un scaun sau un trup chircit. În orice caz, e un după – cina a avut loc, poate tocmai în­cheiată, poate astfel rămasă de două milenii. Lumina slabă sugerează o în­tâl­ni­re discretă, chiar dacă tumultuoasă, mar­cată de tensiuni, entuziasme, poate chiar încăierări. Poziția privilegiată la masă, căreia îi corespunde și direcția iluminării, e singura care păstrează urmele unei șe­deri – actuale ori trecute. Ceilalți co­me­seni parcă ar fi fost doar pe fugă.

Elevația – unui cadavru (vertical) care amintește de Pietà Ron­danini a lui Michelangelo – nu se mai datorează unor mâini gri­julii, care să susțină ceea ce altfel s-ar prăbuși, ci unor banale suporturi – tot ce a rămas din cârje – pentru subțiori ori unui postament metalic în care s-au încastrat picioarele. Deja e vorba de un fe­nomen preponderent tehnic – filantropia s-a reificat dramatic –, care lasă iluzia unei înălțări fără îngropare, semn de su­premă angoasă civilizațională. Veronica apare îndepărtându-se, frontal pierdută în indistincția unui lemn brut, inform. Cea care trebuia să ne precizeze chipul e doar un spate – ca pe Sinai. Simeon Stâlp­nicul e acum în vârful unor scaune su­prapuse. Cadrane – cândva tapițate – de scaune, pe care oricum nu se mai stătea. Prin aglutinare (pe verticală) au produs o al­tă ședere: la înălțime, dar mult mai in­stabilă. Scaunele sunt pentru odihnă, dar și pentru spectacol. Din atâtea perspective estetice se clădește o (salutară) asceză: un picior e strâns la piept – într-o concen­tra­re de sine –, iar altul atârnă printre ca­dra­nele de lemn – ca o înrădăcinare în me­moria culturală. Îngerul căzut a frânt do­uă bârne – o cruce ratată. Chircit, cu ari­pile smulse, cu spatele pleznit – și prin spas­mele noii sale dinamici –, țeasta sa are urma unei lovituri – pare o execuție. Fla­gelarea alternează părți de trup cu butuc neșlefuit, căruia i se încorporează, în pliuri înroșite, frânghii de bici. Carnea suferă tocmai în indistincția ei. E mult lemn la Jerzy Fober, dar deseori crăpat, vop­sit, găurit, încrețit, scorțos șlefuit. E mult trup, dar deseori contorsionat, ocul­tat, ciuntit, lovit, în atitudini accentuat pasive – mai mult mort decât viu, mai mult ultragiat decât slăvit. Și e destulă istorie biblică, citată postmodern. De ce nu i-ar sta bine și în spațiile (recent) ae­risite din centrul Clujului, pradă acum doar teraselor și gheretelor?