Pe aceeași temă
Din punct de vedere al infrastructurii, o noutate a perioadei de după ‘90 o constituie teatrul independent. El apare însă târziu în noua societate românească deschisă. Teatrul privat este un fenomen întârziat nefiresc. Teoretic, ar fi trebuit să se afirme exact în același timp cu liberalizarea pieței de servicii și produse. În realitate însă, ca fenomen, a apărut în momentul în care România a trecut prin prima alternanță politică postcomunistă.
Ce înseamnă însă teatru independent? Care sunt indicatorii ce ar trebui să intre în ecuația care stabilește dacă ceva este independent sau nu? Pe de-o parte, avem spații independente – scene care nu fac parte din sistemul instituționalizat de teatru, ridicate în apartamente, case, cluburi, poduri, beciuri - și companii independente – actori, regizori care formează mici companii (în general pe structura fundațiilor), care desfășoară activități artistice. Numai că finanțarea ambelor nu este în exclusivitate privată. Multe asemenea entități au acces la bani publici, hărăziți activităților culturale, prin diverse combinații și alianțe care merg de la sincera susținere dezinteresată a unui eveniment cultural inedit și serios, ce deservește populația sau un grup important de cetățeni dintr-o zonă urbană / rurală, până la bani obținuți pe simpatii politice, pentru că e bine ca un edil să se asocieze cu artiștii tineri sau mai puțin tineri, deoarece artistul este cu adevărat omul cunoscut de mase, iar finanțând, poate beneficia, politic, de pe urma apropierii. „Dacă vrei să știi cine conduce lumea, vezi cine angajează artiștii“, spune un proverb vechi de la Roma.
După întâlnirea de la Godot Café Teatru din 4 noiembrie, despre care am scris în partea întâi a acestui articol, au apărut multe comentarii cu privire la oportunitatea prezenței anumitor invitați tocmai pentru că reprezentau cumva partea instituțională, de stat. Corect, numai că acești oameni (Alice Barb și George Ivașcu) au în CV-ul lor o activitate care intră la categoria teatru independent. E drept că evenimentele despre care scriu s-au întâmplat la sfârșitul anilor ‘90 (marea lor majoritate), dar până la urmă ei sunt generația care ne-a dat această opțiune: opțiunea teatrului independent! Că n-au reușit să reziste sau au preferat să se întoarcă la stat (sistemul de stat) este un detaliu care ține de biografia fiecăruia, de alegerile fiecăruia. Numai că, odată implicat în această zona creativă independentă, rămâi susținător – ceea ce vreau sincer să cred despre cele două persoane amintite. Zona independentă, ca să existe, nu e nevoie numai de energie și creativitate. E nevoie de traducători, oameni pe care sistemul să-i considere de-ai lor, dar care de fapt să facă un joc dublu – în spatele cărora să crească acest teatru independent virulent, capabil să activeze și capaciteze societatea românească.
Teatrul independent românesc este cumva un teatru sărac – sărac în înțelegerea grotowskiană a termenului; trebuie înțeles ca un teatru care pledează pentru cunoașterea limitelor față de cinema și televiziune. Teatrul sărac pe care îl propunea regizorul polonez în 1968 se baza strict pe funcționalitatea și dubla determinare a relației actor-spectator, desființând detalii precum decor, machiaj care prezentau – greșit în opinia sa – teatrul ca sinteză a artelor.
Ce are teatrul independent în plus față de teatrul de stat – l-am întrebat pe Vlad Logigan, un tânăr și foarte activ actor: „Noutatea ideilor și temelor puse în scenă, noutatea mijloacelor cu care aceste idei sunt aduse la lumina rampei. Teatrul independent e făcut în mare proporție de tineri, iar asta îi dă un tip de ardere frumoasă. Pentru cei din teatrul independent, un spectacol nu e doar un spectacol, ci e Totul. În teatrul independent nu există salariu. Dacă nu arzi, dacă nu-ți pui sufletul în ce faci pe scenă, n-o să mai ai public, deci nu vei lua nici bani, iar spectacolul va muri. Actorii și regizorii sunt nevoiți să «transpire sânge». În teatrul independent nu se poate oricum. În teatrul de stat e mai călduță chestia: nu trebuie să-ți dai sufletul; spectacolul se va juca toată stagiunea și salariul tău va continua să vină. Desigur, nu vreau să spun că teatrul independent e mai bun ca cel de stat. Nu e deloc așa - dar cu siguranță e altfel! Teatrul de stat are avantajul că e făcut în proporție mare de oameni mai puțin tineri, iar asta înseamnă experiență. Nu poți compara nimic cu experiența (fie ea de scenă, de viață, de creație etc.). Fără experiență, riști să inventezi roata și să te bucuri că ai făcut-o, fără să știi că omenirea a descoperit-o deja. Teatrul de stat poate oferi publicului producții minunate, cu regizori și actori mari, decoruri și costume, așa cum teatrul independent nu-și prea permite să facă“. Vlad Logigan este unul dintre cei care au simțit acut nevoia coagulării mișcării independente, iar nașterea acestui festival național de teatru independent i se datorează în mare măsură.
FNTI a fost un festival-concurs. Iată câștigătorii:
Premiul pentru cea mai bună regie - Sânziana Stoican (Ce zile frumoase! de S. Beckett / UNTEATRU); Premiul pentru cea mai bună scenografie - Valentin Vârlan (Ce zile frumoase! de S. Beckett / UNTEATRU); Premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal -Sabrina Iașchevici (Ce zile frumoase! de S. Beckett / UNTEATRU); Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal - Cătălin Babliuc (Bullets over Lipscani inspirat de Woody Allen / Fundația Calea Victoriei 2007); Premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar - Conrad Mericoffer (Dontcrybaby de Eugen Jebeleanu / Compagnie 28 & Teatrul Luni de la Green Hours); Premiul pentru cea mai bună actriță în rol secundar - Ilinca Manolache (7 dintr-o lovitură de Lia Bugnar / Teatrul nu e o clădire).
Juriului a acordat și trei Premii speciale: actriței Lucia Mărneanu pentru spectacolul 10 studii de iubire cu „i“ mic (Ground Floor Group Cluj); Christine Cizmaș pentru rolul Veta din O noapte furtunoasă după I.L. Caragiale (Auăleu Teatru Timișoara) și Premiul onorific - acordat doamnei Cătălina Buzoianu pentru implicarea în fenomenul de teatru independent.
La festivitatea de premiere a participat și primarul sectorului 3, Robert Negoiță. La final a urcat pe scenă, total nepregătit, crezând – poate - că scena este un spațiu magic care îți toarnă în minte și îți pune pe buze fraze frumoase și inteligente. Sau a venit nepregătit crezând că publicul de teatru e doar un public, la fel ca publicul campaniilor electorale. A da bani pentru a fi primit în mijlocul unei elite tinere - așa cum este lumea teatrului independent și a publicului care-l frecventeză - este un gest normal în orice societate cu pretenții. A dori ca această elită tânără să-ți devină în timp susținător politic înseamnă a vrea să practici un alt fel de politică: politica liderului charismatic. Numai că, atunci, domnul primar ar trebui să facă și efortul de a fi măcar la fel de inteligent în vorbă și în gesturi cât media sălii. Iar dacă nu îi vine natural, măcar să se facă. Doar suntem la teatru! În lumea civilizată, banii deschid uși, dar nu înseamnă că ești și înăuntru. Înăuntru înseamnă fie că lumea are ce învăța de la tine, fie că recunoști că vrei să înveți de la cei dinăuntru. Pentru ediția de anul viitor a FNTI aș sugera un modul de teatru și politică. Poate ne așezăm la aceeași masă și începem să ne educăm unii pe alții. //
