Pe aceeași temă
Amintiri, lecturi, reflectii, de Matei Calinescu si a doua carti de I.P. Culianu, una inedita, Arta fugii, si cealalta ajunsa la a treia editie, Calatorii in lumea de dincolo, tradusa si prefatata de Andrei si Angela Oisteanu. Initiatorul si moderatorul dezbaterii a fost Andrei Oisteanu.Au participat Moshe Idel (Universitatea Ebraica din Ierusalim), Sorin Alexandrescu (Universitatea din Amsterdam), Nicu Gavriluta (Universitatea din Iasi), Andrei Cornea si I.B. Lefter (Universitatea din Bucuresti), Dan Petrescu (scriitor), Eugen Ciurtin (ARCHÆVS). Interventiile scrise ale lui Matei Calinescu (Universitatea Indiana, Bloomington) si Leon Volovici (Universitatea Ebraica din Ierusalim) au aparut in 22, nr. 9 (24 feb.- 4 mar. 2002), p. 9. La dezbatere a fost prezent si Silviu Lupescu (directorul Ed. Polirom), care a prezentat Biblioteca I.P. Culianu, proiect editorial in cadrul caruia Ed. Polirom va publica circa 30 de volume de si despre I.P. Culianu.
Andrei Oisteanu: Ne-am folosit de prilejul aparitiei unor carti in Romania si in Israel, pentru a discuta un model paideic Culianu-Eliade.
Am pus intre cele doua nume de referinta particula versus, pentru a incerca sa vedem nu numai ce ii apropie, dar si ceea ce ii delimiteaza. Versus nu numai in sensul Culianu contra lui Eliade, ci si “fata in fata” sau “comparat cu”.
Autori care au incercat sa traiasca periculos
Ion Bogdan Lefter: Nu stiu cat de usor este sa facem un inventar tipologic de motive pentru care anumite personalitati intelectuale, culturale devin mituri si altele nu. In ultima instanta, toti marii autori devin mituri culturale, nationale, universale, dar nu la acest sens ma refer, ci la ceea ce face din Culianu sau din Eliade pentru noi astazi un mit, adica la o anumita intensitate emotionala care inconjoara orice discutie asupra lor si care este alimentata de lucruri venite din biografie si din opera.
In cazul lui Culianu, lucrurile sunt foarte clare. Un autor asasinat, un destin intelectual exceptional frant in plina desfasurare creeaza o stare emotionala, iar perioada trecuta de la moartea lui cred ca este una de constituire a unui mit.
Eliade este, de asemenea, o figura inca foarte pasional discutata in acesti ani, in special datorita tineretii lui, episodului legionar etc. Daca ar fi sa gasim o trasatura comuna intre un autor asasinat inca tanar si un altul, ajuns la senectute si stins dupa ce si-a rotunjit opera, ar trebui sa ne referim la ceva care trece dincolo de asasinat si senectute: e vorba despre autori care au incercat sa forteze limitele, care au incercat “sa traiasca periculos”. Exista intre Culianu si Eliade atatea asemanari, incat discutia despre Culianu fara Eliade nu cred ca se va putea purta usor vreodata. Eliade, venind din alta istorie, cu un traseu international care a traversat secolul, poate fi discutat fara discipoli, insa Culianu fara Eliade cred ca e greu de imaginat.
Amandoi au scris proza, au fost tentati in special de zonele fantasticului, miticului. Amandoi au avansat in directia speculatiei intelectuale, fixandu-se in istoria religiilor, amandoi au facut, in diverse etape ale carierei lor, si publicistica, jurnalism politic, jurnalism de atitudine etc. Avem de a face cu un model de om a carui diversitate este coplesitoare.
Proza lui Eliade se hraneste dintr-o anumita atmosfera a prozei interbelice. Istoricii literari au tendinta de a-l clasa de obicei in raftul prozei interbelice. La Culianu exista si o anumita tendinta de a face speculatie intelectuala in proza, ceea ce il apropie de experiente din categoria Borges.
Trebuie sa fim prudenti in ce priveste evaluarea prozei lui Culianu, mai ales ca exista romane necunoscute si s-ar putea ca ele sa ofere surprize. La Arta fugii, manuscrisul initial s-a pierdut si ceea ce se publica acum este o reconstituire din piesele ramase in arhiva sau publicate in epoca. Dar, si asa, se poate spune ca e un autor de clasa.
In ce ma priveste, nu ezit sa-l plasez pe Eliade printre cei mai importanti prozatori romani dintotdeauna, iar Noaptea de Sanziene printre capodoperele romanului romanesc. La publicistica celor doi autori, disimetriile cresc si intram, vrem-nu vrem, in discutia ideologica si propriu-zis politica, adica acolo unde Eliade este fostul tanar patetic, intr-o buna masura antimodernist, apoi, in apropiere exagerata cu extrema dreapta politica, mai tarziu autor din ce in ce mai putin dispus sa discute despre aceste lucruri. Culianu a sesizat tarziu si greu aceste caracteristici ale intelectualului politic Eliade si, pe masura ce l-a inteles, a simtit nevoia sa se distanteze, mergand pana la delimitari atat de flagrante, incat a ajuns sa devina una dintre persoanele non grata din punctul de vedere al gruparilor neoextremiste de extrema dreapta sau de dreapta radicala care au functionat si functioneaza in tara si in diaspora romaneasca.
Cred ca prefetele lui Eliade la cele doua carti ale lui Culianu sunt inca prea putin pentru ca sa putem evalua cu adevarat relatia lor. Am rasfoit Jurnalul lui Eliade, pentru a vedea in ce fel apare Culianu acolo. E socant de putin prezent Culianu, intr-un moment in care Eliade ar fi trebuit deja sa inteleaga cine este. La 10 mai 1975, cand Culianu il vizita la Chicago, Eliade ii pune in fata corespondenta sa si tanarul Culianu incepe sa o claseze. O imagine descrisa percutant: Culianu sta pe covor si sorteaza scrisori primite de Eliade. Eliade noteza: “Baiatul a venit la Chicago pasamite ca sa «lucreze» cu mine”. E o nota ironica si dispretuitoare de care trebuie tinut cont atunci cand incercam sa reconstituim aceasta relatie. E adevarat ca, mai tarziu, in doua sau trei puncte, Eliade recunoaste in Culianu un discipol si spera candva sa spuna tot ce gandeste despre Culianu, dar nu mai apuca, dupa cum stim, sa o faca.
A. Oisteanu: Mai de mult, intelectuali din Israel au incercat sa-l recupereze pe Mircea Eliade si de fiecare data ceva a blocat acest proiect. Unul dintre cei care au vrut sa o faca a fost profesorul Gelshom Sholem, autorul atator carti de mistica iudaica, care in 1972, cand Eliade implinea 65 de ani, a incercat sa-l invite la Universitatea Ebraica din Ierusalim sa tina cateva conferinte. Proiectul a fost blocat. A urmat o corespondenta intre Sholem si Eliade, cu cateva scrisori lamuritoare din partea lui Eliade. Sholem nu stia nimic despre episodul legionar, cu toate ca fusesera colegi la vestitul cenaclu Eranos de la Ascona, din anii ‘50, impreuna cu alti mari istorici ai religiilor, erau buni prieteni. In urma acestei scrisori, care nu l-a multumit pe Sholem, prietenia dintre ei s-a intrerupt. Acum, alta generatie de intelectuali, printre care este Moshe Idel, care prefateaza cartile lui Eliade, incearca sa puna paratraznetele necesare evitarii suspiciunilor, sensibilitatilor, de multe ori justificate, alte ori exagerate, pentru a prezenta o opera importanta intr-un loc important.
Eliade: misiunea unui roman in Occident
Moshe Idel: Cartile despre care ati vorbit au aparut fara nici o problema in Israel. Aproape toate recenziile au fost lungi si pozitive. Nu este o campanie impotriva lui Eliade.
El a inceput si a ramas un scriitor si un cercetator de origine romana, cu formatie romana si ideologie romana pana in ultimul moment, desi a devenit omul cel mai important in secolul XX care a scris despre religii. In 1933 spunea, pe drumul de la Calcutta la Constanta: misiunea mea este sa arat India si religia crestina, romaneasca, de fapt, ca un fel de ideale. Cred ca asta a ramas programul lui de baza pe viata. A scris proza romaneasca despre romani si formatia lui de baza a ideii religiei este bazata pe crestinismul cosmic. Si proza pe care a scris-o la Chicago, tot in romana, descrie foarte clar un fel de misiune a unui roman care vine in Occident ca sa prezinte religia originala.
Nu conteaza cate carti a scris despre toate religiile, el a cautat o religie care a aparut la sfarsitul anilor ‘20 ai secolului XX ca un efort de a unifica Romania Mare prin religia satului.
O nostalgie si o utopie in acelasi timp a viziunii agrare, orgiastice primordiale, cu multe paralele indiene. Din punctul acesta de vedere, Eliade nu s-a schimbat de la inceputul anilor ‘30.
Din eseurile despre Mesterul Manole si Miorita puteti vedea toate ideile de baza care au devenit universale in cativa ani.
Pentru Eliade conteaza ca exista o realitate externa cu o multime de mistere si din cand in cand noi o vizitam sau ea ne viziteaza - aceasta este proza si o mare parte din cercetarile lui.
Eliade este extrem de obiectivist, el descrie un fel de dialog intre om si natura, poate oculta, care apare in momente teofanice.
imbarea lui Culianu nu e o problema de paricid
Pe Culianu, din punct de vedere intelectual, il vad foarte diferit. Tanarul Culianu incepe cu o viziune foarte tipologica, dar si foarte textuala. El analizeaza textele si gaseste structuri diferite, chiar in cazuri in care cercetatorii au gasit o singura structura. Acesta este primul Culianu, foarte diferit de monoliticul Eliade. Este textualist, cel putin la inceput, foarte istoric si aici aproape n-am gasit influenta lui Eliade. Are fenomenologii multiple, nu are o viziune unica. Are tot felul de modele pe care le gaseste si pe care le opune si asta este descoperirea cea mai importanta in primele studii ale lui Culianu. Eu l-am cunoscut pe Culianu post-Eliade.
Cred ca nu a fost niciodata in favoarea viziunii lui Eliade, din punct de vedere pur intelectual.
Dupa moartea lui Eliade, Culianu s-a schimbat.
Diferenta mare este ca I.P. Culianu, care a murit la 41 de ani, s-a schimbat infinit mai mult decat Eliade, care a murit la 79 de ani. Culianu s-a schimbat intr-o directie care cred ca nu are de a face cu pro ori contra lui Eliade. Nici schimbarea nu este o problema de paricid.
Nu cred ca exista asa ceva si nu este lucrul cel mai important pentru ce a facut el in ultimele studii, unde a evoluat spre o viziune care este viziunea contemporana a lui Culianu, nu pentru ca el a incercat sa se debaraseze de Eliade, ci pentru ca Eliade nu era in structura lui. Pentru mine, sunt foarte bizare toate paralelele ca el s-a nascut in Romania, apoi a plecat in Franta si Italia si a ajuns la Chicago etc.; toate acestea sunt adevarate, dar ele nu ating diferentele de baza, mult mai importante.
Culianu a fost, de fapt, un cosmopolit clasic. In ultimele discutii pe care le-am avut, pe cand dadea interviul la 22, el se debarasa de fapt de Romania intr-un mod foarte violent.
In afara de cateva eseuri pe care le-a scris despre literatura romana si Eminescu (pentru ca asta preda el in Olanda), cultura romana nu l-a preocupat prea mult.
Culianu a incercat, si cred ca a si reusit, sa devina o figura cosmopolita, postmoderna, care nu crede in structuri profunde ale realitatii. In Culianu gasim ceva ca o structura obiectiva, care dicteaza, daca vreti, din afara. Acestea sunt influente ale lui Eliade. El a cautat, de fapt, cel putin in ultimele scrieri, Arborele gnozei si cateva articole pe care le-a scris in Incognita, ideea ca de fapt realitatea se creeaza prin combinari si nu este stabila. Daca ne uitam la Culianu din punctul acesta de vedere, nu cred ca e un protest impotriva lui Eliade. Este o viziune mult mai epistemologica, care are mult de a face cu stiintele cognitive, acum en vogue in universitati. Din punctul acesta de vedere, vad un demers aproape natural, poate putin de avangarda in cercetarea religiilor, care sunt destul de conservative. El aduce in stiintele religiilor idei care se afla in alte domenii si cred ca asta a facut-o bona fidae, si nu ca sa reclame o revolutie sau un paricid. Eu cred ca istoria intelectuala a lui Culianu nu are prea mult de a face cu Eliade. Daca ne uitam la structura initiala a lui Culianu si la procesul care a fost intrerupt tragic, nu cred ca Eliade l-a obsedat asa de mult. Culianu a fost mult mai filolog, a scris in Italia, care era orientata mai mult spre filologie, si in America a devenit mai mult american decat european. Pe cand ce este fascinant in Eliade este constantul.
E simplist sa gasim la Eliade o legatura intre ideologie si cercetari
Cred ca, si in cazul lui Eliade, este prea simplist sa gasim o legatura intre ideologie si cercetari. El a fost complex, a scris o multime si inainte, cand nu era legionar in nici un fel, si cred ca vorbim de structuri care sunt similare si au contribuit la relatii politice mult mai mult decat de relatii politice care au contribuit la o directie de cercetare.
Din cauza asta cred ca in 1932, cand el spune clar care este “misiunea mea”, misiunea asta este cea cu care a ramas in viata.
A. Oisteanu:Culianu are o privire polemica la inceputul anilor ‘80, asupra pozitionarii ortodoxiste a Romaniei si in general a estului Europei, considerand ca este o ideologie confesionala care a stopat dezvoltarea economica si politica a statelor din aceasta zona. Ai deschis discutia religiilor celor doi, faptul ca Eliade a ramas ortodox, ortodoxist pana la sfarsitul vietii, Culianu a fost mai fluid in aceasta privinta, a fost interesat de religii pagane, de New Age, chiar se vorbeste de pregatirea lui de a trece la iudaism.
Un lucru ai mai atins, cu care imi permit sa nu fiu de acord: interesul-dezinteresul lui Culianu vizavi de Romania. Cred nu numai ca avea un interes, dar avea si o pozitie civica, pe care Eliade o avea mai rar. Eliade, poate si datorita experientelor sale politice romanesti ratate, a pastrat o anumita tacere, rar a protestat impotriva regimului lui Ceausescu si, atunci cand o facea, o facea la insistentele lui Eugen Ionescu.
Tin minte ca in 1979 a fost o astfel de iesire a lui Mircea Eliade, care a fost de acord sa semneze un protest al intelectualilor din exil fata de situatia din Romania. Culianu, si pana in decembrie 1989, a avut o pozitie de ajutorare a disidentilor, mai ales a grupului disident de la Iasi, emisiunile sale la Europa Libera si la BBC sectia romana, si mai ales dupa decembrie 1989, rubrica sa Scoptofilia de la Lumea libera din New York erau foarte caustice fata de regimul neocomunist care se instaura in Romania.
Posesia si pierderea. Visele premonitorii
Nicu Gavriluta: Culianu incearca in doua randuri sa expliciteze simbolismul din Arta fugii. O face prima data cand publica textul, aflandu-se la Iasi. Numeste aceasta “arta a fugii” “o arta care consta in a-i face pe ceilalti sa creada ca te afli aici, in vreme ce tu ti-ai schimbat locul”. Reia motivul acesta in 1977 la Honingen si completeaza: “o persoana crede ca te afli aici in fata ei, dar tu te afli in alta parte. O alta crede ca-i vorbesti de la stanga, iar tu ii vorbesti de la dreapta”.
Trimiterile lui Culianu merg mai departe, la disciplinele orientale, la anumite arte spirituale. I.P. Culianu si-a schimbat si el locul deseori si intr-un mod neasteptat, paradoxal. Il regasesti pana in 1967 la Iasi, apoi la Bucuresti, in Italia, in Olanda, in Statele Unite.
Deseori, scrierile lui, pe de alta parte, au fost interpretate ca fiind de maniera structuralista. Altii, dimpotriva, l-au interpretat ca un emul tarziu al lui Eliade. Or, spune el intr-unul din textele sale dintr-un volum ultim: “N-as avea nimic impotriva la toate acestea, daca ar fi si adevarate. Nu sunt”.
Culianu nu face decat sa se razboiasca cu arta folosirii etichetelor, sabloanelor. Intr-un fel anume, Culianu incearca sa ia in raspar, cum arata si Moshe Idel, traditiile, diferentiindu-se fundamental de Eliade si in felul acesta de a fugi de acolo unde te-ai asteptat sa il intalnesti.
Exista un loc special al lui Culianu langa Mircea Eliade, un loc care nu-l pune pe acesta in situatia de a cadea in pacatul hagiografiei, desi este eliadian convins, si, pe de alta parte, exista o pozitie critica a ceea ce s-a numit “ultimul Culianu” fata de Mircea Eliade.
E vorba de libertatea neobisnuita pe care si-a asumat-o pentru a judeca o anumita perioada din viata lui Eliade. Accentul ar trebui pus pe termenul de libertate. Culianu a fost unul dintre autorii cei mai liberi pe care am avut sansa pana acum sa-i citesc.
Un alt text din Arta fugii se intituleaza Paza buna si are in vedere visele premonitorii. Nu intamplator Culianu consacra pagini intregi acestei teme.
Observa ca viata onirica si viata spirituala au un alt ritm decat viata exterioara, sociala a noastra.
Ritmul poate fi deseori accelerat si in felul acesta iti permite sa ghicesti ceva din ceea ce va fi. Or, Culianu insusi, daca dam crezare unor exegeze, a avut aceste vise premonitorii. A visat-o pe Hillary Weisner inainte de a o intalni. Stim ca in textele sale vorbeste despre venirea lui Dan Petrescu si a lui Andrei Plesu pe “tronul ministerial”, si asta cu mult timp inainte de a se produce.
In concluzie, “toate acestea, tot ce se intampla sunt semne ale unei ordini care functioneaza deasupra binelui si a raului, manifestandu-se prin rau si prin bine”. Stim ca in ultimele carti el exploreaza deseori motivele gnostice.
In carte am putut intalni cateva motive care distanteaza din punct de vedere intelectual pe Eliade si Culianu. As vrea doar sa le enumar, cu convingerea ca ele pot deveni si pretext al unei dezbateri. Sunt in numar de 12, in cartea mea sunt doar 7. 1) Eliade alege Orientul, iar Culianu alege Occidentul. 2) analiza Renasterii de catre Eliade este facuta intr-o maniera cumva clasica, insistandu-se pe elementele traditionale, pe specificul filozofiei renascentiste. Culianu privilegiaza din Renastere existenta celor trei discipline spirituale - alchimia, astrologia si magia -, prezenta erosului, insista asupra fantasmei, asupra pneumei, discuta un text cumva marginalizat al lui Bruno, De vinculis in genere, pune in joc ceea ce s-a numit “cenzura imaginarului”. 3) I.P. Culianu reproseaza lui Mircea Eliade folosirea imprudenta a unor expresii, cum ar fi “universala” sau “aproape universala” atunci cand se refera la simbolistica religioasa. 4) Culianu reproseaza lui Eliade absenta unei metodologii stiintifice. Am rezerve fata de acest repros. 6) reprosul lui Culianu adus tezei lui Eliade cu privire la reintinerirea Occidentului ca urmare a contactelor cu civilizatiile non-occidentale. Culianu nu crede in aceasta reintinerire a Occidentului. 7) Eliade este numit deseori anistoric si Culianu istoric. Primul este interesat de religiile vechi, traditionale, asa-zis primitive, pe cand cel de al doilea de scenariile practice, concrete, care ilustreaza intr-un mod deseori surprinzator jocurile mintii. 8) interpretarea data samanismului este diferita la I.P. Culianu fata de Mircea Eliade. 9) folosirea mitului la Mircea Eliade. Din punctul de vedere al lui Culianu, nu neaparat omul modern creeaza mituri, ci mai curand omul modern este creat si posedat de anumite mituri. 10) motivul legionarismului ii distanteaza pe cei doi. 11) relatia dintre ortodoxie si capitalism, iarasi, apare diferit la maestru si discipol. 12) cultura romana din perioada lui Ceausescu. Trimiterea mea directa este la celebrul eseu Cultura romana.
Nu particip la hagiografia din jurul lui Culianu
Sorin Alexandrescu: L-am cunoscut foarte bine pe Culianu in perioada olandeza.
Evident, l-am cunoscut si in Romania, mi-a fost student. Inainte de a pleca in Olanda, in ultima seara, am fost la o carciuma impreuna cu Serban Anghelescu, cu I.P. Culianu si cu altii.
Lucrul acesta a luat aspectul unei despartiri rituale, de care nici unul in seara respectiva nu era constient, dupa multiplele beri baute.
De asemenea, alte lucruri personale sunt ca motivul exact - cunoasterea lui Culianu in Olanda si mai tarziu in perioada americana - m-a facut sa nu particip la adevaratul cult, adevarata hagiografie care in acest moment e in jurul lui Culianu. Mi-as permite sa spun d-lui Gavriluta ca a atins un top al acestei interpretari, care m-a facut uneori sa zambesc. Pot sa va asigur ca si eu, pe la 20 de ani, cand ma intalneam cu o fata, spuneam ca am visat-o cu o zi inainte. Nu am participat la aceste declaratii publice hagiografice, in mare masura pentru ca eu l-am cunoscut pe Culianu ca pe un tanar plin de viitor, dar care isi cauta drumul ca toti oamenii de varsta lui, cum am fost si eu de altfel, si in nici un caz ca un geniu sau ca un fel de forta extraordinara a naturii.
Datorita mortii lui Culianu, nu mi-am permis niciodata sa-mi manifest in public rezervele mele fata de personalitatea lui, considerand ca este o datorie de prieten, pentru ca am fost foarte buni prieteni, si o datorie umana.
Nu stiu daca o s-o fac vreodata, dar as dori sa spun macar atat, ca aceasta hagiografie este numai in Romania, nu exista si in alte tari. In alte tari exista o admiratie stiintifica, dublata de un spirit foarte critic, asa cum este vazut Culianu in Italia si astazi: un aparator aproape pana in absurd al lui Eliade. Peste tot este vazut ca un discipol al lui Eliade, aproape fanatic.
Deci este foarte interesant, de fapt, ca acest cult in jurul lui Culianu se constituie intr-un fel cum s-a constituit si cultul lui Eliade. Pana si aici destinele sunt paralele. As zice ca, cu cat o personalitate este mai inaccesibila, cu atat creste cultul in jurul lui, distanta creeaza un fel de halou legendar. Eliade era inaccesibil pana in 1989, cu exceptia celor care il vizitau, si au fost extrem de multi; Culianu a devenit inaccesibil dupa moarte. As dori sa continuu in directia lansata de Moshe Idel, care mi s-a parut extrem de echilibrata.
Exista, fara indoiala, diferente intre Eliade si Culianu. Eliade a plecat ca un om format din Romania. Culianu era un tanar care citea ce putea sub comunism si a ajuns emigrant in Italia, in conditii ingrozitoare, umilitoare. Pentru el, Olanda a fost o scapare din conditiile umilitoare de camp, i s-a parut extraordinara si, dupa aceea, in Olanda fiind, a privit extrem de critic Italia. Cand a plecat din Olanda in America a facut la fel cu Olanda, pe care a privit-o ca pe o tara insuportabila etc. Deci, exista la el aceasta permanenta relatie dubla, hasse und liebe, cu mediul in care era. Culianu s-a format in locurile unde a fost, printr-un inevitabil mimetism. Nu se poate altfel. Aici vorbesc si din experienta mea de emigrant, care in mare masura e aceeasi pentru toti, indiferent de varsta si de loc.
Nu poti sa traiesti intr-o tara straina decat daca te adaptezi la ea. Si nu poti sa te adaptezi la ea decat omorand ceva din tine. Asta a facut orice emigrant, am facut-o si eu si a trebuit sa o faca si Culianu. Dimpotriva, acea omogenitate sau unitate de personalitate a lui Eliade se explica prin faptul ca el nu a trebuit neaparat sa se adapteze. El a fost acceptat asa cum era, in mare masura inca de la Paris, ca un om care deschidea drumuri noi.
E loc suficient in cultura romana si pentru Eliade, si pentru Culianu
Am totusi o rezerva fata de ce a spus Moshe Idel, si anume ca Eliade a considerat ca el are o misiune, misiunea lui de roman de a universaliza viziunea romaneasca asupra existentei.
Nu cred. In primul rand, nu cred ca asta a fost scopul lui si nici misiunea lui - nici constient, nici inconstient. El si-a descoperit interesul pentru arhaicitatea romana in India si a spus in India ca descopera o extraordinara analogie intre structurile agrare arhaice indiene si cele din Europa Rasariteana.
In al doilea rand, mi se pare totusi putin cam ciudat sa spunem, asa cum a spus d-l Gavriluta, ca Eliade a ales Orientul si Culianu Occidentul. Eliade a fost totusi o mare personalitate a intregii lumii occidentale. A avut norocul sa studieze in India. Nu e o optiune, e un noroc. Fara indoiala, daca Culianu ar fi putut face acest lucru, l-ar fi facut. Nu poate fi ceva mai fascinant pentru un istoric al religiilor decat sa mergi in India. Mi se pare ciudat ca multi dintre comentatorii lui Culianu, dorind sa-l valorifice, cred ca pot sa o faca dand in Eliade. E loc pentru amandoi, mai ales in cultura romana.
Noi n-am discutat deloc cartea lui Matei Calinescu.
De fapt, acesta era primul motiv sa ne intalnim.
Este o carte fara indoiala binevenita, ca ton, cu o anumita intelepciune, cu un anumit spirit al echilibrului. Dar ar trebui vazut si in ce masura e o carte originala. Din pacate, am fost destul de dezamagit. Sunt spuse multe lucruri care au o anumita banalitate. Sper din toate puterile ca editia engleza sa fie diferita si mult mai buna, pentru ca editia romaneasca am impresia ca e oarecum improvizata, de catre autor, bineinteles, nu e un repros editurii, dimpotriva.
Sunt multe lucruri pe care mi le-am notat, as vrea sa scriu despre aceasta carte.
Sunt o multime de lucruri despre textele literare ale lui Eliade, despre trandafir, se discuta numai intr-un anumit cod, incifrat. Sigur ca si asta e important, dar nu justifica titlul O lectura profunda.
Noi suntem aici prinsi intre jocuri de oglinzi, adica intre discutarea cartii lui Matei Calinescu, asa cum este ea, si discutarea subiectului cartii, asa cum el, practic, foarte putin l-a discutat. El insusi spune ca l-a cunoscut destul de marginal pe Culianu. A crea cu orice pret o tipologie diversa, Culianu versus Eliade, nu cred ca a fost in intentia lui Matei Calinescu, si aici vad meritul fundamental al cartii.
El are si o atitudine oarecum rezervata fata de amandoi autorii si asta imi place foarte mult. Pentru cei care nu au citit ce am scris eu despre Eliade, as vrea sa amintesc ca am fost extrem de critic fata de el, deci nu este cazul de a face eu pro domo si a vorbi despre Eliade contra lui Culianu.
Dar trebuie sa pastram putin o realitate a valorilor si a posibilitatilor fiecaruia.
Avem nevoie de o discutare mai putin emotionala a celor doi
Nu pot sa cred ca Eliade a fost un spirit ortodox, in timp ce Culianu a fost un modernist.
Ortodocsii sau ortodoxistii au fost altii in anii interbelici. Iarasi, faptul ca Eliade a avut o atitudine civica, in timp ce Culianu ar fi avut mai mult sau mai putin, astea sunt lucruri foarte greu de judecat.
Noi toti traim aceasta obsesie ca I.P. Culianu a fost asasinat de Securitate. Acest lucru nu a fost dovedit. Or, pot sa va spun ca asta este cu adevarat o obsesie a tuturor emigrantilor romani din strainatate.
Toata emigratia romana s-a temut de Securitate. Nu vorbeam unul cu altul, mergeai pe acest trotuar si, daca auzeai romaneste, treceai pe celalalt, ca nu cumva sa fie un provocator, un spion, un securist etc. Securitatea fara indoiala ca a reprimat cu violenta multi critici ai ei, dar nu in acest fel, ci cu totul altfel, batandu-i, injunghiindu-i, cu mijloace extrem de primitive, nu cu asemenea lovituri de asasin de inalta clasa. Sigur ca putea sa-l plateasca pe asasin, nu neg, dar, ca stil...
Mi se pare ca aceasta carte ar trebui discutata ca atare, pe de o parte, iar pe de alta parte, ar fi foarte bine daca spiritul acesta intelept al lui Matei Calinescu ne-ar conduce la o discutare mai putin emotionala a celor doua personalitati, amandoua, fara indoiala, pline de merite si, aici dau dreptate lui Moshe Idel, diverse.
Andrei Cornea: Am avut o singura conversatie cu I.P. Culianu in Statele Unite, cam cu vreo doua saptamani inainte ca el sa fie asasinat. Mi se pare ca cei doi sunt foarte deosebiti. As spune ca sunt atat de polari, sub aspectul modului de a trata istoria religiilor, incat, si aici undeva ma despart de Moshe Idel, nu poti sa nu te gandesti ca, in mod constient sau inconstient, Culianu a incercat sa se separe de Eliade, tocmai pentru a-si defini mai bine drumul propriu. Cu atat mai mult cu cat, daca e adevarat ca Eliade era atasat de o Romanie ideala, iar Culianu era un cosmopolit care voia sa recuze acest tip de Romanie, trebuia sa recuze, in consecinta, si modelul eliadesc al culturii, el insusi fiind foarte influentat probabil de acest tip de model. Sigur, exista si lucruri asemanatoare.
Spre exemplu, mi se pare o apropiere anistorismul ambilor, desigur, privit din perspective diferite. Pentru Eliade, nu exista o mare istorie a religiilor, toate religiile sunt intr-un fel sau altul echivalente. Pentru Culianu, nu exista istorie in general, pentru ca totul este produs de constiinta intr-o forma de sistem aproape asemanator cu cel in care se produce un program de computer.
Pentru Eliade este fundamentala ontologia sacrului. Pentru el sacrul, religiosul este un fel de substanta, ceva existent, care e de fapt realitatea.
Sacrul se camufleaza in profan, cred ca e conceptul fundamental al lui Eliade, cu ajutorul caruia el explica disparitia, dar in acelasi timp aparitia sacrului sub diferite forme. Pentru Culianu, sacrul nu e o substanta, ci este un sistem de producere, as zice, folosind un termen la moda, o procedura de a crea sacrul, un soft bazat pe o distinctie binara, elementara, care produce prin repetare diversele variante ale religiilor. Este aici, desigur, o chestiune metodologica. Suntem toti constienti de faptul ca Eliade a avut o cariera implinita, iar Culianu a avut o cariera intrerupta.
Nu stim ce s-ar fi intamplat mai tarziu si cum ar fi evoluat toate aceste concepte. Nu putem face decat supozitii. De aceea, as zice ca, pentru Eliade, avem de a face cu un sacru (ca sa folosesc un autor pe care I. Bogdan Lefter nu il prea iubeste in acest moment) H.-R. Patapievici, sa spunem ca sacrul lui Eliade este un sacru modern clasic, in timp ce sacrul lui Culianu este un sacru recent sau postmodern, in care esentiala este productivitatea lui. Ramane de discutat, e o chestiune nu stiu daca solubila, in orice caz cei care-i cunosc biografia lui Culianu pot mai bine sa inteleaga in ce masura lucrurile astea se regaseau si cum se regaseau in viata lui si daca au avut sau nu o influenta asupra destinului lui tragic.
Eu cred ca exageram putin, in momentul cand vorbim avem tendinta de a lega viata si opera, de a considera ca intr-un fel Culianu si-a construit mai mult sau mai putin destinul si intr-un fel si-a invitat moartea. Am vazut interpretari de acestea, mi se par riscate.
Dan Petrescu: Nu stiu cum sa repar intr-un fel faptul ca s-a ocolit sistematic cartea lui Matei Calinescu. Or, ea este pentru mine cel putin importanta. Daca as scrie despre ea, as incadra-o in seria mai veche de carti enervante, dar nu gresite. In primul rand, pentru ca are o tehnica de a spune lucrurile nu pe jumatate, nu pe sfert, ci de a avansa ceva si apoi de a se retrage imediat. In ce priveste partea interpretarii literare la bucatile lui Eliade, acelea sunt aur. Sunt pe tipic universitar vechi, nu sunt efectiv aplicate la ce se intampla in scrierile lui Eliade. Doua lucruri mi se par importante din ce se intampla in aceasta carte, dar, inca o data, pe care Matei le criptofanizeaza, ca sa spun asa, adica le spune si le si invaluie in acelasi timp.
Convingerea mea e ca peste 70 de ani n-o sa mai intereseze acest lucru decat pe niste doctoranzi.
Lucrand in felul acesta cu inedite, Matei Calinescu ne sugereaza urmatorul lucru: o data ca, asa cum spunea Moshe Idel, Eliade nu s-a schimbat fundamental in Romania si pana la moarte, ceea ce inseamna, printre altele, probat cu citate din Jurnalul sau, ca a ramas un nationalist fervent.
Aici exista un citat foarte clar in care spune: “Codreanu m-a facut un fanatic roman”. In al doilea rand, Matei Calinescu trimite piezis la un text de Adrian Marino, din volumul Politica si cultura, ca sa probeze ca Eliade conta, pentru un prezumat Premiu Nobel, pe sprijinul Uniunii Scriitorilor din Romania. Istoria cu Premiul Nobel e foarte complicata la el, ea include si dosarul olandez si relatiile cu Sholem. Uitandu-ma la A. Marino, descopar un lucru stupefiant pentru mine.
Marino afirma expressis verbis ca Eliade era mult mai dispus decat ne putem inchipui noi sa colaboreze cu regimul din Romania. Si sunt si lucruri pe care le spune, mai nou, la randul lui, in ghilimele, ca i le-ar fi spus Eliade. Trec peste astea, care sunt incontrolabile. Ceea ce vreau sa spun este ca un Eliade care pastreaza o esenta legionara ca mentalitate si care, in acelasi timp, pe baza aceluiasi nationalism pe care l-au exacerbat legionarii si intr-un fel Ceausescu in ultima lui perioada, deci un Eliade care pastreaza aceasta punte nationalista, o data catre extrema dreapta si o data catre extrema lui Ceausescu, devine un amestec sau un personaj extrem de exploziv.
S. Alexandrescu: Modul in care priveste Dan Petrescu pe Eliade ca un “amestec” de legionarism cu ceausism este nedrept, pe de o parte, si este degradant pentru Dan Petrescu.
D. Petrescu: Nu-l privesc eu, am pus doua texte in pagina.
S. Alexandrescu: Ba da, asta ai spus.
D. Petrescu: Am spus ca este o criptofanie la Matei Calinescu, dar n-am facut decat sa merg pe urmele lui. El a spus ce a spus, a trimis intr-o nota la Marino, m-am dus la Marino si am gasit ce v-am spus dvs.
Eugen Ciurtin: As vrea sa semnalez o fraza din cartea lui Matei Calinescu. E vorba de posteritatea efectiva care se transmite nu de la Culianu la Eliade, ci de la Eliade prin Culianu catre ceea ce inseamna istoria culturala romaneasca actuala. In acest sens, cred ca afirmatia lui Matei Calinescu este extrem de probanta, pentru ca spune foarte clar ca, in momentul uciderii lui Culianu, ereditatea, daca pot spune asa, cea mai pretioasa a maestrului si, prin urmare, a unui complex cultural, cel mai bun, exportat de istoria culturala romaneasca a secolului XX, a fost blocat.
M-ar interesa foarte mult daca aceasta discutie are pentru fiecare participant si un sens in vederea recuperarii acestui blocaj. Sa nu uitam, suntem intr-o tara in care istoria religiilor nu exista ca disciplina, nici academica si nici intr-un alt fel.
Gabriela Adamesteanu si Razvan Braileanu
