Pe aceeași temă
Cu 12 (plus alti doi) invitati din generatii diferite si texte dintre cele mai eteroclite - de la autobiografii literaturizate la dialoguri memorialistice (cu Emil Brumaru) -, antologia nu are acea unitate structurala care face nota caracteristica a Lumii disparute, cartea-protest a lui Cernat-Manolescu-Mitchievici-Stanomir. Bucatile au insa un mod de a rezona una in cealalta care vine, in primul rand, din (partiala) unitate de loc a lor si concentrarea - in cele mai multe cazuri - asupra experientelor unei aceleiasi varste, a copilariei. Cu exceptia lui Radu Pavel Gheo, semnatarii Cartii roz... si-au trait maturarea (prin studentie) la Iasi; ca si Michael Astner si Lucian Dan Teodorovici, Paul Tatomir a copilarit la Brasov, multi dintre autori au inceput o facultate si-au terminat alta, cativa au in comun limba germana, au fost abonati ai taberelor de Tinere condeie si cenaclurilor S.F.-iste, majoritatea fac parte din prima generatie cu studii superioare din familie si absolut toti isi gasesc radacinile identitare in cei dintai ani ai constiintei de sine.
E un intreg context spatial al formarii acestor personalitati, descoperit si explorat in timp (asa cum se-ntampla si-n cazul lui Angelo Mitchievici, Indiana Jones al Dragasaniului si Craiovei ceausiste): pentru Radu Andriescu, "Orasul era facut din blocul Expres si parcul Copou.", cel al lui Paul Tatomir incepe cu fabrica de suruburi si piata brasoveana Hidromecanica, lumea lui Radu Pavel Gheo se deschide "la doi pasi de Oravita si la trei-patru pasi de granita cu Iugoslavia", la Ticvaniu-Mic, iar pentru Mariana Codrut ea se termina pe drumul plin de nameti ai navetei la Comarna. Sunt, la o privire nu foarte atenta, biografii dintre cele mai comune acelei epoci: mobilitatea sociala ridicata facea din transferul de la sat la oras un pas normal - daca nu-l facusera parintii, aveau sa-l faca fiii; mai bine de 10 ani inainte de ‘90, absolventii de facultati erau trimisi pe naveta, cu rata, in funduri de tara; generatia celor care au acum 25-35 de ani e una a internatelor sau a cheii de gat, scriitori, macar amatori, de science-fiction, iar grupuri de Tinere condeie infloreau (si-au continuat si dupa 1989), in spiritul (al organizatorilor, cel putin) unei Scoli de Literatura proliferand in orice colt de tara. Ca material de documentare antropologica a unei epoci in care singurele urme ale vietii private sunt cele ramase in memoria contemporanilor, Cartea roz a comunismului se apropie, intru nimic socant, de oricare dintre volumele care-au precedat-o si, fara-ndoiala, de multe dintre cele care-o vor urma (caci recuperarea istoriei private e unul din marile proiecte ale ultimilor ani, si va continua cel putin pana cand va fi posibil saltul de la rememorare la punerea in fictiune). La fel insa cum fiecare dintre cartile deja aparute a adus un element nou in tematica, modul de abordare ori atitudinea fata de subiect, si Cartea roz... isi are propriile semne identitare specifice (si nu e nici pe departe vorba despre asimilarea de culoare, care din anumite perspective poate duce in eroare - si pentru c-a venit vorba, din inventarul de amintiri ale vietii in comunism lipseste in continuare experienta homosexualitatii).
Doua sunt textele din volum care fac cu adevarat diferenta fata de orice clasic mod de reconstituire a bucatilor risipite din copilaria comunismului tarziu: cel al lui Gabriel H. Decuble (Parintii au mancat agurida, iar copiilor li se strepezesc dintii) si cel al Ceraselei Stosescu (Jean). Primul e o forma de biografie-rechizitoriu a tatalui, pictor-inginer-intelectual al Onestiului, "tatal meu, comunist convins", parinte unic (mama murise intr-un accident de munca), dureros iubit antimodel al propriului fiu: "(...) comunismul tatalui meu a fost doar o forma de iubire parinteasca, pe care nici el nu reusea sa o exprime mereu deslusit, nici eu nu puteam sa o primesc firesc, fara fronda, intrucat devenirea mea spirituala s-a petrecut, in esenta, impotriva lui. (...) Pe masura ce-mi gaseam modelele spirituale, ma desparteam de parinti si-mi fauream o libertate interioara, care mi-a fost de atunci calauza, dar al carei gust imi strepezeste si acum dintii." Cel de-al doilea, dedicat "singurului comunist adevarat pe care l-am cunoscut", dirigintele-profesor de economie politica Ioan Stoica (Jean), e si el un paricid textual, un mod de razvratire tardiva si impacare la fel de tarzie cu una din figurile puternice (si puternic formative) ale adolescentei.
Tipul de rememorare e diferit, ca ton, in cele doua texte: crud, neiertator, bilant al unui nesfarsit sir de ratari si al comunicarii imposibile, fara patetism, dar bantuit de tristete si, cumva, de duiosie (Parintii au mancat agurida... e, in substrat, o declaratie de dragoste), la Decuble, alert, direct, diagrama fulguranta a catorva zile (din ajun de decembrie 1989) in deplina manifestare a autoritatii socialiste aleatorii si a brustei ei prabusiri post-revolutionare.
Amandoua fragmentele vorbesc insa despre una si aceeasi problema a societatii romanesti actuale - ruptura intre generatii prin pierderea ascendentului de autoritate al parintilor (sau al substitutelor parentale) si responsabilizarea lor, cel putin partiala, pentru traumele socio-pshihologice ale copiilor. Disolutia nucleului familial in sensul lui clasic si refuzul modelelor generatiei anterioare e, probabil, supratema culturala a sfarsitului de secol XX (o alta, in stransa legatura cu ea, e redefinirea postmodernista a binomului etica/ morala), dar e mult mai puternica in societatile post-totalitare; aici, ruperea legaturilor filiale are ca fundal prabusirea unui intreg set de valori, care, asa cum constata si Gabriel H. Decuble, nu sunt in mod necesar optiuni politice: idealul unei vieti care sa nu faca valuri, care sa urmeze cai incercate deja de altii (toate fetele din Onesti la antrenamente de gimnastica, cu vise de viitoare Nadii Comaneci, care sa le-aduca lucruri frumoase fratilor...), care sa nu iasa din rand (parul baietilor, taiat in ora de tovarasa directoare, cu aceesi forma, lungime...). Inserierea, acceptarea coercitiei, respectul fata de cei varstnici si cei puternici. Niciodata punere sub semnul intrebarii.
Si tocmai asta e ceea ce fac Decuble, Cerasela Stosescu si ceilalti autori ai Cartii roz a comunismului - un chestionar la care trecutul (nu numai cel propriu) e pus sa raspunda. Desprinderea de comunism (efort social caruia i se subsumeaza astfel de demersuri) inseamna, in realitate, despartirea de generatia parintilor, de figurile tutelare ale copilariei si de un intreg inventar de valori morale, carora vom sti ce le-a luat locul abia dupa ce le vom fi depasit, iar comunismul recent se va transforma, din biografie, in poveste.
Gabriel H. Deculbe (coord.), Cartea roz a comunismului, vol. 1, Club 8, Iasi, Editura Versus, 2004, 372 pag.
