Cultura lipsei de cultură

Ioana Moldovan | 16.07.2019

În anul în care împlinim 30 de ani de la evenimentele din 1989, România trebuie să rememoreze fețele care au ținut-o cu ochii în televizor în acele zile de decembrie.

Pe aceeași temă

Diagnostic: „Câteodată sunt pesimist și cred următoarele: cultura există doar pentru a-i impresiona pe cei săraci. Cultura nu e altceva decât o poveste pe care ghidul turistic v-o povestește pentru a vă determina să cumpărați cărți poștale. Cultura servește la a-ți da aere când ești invitat să vorbești la vreun post TV. Cultura servește drept pretext pentru a invada alte popoare (pentru a le aduce cultură!). Cultura vă transformă în gâște care, mai apoi, sunt îndopate cu cultură. Cultura provoacă etnocentrism la popoarele care cred că posedă monopolul asupra frumosului și adevărului. Cultura este bonusul societății de consum. Cultura îți permite să ai conștiința curată și justifică imperialismul. Cultura este un exercițiu de gelozie al unora în raport cu ceilalți. Cultura trebuie să vă facă să credeți că artistul este un ins superior. Cultura este bășica ce apare după pocnetul bocancilor. Cultura vă face să vă simțiți vinovat (într-un muzeu faceți liniște, dar nu și într-un bar).“

Rândurile de mai sus sunt o traducere liberă al unui set de luări de poziție semnate de un artist contemporan, așa cum l-am putut admira pe pereții unei instalații în Muzeul de Artă Modernă și Contemporană (MAMAC) din Nisa (Franța). După seria de contra, artistul adaugă părerile sale pro artă. „Uneori sunt optimist și cred că: arta ne aduce ceea ce ne lipsește. Arta este un strigăt de adevăr. Arta înseamnă descoperirea celuilalt. Arta e o întâlnire de neuitat. Arta ne face să râdem până la lacrimi. Arta ne redă rădăcini.“

Momentele de tensiune pe care cultura românească le traversează de câteva luni încoace, din cauza lipsei banilor, sunt simptomul ultim al unei societăți aflate într-o precaritate avansată, fără șansă de redresare în viitoarea decadă. Falimentul mecanismului care alimenta, subțire, cultura românească este ultimul incendiu într-un punct cheie care va avaria, ireversibil, întreaga societate. Căci, dacă România creativă nu va mai produce evenimente culturale, va produce cu siguranță mișcări sociale, seducând și determinând la acțiune o masă de „spectatori“ dornici – de mult prea multă vreme - de o reîmpărțire a rolurilor în lumea românească.

În anul în care împlinim 30 de ani de la evenimentele din 1989, România trebuie să rememoreze fețele care au ținut-o cu ochii în televizor în acele zile de decembrie. Parte din leaderii ad-hoc au dispărut natural, alții au ales să se ascundă de ochiul publicului. Un grup restrâns continuă să fie pe baricade, erijându-se în șefi de neînlocuit, care și-au dedicat viața unor șantiere colosale, veritabile piramide contra imortalității, simbol al unei virilități culturale (sau politice) și inteligențe organizatorice care ar trebui slăvite și aplaudate zilnic. Sună cunoscut?

Politicianul și actorul au un mare lucru în comun: nici unul și nici celălalt nu știu când să iasă din scenă. Nicolae Ceaușescu a condus România timp de 22 de ani. Ion Caramitru conduce destinele teatrului românesc de aproape 30 de ani. Fie prin UNITER, ca ministru al Culturii sau director al Teatrului Național din București, domnul Caramitru este alfa și omega scenei românești.

O carte tipărită în 1996, întitulată In conversation with gods?, reunește 17 portrete de regizori de teatru care au marcat teatrul secolului XX. Ion Caramitru este plasat pe poziția a treia, în ordine alfabetică, între Peter Brook și Lev Dodin. Dintre numele celorlalte personalități, amintim: Augusto Boal, Declan Donnellan – Nick Ormerod, Maria Irene Fornes, Roberte Lepage, Robert Wilson, Giorgio Strehler, Peter Stein, Peter Sellars și Ariane Mnouchkine. Cartea, editată în 1996 de către Manchaster University Road, reunește interviuri realizate cu ocazia unui eveniment important care a avut loc în 1994 și care i-a adunat în Manchester, sub patronajul Arts Council of Great Britain, pe „cei mai inovatori și reputați regizori de teatru din lume, pentru a discuta ce fac și de ce o fac“. Îmi scapă cum și de ce domnul Ion Caramitru a fost invitat la această întâlnire, într-un moment în care teatrul românesc ar fi putut fi mult mai bine reprezentat de Andrei Șerban sau chiar Alexander Hausvater, Cătălina Buzoianu, Silviu Purcărete, ca să nu mai vorbim de Liviu Ciulei și Lucian Pintilie, papii teatrului românesc. Sau de ce, odată prezent, a fost de acord să fie introdus în cuprinsul cărții, știind că alți colegi au mult mai multe merite, deschizând ochii editorilor care poate nu cunoșteau foarte bine istoria teatrului românesc. Un om cu talent nu aleargă după imortalizarea gloriei.

Cenzura economică este cea mai perfidă formă de cenzură, iar în cultură și mai ales în teatru funcționează cel mai vizibil. Faptul că singura premieră certă, programată pentru stagiunea 2019/2020 la Teatrul Național, este un spectacol cu Ion Caramitru, regizat de unul dintre noii prieteni ai teatrului românesc și, implicit, al domnului Caramitru - Alexander Morfov – spune multe despre punctul în care ne aflăm. Să nu ne înțelegem greșit, nu contest importanța unui spectacol Shakespeare sau colaborarea cu un regizor dintr-o țară vecină. Contest lipsa de solidaritate între artiști în momente-cheie care ar putea fi determinante pentru însănătoșirea sistemului. Poate ar fi bine să nu existe nici o premieră în stagiunea 2019/2020, ca formă de protest față de tăierea bugetelor. Dar genul acesta de solidaritate între artiști și oameni de cultură nu mai există de mult.

Fondurile necesare pentru materializarea produselor artistice sunt direcționate după interese și afinități politice. În acest fel, teatrul (cultura în general) devine alt canal prin care se difuzează mesajul oficial al celui care finanțează - reprezentantul de moment al unei ideologii politice pasagere.

Deși folosesc fonduri publice, teatrele refuză să dea informații cu privire la costurile de producție ale spectacolelor lor și, apoi, cu privire la randamentul acestora: numărul biletelor vândute, numărul spectatorilor din sală. Sau, dacă nu refuză accesul, obținerea acestor informații este foarte dificilă și deloc transparentă. Există teatre care, dacă n-ar primi bani de la Ministerul Culturii sau autorități locale și ar trebui să funcționeze după principiul pieței libere, ar ajunge falimentare imediat după stagiunea de iarnă. Motivul nu e apatia și dezinteresul publicului, care are o aplecare naturală spre cultură, ci imposibilitatea de a crea produse culturale în ton cu societatea și timpul, care să aibă o componentă educativă, dar și divertisment. Căci fără evenimente de calitate, teatrul va continua să rămână un mare consumator de resurse, care va produce mediocritate și va menține spectatorul român în marja de toleranță și apatie necesare oricărui regim politic concentrat pe interesele economice, sociale și politice ale camarilei sale de partid.

Teatrele, atât private, cât și de stat, au fost cele mai reticente în a se adapta noilor sisteme de plată cu card sau online. Deși infrastructura există de la finele anilor ’90, teatrele au avut nevoie de încă zece ani pentru a începe adoptarea procedurilor moderne de plată. Mai mult, aceste servicii sunt obținute printr-un operator extern, ceea ce face să crească prețul unui bilet, preț mult prea ridicat pentru puterea de cumpărare a maselor, căci acestea trebuie scoase la teatru. Teatrul românesc nu cunoaște nici sistemul de rush tickets, adică bilete vândute la preț redus cu câteva ore înaintea unui spectacol care are încă locuri disponibile. Cât ar costa ca toate sălile de spectacol din București (operă, teatru, dans) să fie legate într-o aplicație de smart phone care, cu 3 ore înaintea fiecărui spectacol (fie instituție publică sau privată), să te anunțe locurile libere din seara respectivă și să te lase să-ți cumperi biletul pe loc?

Egreu de discutat despre o reorganizare a vieții teatrale românești când lipsesc informații cruciale, necesare unei analize pertinente. Protestul a trei actori ai Teatrului Național (Medeea Marinescu, Mihai Călin și Marius Manole, amplu relatat de colegii de la revista Scena9, prin semnătura lui Ionuț Sociu) care vorbesc despre lipsa de transparență și colaborare între direcțiune și actori, despre lipsa de previzibilitate și decizii de programare a spectacolelor sau casare a acelora care n-au nici o rațiune economică ridică multe semne de întrebare.

Teatrul Național are multe explicații de dat. Din păcate, nu cred în eficiența controalelor financiare pentru simplul fapt că valoarea economică, financiară și artistică în artă ține de o expertiză pe care funcționarii statului nu o au. Ca să simplific ideea, mă întorc spre pictură: cine poate să mă convingă că, plătind 100.000 pe un tablou, am făcut o investiție bună sau am risipit bani publici? Cu siguranță, nu funcționarul de stat care nu are diplomă în istoria artei și nu știe a recunoaște valoarea lucrurilor.

Pentru cei care conduc destinele României, sectorul cultural este văzut ca drept consumator de resurse, un domeniu care contribuie cu minus la PIB fără să ofere nimic în schimb. În strategiile economice naționale se vorbește despre piața muncii, dar nimeni nu vrea să recunoască faptul că sectorul cultural este parte din această piață a muncii. Ori de câte ori se ridică problema creării de noi locuri de muncă, niciodată acestea nu sunt în sectorul cultural, deși majoritatea orașelor din România nu au nici sală de cinema și nici sală de teatru.

Națiunile contină să evolueze ca răspuns la schimbările interne și circumstanțele globale. Aceste schimbări, precum și noile tehnologii vor încuraja cooperarea transnațională și creativitatea. O societate care însă nu stimulează creativitatea nu va fi niciodată relevantă. //

N.r. Opiniile prezentate în articol aparțin autorului și nu reflectă neapărat poziția revistei 22.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22