Pe aceeași temă
Mr. Mister
Pana aici, faptele. Violul si scandalul nu sunt o noutate in fotbal, in Anglia sau in Spania. Procesul verbal de mai sus e insa umbrit de un mister sociologic: violenta engleza. Descompus in cele mai vizibile din intrebarile sale, misterul violentei engleze ne cere sa explicam: de ce se reped la sticla atatia englezi, odata scapati de constrangerile formale? (Caci sfarsitul saptamanii de lucru sau inceputul vacantei in strainatate sunt marcate ritual de o urgie alcoolica automata si obligatorie.) De ce nu reusesc englezii sa se distreze, ci trebuie sa se imbete? De ce nu se pot ei apropia de femei decat daca scapa, mai intai, de starea de luciditate? Si, in sfarsit: de ce mai ales ei? De ce Mister si nu Signor, de ce nu fotbalisti din alte tari? De ce nu va aduceti aminte cand ati auzit de ultimul viol in grup, savarsit la betie, de fotbalisti italieni, spanioli, argentinieni, romani si alte natii pe care le puteti selecta cu degetul, la intamplare, in atlas?
Intrebarile pe care ni le trimit printre gratii "cei trei care au speriat La Manga", dar si cei care sperie in fiecare vara insulele grecesti sau pregatesc batalia Portugalia-Euro 2004 nu accepta raspunsuri comode. Trebuie sa coboram acolo unde, astazi, nu mai vrea sa coboare aproape nimeni: in teoria culturilor si intre adevarurile insuportabile ale valorilor de civilizatie. Daca nu, daca ne multumim, asa cum e moda, cu un survol politicos si "corect" al banalitatilor despre dreptul egal la expresie sociala, defavorizati si exclusi, atunci nu vom reusi decat sa adaugam ceva fin si subversiv violentei fizice cu care commando-ul din Leicester a tratat intelesul minim al cuminteniei umane. Ce spun adevarurile pe care am invatat prea bine sa le discreditam? Mai intai ca nu toate natiile sunt la fel sub soare. Pentru ca nu e soare peste tot. In Anglia, unde soarele apare doar spre a selecta o pauza de ploaie, oamenii au crescut altfel decat in Italia sau in alte locuri pe care degetul dumneavoastra le umbreste in atlas. Sufletul englez (care exista, ca si cel spaniol sau portughez, in ciuda interdictiei dictate de metri cubi de tratate) e chinuit de o tortura climaterica infernala. Ceilalti, popoarele solare, au avantajul unei vieti care nu se impiedica in fiecare clipa de replica interminabila a apei si intunericului. Nu e clar daca acest climat imposibil a dictat-o, dar urmatoarea trasatura permanenta in fizionomia si istoria sufletului englez e cenzura.
Ea e predata din generatie in generatie sub forma unei foarte ramificate pedagogii a lipsei si adversitatii. Copiii englezi invata devreme si apoi isi invata copiii ca a trai prost e o virtute. Ceea ce nu ar fi decat un pacat comparabil cu alte performante nationale. In defintiv, rusii care se tot sprijina pe soarta pentru a constata ca ea le e dusman nu sunt cu mult mai avansati. Diferenta e ca, la englezi, stiinta vietii proaste e predata ca o indatorire si exaltata ca o virtute. Cu alte cuvinte, a rabda de frig in case proaste, a nu te plange de mancarea putina si rea, a umbla abia imbracat prin ploaie si a refuza in genere orice forma de ocrotire a propriei persoane e ceva fara scapare si, in acelasi timp, o mare dovada de caracter. Englezii sunt din aceasta cauza admirabili de luni pana vineri si din prima zi de servici pana in prima zi de concediu (excluzand sarbatorile legale si mai ales Craciunul, sarbatorit prin betii la care femeile isi arunca sutienele, iar barbatii isi copiaza membrul viril la xerox). Peste tot in lume, weekend-urile si vacantele sunt exact ceea ce sunt: perioade de suspendare temporara a interdictiilor dictate de disciplina muncii. Nici in Anglia nu e altfel, numai ca, o data declarata incetarea rutinei muncii, englezii cad foarte de sus. Italianul sau romanul se distreaza si inainte si in timpul concediului. Viata nu e pentru el grevata de blestemul existentei sociale ca formula de suferinta. Viata e "neserioasa", adica usoara, la fel de usoara si in vacanta si inainte de vacanta, cand omul e de fapt intr-o semivacanta, punctata de conturul vag al anumitor indatoriri. Englezul apare la week-end sau in concediu acoperit de o platosa grea de otel. Pentru a intra in contact piele la piele cu placerile vietii, el trebuie sa biruie o inhibitie uriasa, o bariera fixata demult si in fiecare zi. Si atunci el recurge, cu un gest napraznic, la alcool. Asa ajungem la poalele misterului social al englezului, omul care trebuie sa se deregleze pentru a se simti bine. Lovite nemilos in centrul lor istoric si nervos, inhibitiile cad.
Eroul nostru devine rapid antierou. El cauta - asa cum imi spunea deunazi Phil, un sofer de taxi care n-a citit o pagina de sociologie - betia imediata, adica absolvirea instantanee de restrictii. Motiv pentru care englezii nu beau in jurul unei conversatii, ci amesteca bere cu gin sau cu sirop sau cu combustibil de aviatie pentru a deveni, citez, "legless", fara picioare, secerati.
Past Incontinuous
Singura problema a acestei teorii convocate din inchisoarea La Manga e trecutul. Cum se impaca imaginea turbulenta a englezului care vomita prin toate avioanele si hotelurile lumii cu reputatia istorica a unei natii vestite pentru politete si "raceala". Aici ar avea ceva de spus, in sfarsit, modernitatea. Pana la sfarsitul epocii clasice, adica pana tarziu, in anii '50 si chiar '60, cultura oficiala a astupat etans izbucnirile sufletului englez reprimat. O clasa splendida de aristocrati facea turul lumii mediteraneene in croaziere culturale fara seaman. Ruskin, unul din idolii lui Proust, dadea lectii supreme de gust si sensibilitate. Acasa, un sistem social controlat strict mentinea ordinea. Violenta primara exista. Ea n-a scapat analizei geniale a lui Tocqueville, care remarca pe la 1830, in insemnarile sale de calatorie, brutalitatea vietii engleze. Insa violenta era restransa si ascunsa. In carciumi si hanuri mizere, in faimoasele mahalale ale Londrei, in cluburile ilegale de box de la Liverpool, in inchisorile mamut ale epocii victoriene. Dupa razboi, acest sistem s-a prabusit, odata cu Imperiul.
Democratizarea vietii publice a ajuns treptat, dupa anii '60, sa proscrie orice forma de ierarhie publica. Supusul englez a incetat sa mai fie supusul normei sociale si a devenit doar supusul normei comerciale: un client, un cumparator care are, mai mult sau mai putin, dreptul sa faca orice, atata vreme cat isi face temele la achizitii (marfuri proaste si ieftine, de la treningul "de prestigiu" la bautura ieftina). Eliberata de oprelisti, violenta vietii sociale engleze a urcat pe scena si, curand, a devenit ea insasi o norma, o moda privita cu interes, apoi cu invidie, apoi copiata. Asa se face ca, pentru prima oara in istoria sociala a Angliei, raporturile mimetice s-au inversat. Nu clasele de jos maimutaresc obiceiurile claselor de sus, ci invers. Clasa de mijloc imita comportamentul antisocial al claselor de jos. Noua clasa de mijloc apare deci in public mimand vandalismul claselor de jos. Asa au ajuns la moda tatuajul, tunsoarea "puscarie", trainerii Nike purtati la taior si engleza vorbita cu accent rau, neglijent sau vulgar. Betia de vineri pana luni, sexul dezlantuit in vacante orgiastice prin Creta si Costa del Sol sunt acum bunuri "culturale" ale unor oameni care, altfel, se revendica, prin ocupatie si venit, de la partea onorabila a societatii.
Cazul fotbalistilor care risca puscarie grea in Spania pentru o isprava care e deja o forma de expresie sociala foarte raspandita in Anglia nu e un accident sau, daca e, nu e ultimul. Barbarizarea vietii publice, dominanta in Anglia, sporadica in alte tari europene, debutanta promitatoare in Romania, se extinde rapid, exact in masura in care judecatile noastre etice devin mai "moderne", mai permisive, de fapt, mai putin penetrante. Gillespie, Sinclair si Dickov, trei declasati scaldati in bani, sunt - va spune cutare sociologie la moda - subiectii unui act profund contemporan, un asalt cultural asupra normelor. Asalt cultural cu penetratie.
