Cultura romana între comunism si nationalism (VI)

Mircea Martin | 10.03.2003

Pe aceeași temă

Analizand cu multa aplicatie si finete “indigenizarea” marxismului în Romania si denaturarea consecutiva a sensului categoriilor marxiste, precum si modul în care “discursul national îl domina pe cel marxist”, Katherine Verdery ne induce ideea ca “delegitimarea marxismului oficial” a fost una din cauzele prabusirii regimului comunist în Romania si chiar ca “victima principala” a fost Ceausescu însusi.

Presupun ca, din nou, autoarea se refera la ultima parte a “domniei” acestuia, caci nu cred ca, în anii ’60, prin introducerea ideii nationale în discursul comunist romanesc, s-a produs o delegitimare a marxismului. Ba chiar s-ar putea sustine contrariul (cel putin din perspectiva populatiei majoritare). La sfarsitul anilor ’70 si mai ales în anii ’80, asistam, într-adevar, la o delegitimare (ideologica si culturala) a marxismului prin activitatea mai mult sau mai putin oficializata a grupului protocronist largit: e o delegitimare de fond(1), în ciuda adeziunilor declarative superficiale.

Dar sa consideram ca însusi Ceausescu ar fi “principala victima” a acestei “delegitimari a marxismului oficial”, mi se pare, din nou, o eroare de factura livresca, teoretizanta.

Delegitimarea regimului însusi nu s-a datorat “indigenizarii‘ marxismului (care a avut, e drept, consecinte în plan ideologic), ci s-a produs, evident, prin esecul economiei si scaderea dramatica a nivelului de trai al populatiei.

Ceausescu n-a fost victima a acestei delegitimari ideologice (reale), ci a propriei sale demonetizari prin abuz de putere impins pana la acte discretionare grave, cult aberant al personalitatii si exasperarea la care si-a adus concetatenii. De altfel, o delegitimare a marxismului a avut loc chiar si în Cehoslovacia, în Ungaria(2) si în Polonia, unde se traia mai bine decat în Romania (datorita reformelor economice) si unde n-a existat un discurs national oficializat.

Ar fi cazul sa ne întrebam ce consecinte a avut în plan social faptul ca discursul national “l-a depasit în forta” pe cel marxist, cum a subminat discursul national “realitatea sociala a unui regim «marxist»“? Astfel de consecinte exista, iar cea mai importanta dintre ele - mai ales daca privim lucrurile în perspectiva - este politica ceausista fata de minoritati, asupra careia ne-am oprit in articolul precedent.(3) Dar aceasta politica nu a afectat structura societatii, sistemul însusi, care a ramas, în esenta lui, comunist.

O diferenta se poate stabili, înca o data, între anii ’60 si anii ’80: la început, deschiderea nationala n-a facut decat sa legitimeze si sa fixeze tiparele comuniste, sa le dea o mai mare credibilitate. În anii ’80, aceste tipare sunt subminate, însa numai în plan ideologic si rareori prin asumari oficiale.

Dar si atunci, ca si în ’60, ca si în ’70, ca si, cu atat mai mult, în ’50, ramane dogma ideologica a rolului conducator al partidului. Si nu doar dogma ca atare.

Practica, viata din tot acest lung interval confirma prezenta diriguitoare a Partidului Comunist în toate domeniile de activitate. “Partidul e-n toate” - suna un vers al nu stiu cui, ce poate fi considerat emblematic pentru întreaga perioada. In ultimii ani ai regimului au aparut si formule noi care sa denumeasca aceasta centralitate a puterii, o putere ce se voia si spirituala, nu numai politica: “focarul de întelepciune”, “constiinta si sufletul întregului neam” si, mai ales, “centrul vital al întregii natiuni”. Dogma Partidului-conducator a fost atat de puternica, s-a impregnat atat de adanc în constiinte, încat nimeni nu-si imagina macar ca s-ar putea s-o conteste; nici dizidentii însisi n-au facut-o.

Aceasta omniprezenta incontestabila si necontestata probeaza, în ultima instanta, stabilitatea si consecventa sistemului, dincolo de conjuncturi sau optiuni ideologice specifice. In orice caz, în Romania, în nici un moment, discursul national(ist) n-a intrat în contradictie si nici macar în concurenta cu principiul conducerii de catre Partid a întregii activitati.

Desigur, aici se ridica întrebarea fireasca: ce se întampla atunci cand Partidul însusi se abate de la principiile marxiste? Pentru a raspunde, ar trebui sa intram în problematica spinoasa a aplicarii doctrinei de catre fiecare partid conductor în parte, în conditii istorice date. Care urmari practice vor fi considerate conforme cu programul si care nu? Ce este autentic marxist si ce nu? Cand ne situam în ordine tactica si cand în ordine strategica? S.a.m.d.

Raspunsul interpretului va fi întotdeauna predeterminat de o alegere a ceea ce vrea sa salveze: subiectul în discutie sau teoria în sine?

“Timpul progresiv al marxismului” si “timpul plat al Partidului”

In cazul lui Ceausescu, abaterile de la o ideologie marxista clasica, oricat de putin asumate, sunt evidente. Daca megalomania e o tara psihologica, cultul personalitatii constituie deja o dimensiune politica si cunoaste, de altfel, precedente în istoria comunismului real. Afirmand, cu îndreptatire, ca Stalin s-a abatut de la marxism, nu înaintam prea mult în discutie. Stalin - modelul nerecunoscut al lui Ceausescu (alaturi de Mao) - a condus, totusi, prima tara comunista din lume vreme de treizeci de ani, reclamandu-se în continuare de la marxism-leninism. Si constructia imperiului sovietic, inclusiv a componentei sale est-europene (“lagarul socialist”) s-a legitimat tot prin marxism-leninism. Si n-a fost o simpla ipoteza, ci o realitate istorica. Chiar daca Stalin s-a îndepartat de marxism si, dupa unii istorici, si de leninism, el nu ramane mai putin comunist. A sustine ca, în toti acesti ani, comunismul (“sistemul”) a fost bun si numai Stalin a fost rau ar fi cel putin utopic, daca nu ar fi ridicol.

La fel si cu Ceausescu. Nationalismul ceausist a reprezentat, fara îndoiala, o abatere de la marxism; dar el nu a antrenat modificari în structura socialista a societatii romanesti. Pana si planul aberant de “sistematizare” a satelor care, alaturi de alte masuri aberante, avea sa-i fie fatal dictatorului prin reactia internationala pe care a starnit-o, este tot un plan tipic comunist. “Sistematizarea” satelor, chiar stramutarea lor uneori, transformarea lor în “centre agro-industriale” (fara nici o pregatire economica prealabila) nu însemna distrugerea traditiei si civilizatiei rurale, exacerbate, pe de alta parte, pentru vechimea ei imemoriala?

Aducea acest proiect o îmbunatatire a vietii taranilor, o modernizare a ei? Dupa ceea ce s-a realizat în împrejurimile Bucurestilor (în zona Otopeni, dar nu numai), raspunsul e negativ: conditii elementare de higiena pentru secolul al XX-lea nu intrau în viziunea “revolutionara” a Conducatorului; fara sa mai vorbim de dispretul fata de orice considerent ecologic - deja o boala cronica a regimului comunist, facand parte din traditia “marilor santiere”.

Faptul ca erau vizate si sate locuite de unguri, de nemti sau de ruteni nu-i schimba caracterul comunist. Astfel de inginerii sociale, chiar daca nu de o asemenea anvergura, s-au mai petrecut în istoria socialista a Romaniei. Dar distrugerea complexului monastic Vacaresti, cu întreg tezaurul religios pe care îl adapostea, cu armonia-i unica, cu semnificatia simbolica - marturie nepretuita a perenitatii civilizatiei bizantine? Poate fi considerat nationalist cineva care distruge pur si simplu traditia în materialitatea si în spiritualitatea ei?

Actiunea concertata de evacuare a dimensiunii spirituale si crestine din traditia autohtona este, fara îndoiala, o proba a convingerilor comuniste adanci ale lui Ceausescu.

Daramarea sau “ascunderea” bisericilor din orasele romanesti nu reprezinta tot un program comunist? (De aceasta data, deloc în contradictie cu doctrina de baza.) Dar “sistematizarea” Bucurestilor prin distrugerea centrului vechi, a arhitecturii “burgheze”, a micilor proprietati imobiliare, împotriva carora a vituperat nu o data “cel mai iubit fiu al poporului”?

De altfel, în acest moment se produce si o reactie defensiva si, implicit, disociativa chiar din partea unor reprezentanti ai gruparii protocroniste: printre semnatarii Memoriului adresat lui Ceausescu în vederea prezervarii Vacarestilor, alaturi de specialisti în istorie si în istoria artelor precum Razvan Theodorescu ori Dinu C. Giurascu, s-au aflat si Ion Alexandru, poet religios si simpatizant protocronist, precum si Paul Anghel.

Katherine Verdery invoca în cartea sa, ne amintim, “timpul progresiv, discontinuu al marxismului” pe care ravna tuturor intelectualilor din Romania l-a înlocuit cu “continuitatile poporului roman”. (Iata însa ca aceste “continuitati” trebuiau afirmate si aparate chiar sub un regim reputat ca “nationalist”). In alt context, ea propune un termen înca mai interesant (si mai revelator!), vorbind despre “timpul plat al Partidului”, opus, de aceasta data, unui timp al cercetarii si al meditatiei intelectuale. Opinia mea este ca, în Romania anilor ’80, s-a produs treptat o alta opozitie, aceea între “timpul progresiv, disruptiv” al marxismului si “timpul plat” al Partidului, al Partidului Comunist Roman.

Dar, daca vedem aici o opozitie între teoria revolutionara si practica revolutionara, nu putem sa nu constatam ca, prin însusi rolul sau conductor, prin totalitarismul puterii sale, Partidul Comunist nu doar si-a asumat, dar mai cu seama si-a subsumat doctrina fondatoare, dispunand de ea asa cum a vrut. Iar temerea mea este ca nu este deloc vorba de un caz izolat. De multe ori, de prea multe ori, regimurile comuniste totalitare au folosit teoria marxista cu un cinism care ii dezarma nu numai pe inamicii politici, dar si pe fidelii tot mai putin numerosi. Si atunci, întrebarea pe care o pun - si care se constituie ca un raspuns ori ca o concluzie la discutia de pana acum - este urmatoarea: cand si unde, în comunismul real, “timpul progresiv” al marxismului nu s-a confundat (pe deasupra tuturor incompatibilitatilor ideologice si logice) cu “timpul plat” al Partidului comunist, al Partidului unic, al Partidului?

Dizidenta lui Ceausescu

Cum majoritatea sociologilor si politologilor (si romani, si occidentali) sunt de formatie marxista (Marx si Engels fiind, de altfel, autori inconturnabili în aceste domenii si în atatea altele), tendinta lor - atunci cand se refera la Romania postbelica - este de a-l taxa pe Nicolae Ceausescu drept nationalist si de a pune toate relele epocii sale pe seama îndepartarii de marxism în sens nationalist.

Cu experienta pe care o detin de locuitor al epocii respective, nu pot sa împartasesc decat partial aceasta opinie. Asa cum vad eu lucrurile, regimul ceausist, ca si cel dejist, au fost si au ramas comuniste de la început si pana la sfarsit, chiar daca fidelitatea lor (cu deosebire a celui de-al doilea) fata de marxism poate fi pusa la îndoiala.(4)

Ultimii ani ai dictaturii lui Ceausescu fac, într-adevar, posibila si legitima întrebarea: a fost el un comunist sau un nationalist? Din simpla alaturare (si apoi eliminare) a termenilor se poate deduce ca a fost un comunist nationalist, si nu un nationalist comunist, pentru ca asa ceva n-a existat si nici nu cred ca poate exista. Comunisti nationalisti sau national-comunisti s-au mai vazut si înainte de Ceausescu (Stalin) si chiar si dupa el (Milosevici).

Daca în cazul lui Gheorghiu-Dej, teza nationala a fost o reactie împotriva colonialismului nu numai ideologic, dar si economic al Moscovei, pentru Ceausescu a fost în primul rand un refuz al subordonarii personale. El nu ducea o politica nationala împotriva URSS si a PCUS, ci (oricat de surprinzator ar parea pentru unii) o lupta personala pentru putere.

Faptul ca ideologia nationala nu reprezenta pentru el altceva decat o solutie politica, un mod de a-si atrage o simpatie mai larga, intelectuala în primul rand, este confirmat de revenirea brusca, în 1971, dupa ce-si consolidase pozitia, la formula unui comunism pur si dur(5).

Aceasta era adevarata sa conceptie, caci nu trebuie sa uitam ca singura lui instructie a fost aceea primita în cadrul Academiei Militare “Frunze”, care pregatea politrucii Armatei Sovietice.

Dupa 1977, într-o alta conjunctura interna si internationala, s-a decis sa joace din nou “cartea” nationalismului, continuandu-si “neabatut” politica de control si dictat.

Reclama de “nationalist” i-au creat-o lui Ceausescu ziaristii straini, interesati sa construiasca “evenimentul” disocierii de Moscova în acest fel care facea repede sens pentru toata lumea; si, în plus, avantaja pe toata lumea: pe Ceausescu în primul rand, însa si pe conducatorii sovietici, care se dovedeau astfel întelepti, toleranti, de fapt, diplomati, îngaduind - fara sa intervina drastic - asemenea “disidente”. De fapt, nici macar din punctul de vedere al unui comunist ortodox, dur, cum a fost Brejnev, atitudinea lui Ceausescu nu era foarte suparatoare, în ciuda micilor sau marilor sale fantezii în materie de politica externa. Pentru sovietici - si pentru comunisti, în genere - esentiala era politica interna, iar dinspre partea aceasta, n-aveau de ce sa se planga, sa fie nemultumiti ori macar indispusi.

Linia comunista dura era cu fermitate mentinuta în Romania, chiar daca delegatia romana la ONU nu vota întotdeauna în bloc alaturi de URSS si celelalte tari socialiste.

“Prietenii” comunisti au intervenit, însa, fara ezitare si cu duritate în Cehoslovacia, pentru ca acolo aparuse riscul de a se liberaliza cu adevarat societatea, nu doar cultura ori politica externa. Daca ceva cu adevarat grav s-ar fi petrecut si în Romania din perspectiva comunismului, daca faimoasele “cuceriri revolutionare” ale poporului ar fi fost în vreun fel amenintate, conducatorii de la Moscova n-ar fi întarziat sa intervina.

Noninterventia sovietica probeaza continuitatea comunista reala, de fond, din Romania ceausista. Prin urmare, nationalismul de parada al lui Nicolae Ceausescu n-a deranjat pe nimeni (în afara Romaniei) si a convenit, pana foarte tarziu, tuturor, inclusiv guvernelor occidentale si Departamentului de Stat în primul rand.

Politica americana a fost constant una de încurajare a acestui nationalism considerat antisovietic. Abia pe la mijlocul deceniului al noualea au început unii oameni politici si unii ziaristi straini sa realizeze ce înseamna “disidenta” ceausista si sa se intereseze de ceea ce se întampla în tara aflata sub acest regim “disident”.

Nationalist sau comunist?

Spunand ca N. Ceausescu a ramas fidel principiilor comuniste nu înseamna catusi de putin ca îl consider un comunist adevarat (concept, de altfel, greu de definit) sau, cu atat mai putin, exemplar. János Kádar, de pilda, îmi pare a fi fost un comunist mai bun (chiar daca n-a fost dur) si, în acelasi timp, un patriot mai bun pentru ca, fara tapaj politic si vedetism international, a tinut cu adevarat seama de interesul national, a actionat înspre binele tarii sale, nu al sau personal.(6) Ceausescu a ramas comunist, desi sub conducerea sa s-au petrecut destule abateri din perspectiva ideologica marxista, desi s-a putut afirma - cu deplina îndreptatire - despre el ca “a intinat” idealurile comuniste.

Din pacate, nu numai experienta romaneasca ne arata ca intra în obisnuintele practice ale comunismului real sa-si întineze idealurile. Fidelitatea lui Ceausescu fata de un comunism stalinist se verifica si prin refuzul sau consecvent de a accepta vreo reforma în plan economic. Dincolo de o gelozie caracteristica, indignarea lui împotriva reformatorilor din lagarul socialist era sincera. Pentru el, acestia erau niste “revizionisti”, niste “deviatori”.

Nici macar atunci cand chiar în Uniunea Sovietica a început sa bata “vantul schimbarii”, el nu a dat vreun semn de receptivitate. O mini-”perestroica”, o aparenta “transparenta” ar fi dat o noua credibilitate politicii sale, pe care nimeni nu l-ar fi oprit sa o îndrepte tot împotriva “rusilor” ca sa-si pastreze reputatia de “patriot” si de “disident” al lagarului comunist. Desigur ca în acest refuz al schimbarii intra si teama proprie ca, odata declansat mecanismul reformei - care sub Gorbaciov nu mai era doar economica –, ar fi putut sa-i subrezeasca pozitia de dictator absolut, dar fixatia sa într-un proiect deja depasit al statului socialist si al economiei socialiste ramane simptomatica. Nici starea de tensiune cu Moscova aflata deja sub Perestroika si Glasnost, nici amenintarea clara a pierderii puterii care se putea citi în raporturile oficiale cu echipa lui Gorbaciov nu l-au condus la concesii în sensul vreunei reforme.

Dar dincolo de aceste argumente ce pot fi considerate conjuncturale, raman cel putin doua criterii esentiale peste care nu se poate trece cand vine vorba de comunismul real: criteriul puterii, adica al dictaturii proletariatului si criteriul proprietatii. Faptul ca dictatura proletariatului a devenit, în cazul lui Ceausescu, o dictatura personala nu schimba datele discutiei. Ce a tinut regimul comunist real în vigoare atata vreme? Dreptatea sociala? Internationalismul proletar? Bunastarea? De libertate, ce sa mai vorbim!

Raspunsul inevitabil este unui singur: dictatura, forta, teroarea (în diverse forme).

Nu a fost singurul tip de dictatura pe care cetatenii romani au fost nevoiti sa-l îndure. A mai existat si o dictatura regala, apoi una legionara, apoi una antonesciana. Din fericire, acestea au fost de scurta durata. Ceea ce ramane însa distinctiv si agravant pentru dictatura comunista este teroarea si supravegherea de masa, sistematica, devenita politica de stat. Aceasta politica interna au suportat-o cetatenii Romaniei din 1948 pana în 1989, cu un interval de gratie, adica de relaxare relativa între 1964 si 1971. În privinta proprietatii, situatia este si mai clara în sensul ca nici macar nu exista diferente de la o perioada la alta. Nici Gheorghiu-Dej, nici Ceausescu - spre deosebire de alti conducatori de partid din alte tari socialiste - n-au acceptat cea mai mica schimbare (ori reforma) în regimul proprietatii de stat ori cooperatiste.

Nationalismul lui Ceausescu? Cum am spus, o carte politica pe care a jucat-o cand a considerat-o castigatoare din punctul lui de vedere. Nu exclud posibilitatea ca el sa fi nutrit sentimente nationale, desi ceea ce a lasat sa se vada - în afara de instinctul politic de a face apel la aceste sentimente - este mai degraba o mentalitate premoderna, de clan, de neam, de “trib”: sa nu uitam ca a împanzit structurile partidului si ale statului cu nenumarati membri a familiei sale (si ai familiei sotiei sale!). O ideologie nationala nu cred sa fi asimilat cu adevarat. Nationalismul lui, forma lui primara de nationalism poate fi identificata, de pilda, în îngaduinta si simpatia fata de orientarea revistei Saptamana si în relatia speciala cu Eugen Barbu.(7)

Nationalismul lui îl va fi facut sa fie antirus, dar nu antisovietic, adica nu potrivnic puterii de tip sovietic. Acelasi nationalism caracteristic se regaseste si în atitudinea sa fata de istoria nationala pe care a deformat-o, a scalciat-o spre a implementa PCR-ul cat mai adanc în trecut. As fi tentat sa spun, exagerand pentru expresivitate, ca ar fi fost extrem de satisfacut daca vreun cercetator ar fi descoperit numele unui “ilegalist” pe vremea lui Decebal: acesta ar fi trebuit sa fie, bineînteles, dac: nu scit, nu ostrogot, nu hun, dar, oricum, comunist!

În cautare de legitimitate retrospectiva si retroactiva pentru Partid (si pentru sine), Ceausescu voia sa comunizeze pe cat posibil întreaga istorie nationala. Prin urmare, nu era vorba numai de o interpretare, de o valorizare a trecutului din perspectiva prezentului comunist, ci chiar de ocuparea acelui trecut cu repere comuniste. Act de orwellism inconstient.

De fapt, obiectivul sau a fost comunizarea Natiunii, nu “nationalizarea” comunismului sau “indigenizarea” marxismului. Cei 4 milioane de membri PCR - numar urias pentru un partid politic, fie si unic, intr-o tara de 22 de milioane de locuitori - reprezinta o proba elocventa in acest sens.

“Struto-camila” ceausista

Demarxizarea treptata a regimului ceausist dupa 1977 si, poate, chiar mai înainte - este incontestabila. Ceea ce nu înseamna însa ca nucleul dur leninist-stalinist este abandonat (cu exceptia culturii si a politicii fata de nationalitatile conlocuitoare). Îndepartarea de marxismul genuin nu poate fi invocata ca argument în sustinerea caracterului non-comunist al unui regim politic pentru ca însasi punerea în practica de catre Lenin si Stalin a marxismului a presupus reciclarea lui, adaptarea la conditiile istorice date, “ducerea lui mai departe” (cum suna cliseul propagandistic), dar nicidecum renuntarea la principiile de baza. Prin urmare, oricat de neplacut ar fi pentru toti cei ce pretuiesc marxismul (printre care, fara sa fiu marxist, ma prenumar), în experienta comunismului real, demarxizarea nu a însemnat catusi de putin o decomunizare.

Dimpotriva, trebuie sa admitem ca, prin multe trasaturi ale sale, comunismul leninist-stalinist (de formula brejneviana ori ceausista) a reprezentat o varianta autoritara, totalitara, tipica a comunismului real: într-un cuvant, a fost, în ultima instanta, un extremism de stanga.

Schimband perspectiva si recunoscand tendinta apasat nationalista din cultura si uneori chiar si din ideologie a acestui regim, putem sa-l consideram un regim nationalist? Procedand astfel, am risca un alt tip de confuzie si, oricum, am atenta la memoria unor politicieni anteriori, precum Iuliu Maniu, de pilda, care au fost adeptii unui nationalism moderat, compatibil cu democratia burgheza si subsumabil - e adevarat, nu fara anumite accidente ori exceptii(8) - exigentelor ei. De fapt, nu (atat) prin declaratiile oficiale, cat prin încurajarea în ultimii ani a exprimarii unui nationalism agresiv si xenofob, regimul ceausist poate fi clasat si ca un extremism de dreapta: si nu datorita unor manifestari întamplatoare, ci unei politici ferme vizand, pe de o parte, reducerea drepturilor nationalitatilor conlocuitoare, pe de alta parte, descurajarea si chiar interdictia progresiva a contactelor(9) cetatenilor romani cu strainii si cu strainatatea.

Asadar, cu toate ca în discursul oficial retorica comunista se amesteca intens cu retorica nationalista sau chiar era întrecuta de catre aceasta, cu toate ca “discursul nationalist l-a întrecut în forta pe celalalt”, cum noteaza Katherine Verdery, ceea ce traiam noi, cetatenii Romaniei, în anii ’80 era un comunism de razboi pentru care nu exista antecedente pe teritoriul Romaniei, nici macar în perioadele de dictatura de la începutul anilor ’40.

Am fost martorii, victimele si, unii dintre noi, - constient sau inconstient, succesiv ori simultan - actantii unui neostalinism si ai unui nationalism extremist ce poate fi considerat, la rigoare, neofascism. Dar cadrul în care a avut loc o asemenea fuziune, care, pentru unii comentatori, este una împotriva naturii, iar pentru altii, dimpotriva, apare ca fireasca în masura în care extremismele se intalnesc, repet, cadrul in care s-a dezvoltat si s-a impus o astfel de alaturare, a fost comunismul real, acceptat, adica suportat de o populatie tot mai terorizata (inclusiv prin înfometare si frig) si de o intelectualitate disperata si dezunita, incapabila sa gaseasca solutia unei solidaritati mai largi. Comunismul real a facut, prin urmare, posibila o asemenea “struto-camila” - si nu pentru un an-doi, ci pentru mai bine de 10 ani.

Natura regimului a fost cat se poate de clar relevata(10) de posteritatea sa în perioada imediat postrevolutionara. La începutul anilor ’90, Ceausescu a fost revendicat atat de Partidul Romania Mare (condus de Corneliu Vadim Tudor), cat si de Partidul Socialist al Muncii (condus de Ilie Verdet, fost prim-ministru si colaborator apropiat lui Ceausescu, si de Adrian Paunescu, glorificatorul antum si postum al dictatorului). Din nou extrema dreapta se întalnea cu extrema stanga, aceasta din urma împrumutand chiar, la un moment dat, celei dintai anumite refrene xenofobe.

Dar o definire post-festum cel putin la fel de elocventa a vechiului regim se poate descoperi în marele gol intelectual din jurul atat al ideilor socialiste, cat si al celor nationaliste. Chiar daca o ideologie social-democrata ar avea sanse reale de a atrage pe tineri, lipsa adevaratelor convingerilor social-democrate(11) a mai tuturor protagonistilor partidelor care se pretind a fi astfel îi îndeparteaza, cei atrasi fiind numai oportunistii. In partea cealalta, absenta intelectualilor este înca mai evidenta, extremismul nationalist monopolizand ideea de patrie, de natiune, de traditie etc. - si abuzand în continuare de o retorica pe care aproape toata lumea o credea obosita, istovita, perimata.

Note:
1. Delegitimare probata implicit si de absenta din librariile romanesti a traducerilor din ganditori marxisti sau situati în proximitatea ideologica a marxismului. Dar asemenea publicatii ar fi sugerat, fara îndoiala, întrebari, ar fi deschis discutii si, de la posteritatea marxismului, s-ar fi ajuns usor, inevitabil, la comunismul real si, mai concret, la problemele reale ale comunismului autohton. Or, tocmai o astfel de discutie nu era dorita de Ceausescu si acolitii sai, nu pentru ca ar fi încetat sa fie comunisti, ci, dimpotriva, comunisti fiind, nu acceptau ca acest regim sa fie pus în discutie. Aici disponibilitatea oficiala era minima - spre a nu zice ca lipsea cu desavarsire.
Amploarea dezbaterii în jurul tematicii nationale este, prin urmare, si o chestiune de permisivitate a regimului totalitar: în acest plan se puteau admite nu numai excese, ci chiar si opinii contrare, pentru ca nu riscau sa atinga baza - comunista - a regimului.
Nu-i mai putin adevarat ca în acest fel s-a pierdut legatura cu dezbaterea europeana si americana în jurul comunismului, s-a ratat contactul cu spiritul viu al ideologiei marxiste.

2.Faptul ca marxismul era in pierdere de viteza si chiar in decadere in Ungaria anilor ‘80 este constatat (si deplans) de un cercetator avizat precum Gáspár Miklós Tamás intr-o carte scrisa in 1985 si aparuta la Paris (Magyar Füzetek, 1989). V. si versiunea romaneasca largita, Idola Tribus, Dacia, 2002.

3. Vezi articolul publicat in nr. 675 din revista 22.

4. Ceea ce nu înseamna ca o afirmatie cum e aceasta, apartinand lui G.M. Tamás, poate fi luata ad litteram: “...de la începutul anilor 1970, în Romania condusa de Ceausescu a fost interzis, de fapt, marxismul”. (Scrisoare catre prietenii mei romani, Dilema, nr. 416, 16-22 febr. 2001, p. 7). Nu s-a interzis marxismul, dar s-a ocultat “revizionismul” marxist, marxismul critic, adica marxismul viu, stimulator, manifest în opera atator cercetatori din Europa Occidentala si mai ales din America.
Inca mai putin valabila este asertiunea aceluiasi autor, conform careia “ideologia oficiala nu era marxism-leninismul, ci teoria continuitatii daco-romane si protocronismul”. Aici se petrece o confuzie pe care exasperarea interpretilor marxisti si, la rigoare, saturatia (aproape) tuturor intelectualilor romani sunt dispuse s-o admita; ea rezulta din suprapunerea megalomaniei istoricizante (kitsch-ul total!) a lui Ceausescu peste ideile daciste si protocroniste. Dar nu era ideologia oficiala: cand venea vorba de ideologia comunista, Ceausescu nu încurca planurile! Iar daca totusi le amesteca, o facea, negresit, dintr-o perspectiva partinica. Altfel spus, daca în puseurile lui grandomane si nationaliste credea ca intra în legatura directa cu stramosii ilustri, o facea în calitate de comunist.

5. E stranie orbirea tuturor comentatorilor epocii ceausiste, care trec peste acest moment de restauratie ideologica mai mult decat clara, spre a-l integra în ansamblul unei conceptii deviante de la marxism-leninism.

6. Probabil ca distanta (adica extrateritorialitatea) ma face sa idealizez si ca nu putini intelectuali maghiari traitori in Ungaria acelei perioade ar avea argumente sa ma contrazica.

7. Colaborarea lui E. Barbu si a grupului sau cu regimul ceausist a fost una totala si, fara a fi dezinteresata, sincera. Si Eugen Barbu era un national-comunist, ca si Ceausescu; în linii mari, gandeau la fel, doar ca Seful cel mare, cu educatia lui marxist-leninista si cu reticentele la care îl obliga functia, nu-si putea permite sa exprime puncte de vedere extremiste si atunci le îngaduia celor de la Saptamana sa publice tot ceea ce el însusi trebuia sa-si refiuze, sa refuleze. Din aceasta perspectiva, Saptamana poate fi considerata oglinda aburita a subconstientului Dictatorului: resentimentele sale antisemite, antimaghiare, antirusesti, antiamericane, xenofobe îsi gaseau acolo expresia publica (neasumata personal).

8. Cum ar fi compromisul provizoriu cu legionarii sau neîndeplinirea pana la capat a promisiunilor în ce priveste drepturile nationalitatilor din Declaratia de la Alba-Iulia din 1918.

9. Pe langa intensificarea ascultarii telefonice si a controlului corespondentei private, este de semnalat masura (prelucrata cu insistenta în toate întreprinderile si institutiile statului) care ii obliga pe toti salariatii ce se întalneau cu straini sa informeze printr-o “nota de relatie” pe seful institutiei sau întreprinderii în legatura cu scopul, continutul, durata, locul întalnirii respective.

10. In genere, se poate afirma ca primii ani de dupa revolutie - si însasi epoca de tranzitie din care, din pacate, înca n-am reusit sa iesim - au constituit un revelator al optiunilor de profunzime ale fiecaruia în timpul trecutului regim.
Teroarea generalizata crea, într-un fel, conditii egale pentru toti: nimeni nu era, de fapt, sigur, chiar daca anumite relatii sociale privilegiate sau anumite compromisuri tacite îi aparau pe unii.
Desi multe lucruri raman înca neclare, chiar misterioase, libertatea oferita egal tuturor a facut o oarecare lumina în sensul ca s-a putut vedea cine si-a permis (si cine nu) sa se foloseasca de ea.

11. Ce credibilitate pot avea acesti oameni politici care pretind a fi de stanga si care nu întreprind mai nimic spre a reduce inegalitatea sociala crescanda, spre a împiedica polarizarea periculoasa a societatii, dimpotriva, profita din plin de aceasta situatie, perpetuand-o si agravand-o prin propria lor geometric-progresiva înavutire?
Succesul repurtat la ultimele alegeri (2000) nu verifica decat nevoia de alternanta politica a unei populatii dezorientate si dezamagite, în masura în care guvernantii anteriori nu s-au dovedit a fi fost cu aproape nimic mai buni în planul masurilor menite sa-l “atinga”, adica sa-l rezolve pe omul simplu.

(Subtitlurile apartin redactiei)

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22