Pe aceeași temă
Ruptura din societatea românească despre care se vorbește tot mai mult în ultimul timp nu este de dată recentă. Fisurile se văd încă de acum 10, 15, 20 de ani, când am dezvoltat un soi de societate de consum, capitalistă multilateral dezvoltată. Și am pierdut pe drum toată coeziunea socială – dacă a mai existat după ’89. Noi acum culegem roadele unui proces de înstrăinare între român și român, între cetățenii aceleiași țări.
Acest fenomen nu ne e specific; el exprimă o criză de sistem vizibilă în întregul Occident. Din punctul ăsta de vedere, nu suntem originali.
Întrebarea este ce pot face societatea civilă, intelectualitatea, mass-media, vocile publice sau pur și simplu comunitățile pentru a contracara aceste efecte ori pentru a reintra în dialog. Astăzi avem, evident, mai multe tabere care nu mai comunică între ele și care se conectează doar prin clișee sau stigmatizări.
Așa a apărut ideea ROD Festival, care la început a fost un proiect, o caravană cinematografică în zone defavorizate din Timișoara și județul Timiș. Am înțeles, după ce am mers în acele comunități, că pe lângă un ecran putem adăuga o expoziție de fotografie cu imagini realizate acolo și le putem oferi locuitorilor, gratuit, la sfârșitul zilei.
Apoi a venit teatrul independent, au apărut proiecte de arte vizuale, muzică și diverse ateliere. Toată această inițiativă a evoluat, iar astăzi, în 2025, avem o ediție specială: ROD #6 – Asfalt Talcioc, o tabără de creație într-o piață de vechituri.
Vechea și istorica piață de vechituri din Timișoara, numită Ocska (a se citi „Ocico”), era locul în care, începând cu anii ’70 (poate și mai devreme), se vindeau tot felul de lucruri care nu se găseau în magazine. Dar era și un loc de întâlnire, de comunicare, unde puteai să renunți la obiecte, să cumperi ceea ce îți trebuia, mai mult sau mai puțin.
Piața aceasta reflectă, în mare măsură, istoria Timișoarei din ultimii 70, poate 80 de ani, prin transformările prin care a trecut – de la un câmp unde probabil nu se întâmpla nimic până la ceea ce avem astăzi, când ea este o umbră a fostei și prosperei piețe din anii ’80 și chiar ’90.
Așa am ajuns la concluzia că este locul perfect pentru o tabără de creație multidisciplinară: să invităm artiști, creatori de conținut și prieteni ai proiectului, să intre într-un soi de negociere cu oamenii din piață – vânzători, clienți, trecători – și, împreună, să înțelegem mai bine lumea în care trăim.
Rezultatul a fost peste așteptări. De la producții de teatru până la expoziții de arte vizuale, fashion, fotografie și proiecții de film (inclusiv filme create împreună cu oamenii din piață).
Toate ne-au întrecut așteptările, iar asta se reflectă într-una dintre cele mai importante ediții ROD: un festival în care încercăm să ne clarificăm ideologic și artistic și să ne orientăm spre producție. Spun asta pentru că există astăzi multe proiecte care duc cultura spre zonele mărginașe – nu suficiente, dar destule. Însă foarte puține au o relație onestă cu aceste spații sau produc conținut în aceste spații, care apoi să fie redistribuit în toată societatea.
Am ajuns într-un punct în care dăm voce acestei comunități. Piața Ocska din Timișoara este un loc de întâlnire – de la oameni cu bani care caută chilipiruri sau obiecte de valoare până la oameni care trăiesc efectiv din ceea ce vând aici: nimicuri, cărți, obiecte recuperate.
Este un muzeu viu, pentru că aproape niciun obiect care se vinde aici nu este nou; fiecare are o istorie.
A doua idee: rolul creatorului astăzi este să se adapteze. Te adaptezi și supraviețuiești. Dacă rămâi încremenit în logica anilor 2000 sau ’90, șansele de a supraviețui sunt minime. Astăzi, artistul sau creatorul de conținut trebuie să-și negocieze prezența în comunitate, să formeze alianțe. Statul – prin instituțiile sale – oferă, în cel mai bun caz, finanțări. Ele sunt limitate și planează mereu riscul să fie retrase sau diminuate.
De aceea încercăm să venim în sprijinul sectorului cultural independent și să-l pregătim pentru un „Brave New World” în care nimic nu e sigur, nimic nu e garantat; sectorul independent, deși abil, motivat și ingenios, trebuie să-și dezvolte noi audiențe.
Prin acest proiect am adresat o nevoie socială de acces la cultură și de formare de public în zone defavorizate și, încă de la înființare, prin ROD Festival, susținem sectorul cultural independent din Timișoara (și nu numai).
Acestea sunt cele două motoare ale proiectului, pe care sperăm să-l continuăm în anii următori – ediția a șaptea, a opta și mai departe.
Totul depinde, desigur, de finanțări (în marea lor majoritate, publice, locale sau naționale). Timișoara, din acest punct de vedere, rămâne un teritoriu privilegiat, comparativ cu alte orașe mari, medii sau mici, care funcționează, dar unde există mereu impresia că pot dispărea finanțările, se pot diminua sau mecanismele de acordare pot fi viciate.
Prin urmare, nu putem spune cu certitudine care va fi viitorul festivalului. Trăim într-o epocă a precarității (și a artistului precar), dar credem că locul artistului este în stradă și în periferie. Dacă pierdem periferia, am pierdut centrul.
Asta ar trebui să fie valabil pentru întreaga societate românească, iar noi suntem exact în punctul în care pierdem iremediabil periferia. Lucrul ăsta era vizibil de ani buni, dar abia acum, în al 12-lea ceas, e conștientizat. De pildă, în anul Timișoara – Capitală Europeană a Culturii (2023) au existat câteva proiecte cu miză socială, precum al nostru, dar greutatea s-a dus pe expoziții din centru, festivaluri de muzică și instalații care, în fapt, deservesc 5–10% din populația orașului. 60–70% dintre timișoreni, dacă îmi amintesc bine, nu au participat la niciun eveniment în anul Capitalei Culturale. Știau, în mare parte, de existența proiectului, dar nu au participat.
Dacă acest lucru s-a întâmplat într-un oraș care a făcut din cultură un fanion în 2023, ne putem imagina ce se întâmplă în toată România, la scară mai mare (în orașe unde cultura înseamnă „ziua orașului” și câteva concerte).
Eu cred că ROD răspunde unei urgențe sociale, iar între sfera socială, cea politică și cea culturală există o interdependență profundă. Dacă aceste comunități considerate „marginale” nu sunt sprijinite printr-o ofertă culturală reală, își vor crea propria cultură, propriul ecosistem informațional și subculturi surprinzător de puternice, în care oamenii se identifică.
Marea eroare a perioadei postrevoluționare a fost că statul român și-a abandonat rolul cultural. Sectorul public deservește aproape exclusiv marile centre urbane, iar resursele se concentrează acolo. E firesc până la un punct, dar astfel restul populației – comunități mici, periferice sau rurale – a fost lăsat în afara circuitului cultural. Statul a externalizat misiunea culturală fără resurse suficiente și fără interes pentru ce se întâmplă dincolo de centru.
Această atitudine reflectă o problemă de percepție colectivă: privim doar ce se întâmplă în proximitatea noastră, în loc să vedem ansamblul. Din această orbire culturală se nasc tocmai fracturile sociale pe care ROD încearcă să le repare.
Observ că o bună parte dintre intelectuali, dintre vocile cetății cu vizibilitate, suferă de o orbire față de realitatea imediată. Judecăm lumea după ceea ce e pe o rază de câțiva kilometri (sau câțiva gigabytes în jurul nostru), ceea ce e fals. România arată diferit când te deplasezi de la centru spre periferie și intri cu adevărat în dialog cu ea.
Există și riscul ca aceste intervenții să devină un soi de „safari cu săraci” sau o plasare de produse culturale elaborate în centru în spații exotizate. Trebuie însă să înțelegem că nu vedem realitatea în culorile corecte; de aici tendința de a judeca și stigmatiza. Mă uitam la un videoclip făcut azi de oameni onorabili care, în final, stigmatizau pe cineva, fără ca asta să deschidă punți sau uși.
ROD va continua și la anul, probabil tot în formula Asfalt Talcioc, într-o variantă itinerantă: vom încerca să ajungem în marile târguri ale României, în piețele de vechituri, inițiind un dialog onest cu această Românie profundă pe care nu o cunoaștem, care nu ne cunoaște și care este, în mod evident, ignorată de nouă zecimi din establishmentul cultural românesc.
ROD s-a născut dintr-o criză a autorului, care și-a dat seama că nu mai contează în societate, că tot ceea ce face a devenit doar un mijloc de a-și plăti facturile. A înțeles că trebuie să-și regândească și să-și regăsească locul, iar cel mai firesc mod de a face asta este prin renegociere: o renegociere a propriei prezențe, a rolului său ca artist.
Iar cel mai potrivit și natural spațiu pentru o asemenea renegociere este piața – de preferință, o piață de vechituri, acolo unde obiectele, oamenii și poveștile își caută și ele, la rândul lor, un nou sens.
ASFALT TALCIOC: ROD, ediția a 6-a | Proiect cultural DocuMentor, finanțat de Municipiul Timișoara prin Centrul de Proiecte și cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN).Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția AFCN. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele pot fi folosite; responsabilitatea aparține integral beneficiarului finanțării.
Rezidenți Asfalt Talcioc și colaboratorii ROD #6: Mihai Dragolea, Mădălina Aldescu, Oliver Merce, Alin Rotariu și Mihai Drăgan (Plan Zero), Tudor Mutrescu, Andreea Eva Herczegh, Dinu Bodiciu, Vlad-Marko Tollea, Ciprian Homorodean, Ghenadie Popescu, Diana Bilec, Krystyna Lytvynenko, Radu Clețiu, Cătălin Nedelcu, Elvisey Pisică, Goran Mrakic, Ionuț Pîrvulescu, Christine Cizmaș. //
Florin Iepan este regizor, manager cultural
