Pe aceeași temă
Ador libertatea cu care scriu in romaneste autorii nostri plecati peste granita. Departe de terorismul de scurta respiratie al formulelor la moda in tara, ei scriu pur si simplu, de regula despre ei insisi, despre experientele lasate in urma in Romania, despre traumele adaptarii la patria cea noua, despre singuratate si rabdarea de-a o domestici. Nu toti consimt, insa, la acest exercitiu de descarcare prin scris: unii sunt dornici sa ajunga foarte repede, inclusiv prin literatura, in lumea de-acolo si atunci apeleaza, mai mult sau mai putin cu succes, la retetele locale. Daca prima cale ne foloseste noua - Romania vazuta de la distanta de ai nostri e un cadou pe care cu greu ni l-am fi putut procura -, cea de-a doua ar trebui sa le foloseasca lor. In realitate, e mult mai riscanta: cu exceptia celor care ajung sa fie adoptati de-a binelea de spatiul respectiv (Andrei Codrescu, Norman Manea, Hertha Müller, Gabriela Melinescu, Matei Visniec etc.), cei mai multi pot cadea in no man’s land-ul dintre doua spatii culturale, nevalorizati cum se cuvine in niciunul dintre ele, cu consecinte de neevitat in planul frustrarilor profesionale. Ca simptom general, si pana la urma flatant pentru Romania, as zice ca tot scriitorul roman, traind in afara granitelor, lupta cu obsesia secreta a succesului in tara.
Destinul lor s-a schimbat, insa, enorm, chiar si in raport cu 1990, pentru ca tocmai ne globalizam. Granita dintre exilati/dizidenti (cei plecati inainte de caderea comunismului) si originari din Romania (cei plecati dupa sau cu prea putin timp inainte de) se estompeaza pe zi ce trece. Azi, despre experienta comunista nu mai vorbesc doar cartile lui Vintila Horia, Paul Goma sau Adriana Georgescu, ci si cele ale ultimei generatii de prozatori din tara, care incep sa fie tradusi in strainatate (Dan Lungu, Florin Lazarescu, T.O. Bobe etc.). Accentul s-a schimbat, de pe vigoarea opozitiei la dictatura pe capacitatea de a transmite - fie si sub forma ludica - adevaruri inteligibile cititorului occidental despre lumea de dincolo de Cortina de Fier. In doi-trei ani, probabil ca nici macar acest rol nu va mai acoperi rostul romanilor in librariile europene sau americane. Ei vor fi sau nu acolo pur si simplu in functie de raspunsul dat gustului public al locului. Dezideologizata, conditia de scriitor de origine romana se cam elibereaza de misiunea de a depune marturie, fara sa fie insa si ferita de supunerea la felurite criptoideologii, dintre care, deocamdata, doar corectitudinea politica reprezinta partea vizibila a aisbergului.
Editarea in Franta, inainte de ’89, a cartilor lui Bujor Nedelcovici, Paul Goma sau Dumitru Tepeneag a tinut, fara indoiala, de conjuncturi. (Nu conjuncturile au facut, insa, in timp, diferenta.) Dar sunt oare Marius Daniel Popescu (recent) sau Catalin Dorian Florescu (mai de mult) rezultatul aceluiasi mecanism al conjuncturilor? Descoperirea Romaniei a devenit chic, sau macar vandabila? Poate ca, partial, da. Dar, partial, “nu”, pentru ca amandoi sunt scriitori interesanti. Publicati in Romania abia dupa ce fusesera deja consacrati de premii in strainatate, ei reprezinta un tip de parcurs cu care va trebui sa ne obisnuim: recuperam treptat si ceea ce nu stiam ca exista, iar receptarea romaneasca trebuie sa deprinda cu timpul tratamentul egal, in functie de criterii estetice si de oportunitate tematica, indiferent daca un autor e de aici, de dincolo, plecat candva sau chiar nascut pe alte meleaguri.
Adrian Sangeorzan face parte dintre cei ale caror carti vin din afara, fizic vorbind, dar se remarca aici. De cand e in America (din 1984), scrie proze imbibate de experienta celor doua lumi pe care le-a locuit succesiv, din ce in ce mai bine primite, mai ales dupa romanul Circul din fata casei, aparut in 2005 si deja reeditat anul acesta. Scrie curat, cald si pregnant, pentru ca e depozitarul unei lumi interioare bogat stratificate, intotdeauna privite din unghiul varstei adolescentine. De aici inocenta pretioasa a unor rezolvari psihologice, senzatia de anxioasa dar, nu depresiva cautare de sine, frumosul maximalism al scarii de implicite valori morale.
Noul titlu, Vitali tiparit de Editura Curtea Veche*, e mai putin cizelat, dar impune prin epica ramuroasa, zdravana, curajoasa din jurul unui personaj-magnet. Pe coperta a IV-a, prezentarea lui Dumitru Radu Popa anunta “primul roman cu adevarat american” al scriitorului, semn ca Adrian Sangeorzan a izbutit puntea dintre (auto)fictiunea personala si retetele recognoscibile peste ocean.
Vitali Ahmatov, rus din tata evreu, ajunge in America la nici 15 ani, dus de Nadia, mama iubitoare si sufletista, dar femeie de moravuri indoielnice, bagata pana-n gat in mafia ruseasca din New York. In sase ani, pana la majoratul pe stil american al baiatului, e timp destul sa intelegem ca America face din noii imigranti estici o pasta convenabila, care-si dizolva pe cont propriu toxicitatea, crizele, excesele si inadaptarea. Si le dizolva sau dispare. Vitali e metafora a ceea ce ramane - condiment adaugat unei societati ce se scurge discret din tabloul clasic al El dorado-ului in matrita rece a unui artefact aratos, solid, cu “stomac” tare. In aceasta America ii este dat sa traiasca emigrantului de la Rasarit, fie el rus, roman, moldovean sau ucrainean, iar romanul lui Adrian Sangeorzan e foarte convingator cand o demonstreaza, fara sa aiba nevoie nici de explicitari, nici de psihologizari si nici de culoare locala. In adolescentul anxios si debusolat, care plecase deja de la Moscova familiar cu vodca si cu gustul drogurilor, nu creste deloc intamplator o forta fizica herculeana si nu e intamplatoare nici fixatia lui pe nenoroc: in ajunul plecarii definitive din Moscova, ii moare, sub ruinele blocului detonat de teroristi ceceni, prima iubita, copila de 14 ani; primul amic pe pamant american, Vladimir, trece curand de partea cealalta, a “mancurtizarii” made in USA, inchis in logica mecanica a celui care nu se mai revolta; cinci ani mai tarziu, cel mai bun prieten, Bill, ii moare in brate, in razboiul din Irak.
Roman pasionant, Vitali inghesuie in sase ani veacuri de istorii, care povestite in bucataria comuna plina cu unchi si matusi, de la Moscova, care intalnite pe strazile dubioase din Brighton Beach sau repetate obsesiv in visele neiertatoare ale rusului dezradacinat prea devreme. La 16 ani, baiatul face carausie cu diamante, pe care le inghite ca sa treaca vama, invata sa-si tina singur cont (si conturi, mai tarziu) in preajma unei mame cu viata dubla, pentru care va plati. Cunoaste violenta strazii, regulile bandelor adverse, isi asuma pe cont propriu omerta (fotografia cadavrului stalcit de mafioti al unuia dintre primii lui amici, boxeurul Dimitri, va astepta ani de zile pana sa iasa din buzunarul pustiului care o gasise intamplator), cunoaste depravarea, dar si dragostea neasteptata si umila, prin Alina, o orfana din Basarabia adoptata in State. Trece printr-o stranie tabara de dezintoxicare, in desertul din Nevada (“Nu incerca sa fugi, pentru ca n-ai unde”), unde va manca guzgani fripti ca sa uite de toate, si ajunge, in cele din urma, erou al natiunii americane, ranit pe frontul din Irak (ambuscade, copii macelariti, praf rosu si disperare - tot tacamul temei). In acest scurt rastimp al maturizarii, Vitali creste si tot creste, se intreaba si isi tot raspunde, rus pe de-a-ntregul si american fara intoarcere, singur si incrancenat. In furia cu care ia act de viata asa cum e ea, eroul lui Adrian Sangeorzan intrupeaza intraductibilul viol de care se resimt mai toate natiile murdarite de nelibertate.
Cateva scene memorabile si doua-trei portrete fac din autorul lui Vitali un prozator de calibru: nasterea gemenilor cu parul rosu ai Dasei, in Rusia ultimei copilarii; portretul bunicului Ahmatov, crai discret si cultivat; sindrofia de cooptare in mafie a adolescentului Vitali, intr-un mare restaurant newyorkez (sacoul de imprumul, mood-ul alunecos al mamei, mimica mafiotului binevoitor, care tocmai ii tocmea serviciile de caraus de diamante); senzualitatea timorata, pura si exploziva a Alinei; scena furiei dezlantuite a unui Vitali indracit de droguri si alcool, care-si loveste mama; desertul curatirii de demonii heroinei, cu spectacolul nesupunerii sinucigase al lui Sandy; visul compensator din acel pustiu - una dintre putinele amintiri ale fericirii in trei, cu mama si cu tata incercand si reusind sa aprinda un foc in padure etc.
Sunt si destule lungimi in carte, pagini intregi de descrieri inutile a ceea ce vede Vitali in New York. Sunt si cateva neglijente (inadvertente temporale), dar, una peste alta, Vitali este unul dintre romanele cele mai bune ale sezonului si, cu siguranta, proba filonului fictional asigurat - un test la care nu putini autori romani pica, din pacate.
Ardelean cuminte, Adrian Sangeorzan nu pune in Vitali pic de pledoarie proruseasca. Ma intreb chiar de nu cumva Rusia lui expatriata la New York le-ar parea curata blasfemie rusilor de sange. Ce e rusesc - si s-ar regasi si in noi romanii, crede autorul - e doar melancolia nevindecabila a radacinilor, privirea vesnic intoarsa spre Rasarit, cu nadejdea ca lumea asta s-ar mai putea naste o data, mai buna.
* Adrian Sangeorzan, Vitali, Editura Curtea Veche, 2008, 286 pag.