Pe aceeași temă
La ce bun gratuitatea? Interesant, discutia a inceput tarziu, in anii ‘70. Pana atunci, intr-o prima suta de ani severa si tenace, fotbalul n-a lasat loc acestui gen de speculatii. Sfintii Parinti englezi au avut grija sa-si reverse realismul in fiecare miscare a jocului si fotbalul a inaintat pe un culoar pragmatic: forta, asalt pe mingii lungi, victorii decise mai mult de masa decat de inteligenta. In ciuda aparentelor, acest aranjament eficient si oarecum rudimentar a continuat chiar si in epoca imediat urmatoare, dominata de Realul lui Di Stefano si Puskas. Diferenta a venit din valoarea orbitoare a trupei, dar fotbalul a ramas un joc de castigat repede si fara comentarii. Aplecarea spre idealism experimental a aparut brusc, dar nu intamplator. Imediat dupa 1968-’70, sfera colturoasa a ideilor europene s-a rostogolit liber. O pofta de contestatie fara centru si obiectiv a zguduit tot establishment-ul academic si a facut gloria zgomotoasa a miscarilor de strada pariziene. Fara legatura directa cu aceasta briza anarhica, dar incurajata de ea, gandirea publica a dat la o parte ultimele tabuuri si a inceput sa se exercite cu o incredere nebanuita in ideal. Fotbalul a raspuns prompt la aparitia acestei sanse si a pus capat plicticoasei superstitii a randamentului de tip greu. Totul a inceput in Olanda, cu Ajax, unde un Rijnus Michels, un dogmatic liberal, a intalnit o generatie de adolescenti setosi de proiect. Rezultatul a fost "fotbalul total" cu care Ajax a schimbat tot ce se stie despre sport, dupa ce a distrus, in mai putin de cinci ani, increderea si ratiunea de a fi a sistemelor vechi. Ajax a fost primul caz masiv de gratuitate in fotbal si a reusit sa transforme un acces de idealism in triumf, din doua motive esentiale.
De ce nu are Ajax urmasi
Mai intai, pentru ca experimentul s-a sprijinit pe o generatie pur si simplu inexplicabila de supradotati. Istoria l-a retinut pe Johann Cruyff. In spatele lui, trupa nu numara, insa, niciun soldat si oferea spectacolul rarisim al unei armate de maresali, genii si comandanti: Neskeens, Haan, Repp, Rensenbrink, Muhren, Hülshoff, Krol, Kaizer si alte nume care ar fi putut fonda, singure, o scoala. In al doilea rand, fotbalul de elan si inalta speculatie teoretica promovat de Ajax a fost ajutat enorm de climatul general: lumea europeana a fotbalului era pregatita si fascinata de inovatia pura, intr-un fel care e tipic numai epocilor care combina prosperitatea si optimismul. Ajax a facut fotbal de avangarda, intr-o Europa coapta si cucerita pentru avangardism. Corespondenta a fost aproape fizica. Ajax lucra la desavarsirea unui sistem de joc bazat pe anarhia controlata a posturilor, pe redefinirea notiunilor de atac si aparare si pe reinterpretarea geometrica a terenului. In jur, arhitectura oraselor traia aceleasi viziuni, iar societatea olandeza trecea, mai repede decat alte grupuri europene, de la rigorismul protestant la rigorismul frenetic al unei permisivitati vecine cu abandonul. Aceasta intalnire a societatilor si sporturilor a dat anilor ‘70 un profil adolescent si temerar. Doua Cupe Mondiale succesive (1970-’74) au rupt complet cu traditia anterioara si au fondat o noua stilistica, mult mai moderna, mai variata si mai reflexiva. Apoi, puseul de gratuitate si experiment generos s-a stins. Atmosfera ingaduitoare cu subversiunea pozitiva a ideilor s-a intunecat si restrans. Fotbalul s-a intors la ideea eficientei de baza, pe care a reimpachetat-o savant intr-o noua "stiinta" psiho-tactica in fond extrem de conservatoare. Grecia a devenit, la Europenele din 2004, prima laureata a acestei reveniri la pragmatismul strict. Intre timp, de la jumatatea anilor ‘90, singura mare tentativa de resuscitare a gratuitatii in fotbal se lovea de scepticismul general si era obligata, spre deosebire de precedentul Ajax, sa inainteze contra curentului. Arsenal incepe, in seara de marti, 4 martie, pe San Siro, impotriva lui AC Milan, meciul care ar putea rani fatal ultima aparitie a gratuitatii in fotbal.
De ce are Ajax urmasi
Arsenal e experimentul lansat in 1996 de Arsene Wenger, un francez cu fizionomie vizibil sculptata de inteligenta si bun-gust galic. Wenger crede in idei si, mai mult decat atat, e convins ca ele pot castiga, prin noutate si inaltime, in fata rutinei. Cu alte cuvinte, Wenger si echipele succesive pe care le-a creat la Londra se bazeaza pe curajul initiativei, pe acel pas inainte pe care mintea il face inaintea corpului, lasand in urma o asistenta uluita si o echipa invinsa. Arsenalul anilor 2000 seamana, intrucatva, cu Ajaxul anilor 1970. Seamana, desi fotbalul international al anilor 2000 nu mai ingaduie formarea echipelor de formula organica. Arsenal a crescut, ca Ajax, dintr-o idee, dar, spre deosebire de Ajax, nu a putut dezvolta un nucleu local. Arsenal e o echipa de selectie cosmopolita, recrutata de Wenger de peste tot si de oriunde pot fi identificati jucatori compatibili cu ideea maestrului. In aceasta varianta distincta, Arsenal repeta, insa, temele mari ale inovatiei fortate, in anii ‘70, de Ajax: atacul neconditionat si elanul gratuit. Sub Wenger, Arsenal a devenit un institut de cercetari la care lumea trage cu ochiul, furand idei si felicitandu-se ca nu trebuie sa conduca asemenea masina de experimentat fara profit. Cu alte cuvinte, Arsenal face fotbalul sa se schimbe, dar nu castiga trofee. Lipsa de succes vine, aproape sigur, din pubertatea continua a echipelor puse pe picioare de Wenger. Problema de baza a experimentului Arsenal e tocmai precocitatea. Tineretea provocatoare a lotului, care are mereu aerul unui grup de semianonimi, produce entuziasm, dar nu poate cuceri un palmares. Exact ca Ajax, Arsenal poate explica in ce directie trebuie dus fotbalul. Numai ca, dincolo de aceasta stare de gratuitate care deschide ochiului zonele neclare ale fotbalului, Arsenal nu poate da densitate si nu are acea hotarare de necontrazis cu care o echipa matura confisca si castiga un meci. Nimic nu a ilustrat mai bine aceasta forma de merit neputincios decat prima mansa a dublei cu AC Milan. Arsenal a jucat mai bine, a creat efervescent situatii de superioritate dramatica si n-a reusit sa incheie demonstratia. Teoria a sugerat, mereu, realitatea s-a opus. Mai mult, in ultimul minut de joc, Adebayor a reusit sa prinda tot acest paradox intr-o singura faza de joc si a trimis, din doi metri, o minge simpla in transversala. Dar episodul Adebayor e un detaliu. Problema de principiu a fost perfect inteleasa si expusa de unul dintre cei mai mari admiratori ai Arsenalului editia Wenger: Arrigo Sacchi, fostul mare antrenor al lui AC Milan.
De ce Narcisus e si nu e urmasul lui Ajax
Sacchi cunoaste prea bine istoria si mecanismele de adancime ale fotbalului pentru a-si imagina o clipa ca lipsa rezultatelor face din Arsenal un fenomen lipsit de efecte. Inainte de mansa a doua cu Milan, Sacchi a definit exact starea de fapt care face din Arsenal un proiect stralucit si o varianta de joc depasita de echipe mult mai putin inaripate si elaborate. Sacchi a coborat cu explicatiile acolo unde se stabileste, de fapt, conformatia fotbalului: in categoriile etice si psihice de grup. Arsenal - a ghicit Sacchi - e o echipa capabila de viziune si incapabila de finalizare. Arsenal asista adesea, fericita si sedusa, la propria desfasurare de idei. Acest pacat elegant se numeste narcisism si e boala delicata si tipica a grupurilor prea tinere si a romanticilor intarziati. In cazul special al fotbalului, asta inseamna ca Arsenal nu poate ajunge la precizie, virtutea economica rezervata maturitatii rabdatoare. Mai insemnata e capcana care face, de regula, din grupurile narcisiace victime ale unei iluzii repetitive. E vorba de credinta neexprimata, dar subconstient vie, ca ocaziile revin, ca nimic nu e decisiv, ca totul e intact si ca un meci nu-si pierde niciodata, oricate s-ar intampla, inocenta. Speranta in atacul urmator si speranta in atacul urmator urmatorului atac e parintele inselator al acestui tip de traire, care ramane in priza, dar arde fara sa incendieze. Cine i-a vazut pe Hleb, Rosicki si Fabregas reluand senin, apoape vesel, ciclul constructiei, va intelege ca e ceva suspect in acest optimism fara sfarsit. Inteligenta acestui gen de fotbal e sclipitoare si naiva. Ea deschide si mentine o conversatie fluenta despre variante virtuale de joc, dar nu poate dicta punctele critice ale unui meci. Narcis si Ajax impart doar gena din care curge elanul. Nesabuinta ii desparte. La Londra, in prima mansa cu Arsenal, Milan, o echipa mult mai putin spumoasa, a reusit sa tempereze ritmul de joc, tocmai pentru ca a arestat naivitatea lui Fabregas si a pus-o sa lucreze in gol: masina de atac a lui Arsenal a fost silita sa produca imagini, nu fisuri si, in cele din urma, a incheiat meciul cu senzatia ca n-a avut sansa. Adevarul e altul: Arsenal nu are varsta mentala nimerita. Concomitent, AC Milan, o echipa de veterani, recuperati si prelungiti, a pierdut de mult orice placere gratuita, dar stie sa semneze apasat. Batranii lui Milan nu pot mereu, dar pot cand trebuie. De aici predilectia rosso-nerilor pentru meciuri paguboase cu adversari mici, in Serie A, si meciuri istorice, in Liga Campionilor.
Conferintele Sacchi
Meciul de pe San Siro va fi probabil castigat de AC Milan. Dar, chiar daca Arsenal va reusi sa surprinda cu o contra de mare viteza artrita lui Maldini si se va califica, proiectul general al lui Wenger are toate sansele sa ramana izolat si minoritar. Insistenta cu care francezul rasat si cult de la carma lui Arsenal mizeaza, à la Ajax, pe idei proaspete si adolescenti cruzi, are ceva irational. Nu fiindca viziunea e gresita, ci pentru ca lumea fotbalului nu mai are elasticitatea si deschiderea de acum 30 de ani. Fotbalul s-a schimbat si a devenit, odata cu lumea din jur, mai atent la propria-i stabilitate, mai putin aventuros si complet lipsit de intelegere cu inovatorii. Sfera ideilor europene si-a recastigat colturile si repaosul. Apetitul pentru speculatia avansata si dorul de frontiere au adormit. Lumea nu mai vrea sa cunoasca si nu mai are frisonul descoperirii. Lumea prefera sa se distreze in cadrul static si repetitiv al fotbalului de consum. Paradoxal, Arsenal va continua sa faca bine fotbalului, fara sa se aleaga cu trofeele sau cu recunoasterea cuvenita. Valoarea in varianta ei innoitoare a devenit tema de comentarii pentru cativa initiati. Sacchi stie ca vorbeste in gol, despre o arta pierduta, in fata unui public absent.
