Pe aceeași temă
Bogdan Suceavã e deja cunoscut ca scriitor, publicat de Ed. Polirom. Cine citeşte cel mai recent roman al sãu, autobiographic, Avalon. Secretele emigranţilor fericiţi (2018, 2019) va înţelege poate mai bine decât din orice altã carte a unui diasporean care este parcursul unui român care are un ideal prea mare pentru o culturã atât de micã, precum cea româneascã, în condiţiile în care are şi înzestrarea intelectualã, creativã şi de caracter sã dea o bãtãlie finalã.
Bogdan Suceavã s-a nãscut în 1969 şi a studiat Matematica la Universitatea Bucureşti- licenţã şi master. În 1996, când pleacã în SUA, el pleacã pentru a face o tezã de doctorat şi pentru cã vrea sã lucreze cu cei mai buni. Apoi sã se întoarcã. Deşi nu ştie bine englezeşte, se duce la prestigioasa Michigan State University ca sã lucreze cu profesorul Bang-Yen Chen, cel mai bun în domeniul care îl pasioneazã pe el. Bogdan Suceavã este stãpân pe un ideal aşa cum un atlet e stãpân pe trupul lui la o Olimpiadã. De ce sã traversezi un ocean pentru o univesritate şi un profesor? “Cred cã… trebuie sã mergi dupã cel care este cel mai avizat din lume în domeniu. Sã afli cine e, sã-i citeşti cãrţile, sã încerci sã ajungi la el. Sã studiezi cu el. …Trebuie sã lucrezi cu el chiar dacã asta te rupe în douã.”
Deşi din România îl gonesc trei lucruri -o campanie de presã joasã şi nedreaptã împotriva tatãlui sãu, ofiţer de Poliţie, situaţia politicã fãrã speranţã creatã de partidul lui Ion Iliescu şi o atmosferã de “şerpãrie” în Catedra de Geometrie a Facultãţii de Matematicã din Universitatea Bucureşti, unde a lucrat un an ca preparator-, totuşi el declarã limpede cã nu vede viitorul altfel decât la Bucureşti, dupã ce îşi va fi terminat doctoratul. Nu se imagineazã deloc trãind în strãinãtate. Acolo vrea doar sã se formeze. Bucureştiul este locul magic pentru el, în ciuda mizeriei politice, sociale, în ciuda tuturor:”Am iubit imaginea unui oraş-luminã, a unui centru unde se poate gândi ceva nou, unde se poate trãi frumos şi lucra inteligent, unde poate exista o atmosferã fertilã, ceva care sã potenţeze inspiraţia. Asta doream eu sã trãiesc în Bucureşti. Am iubit gândul acesta. Dar realitatea era altceva”.
Ce vrea tânãrul Bogdan Suceavã, care începe din gimnaziu prin a nu mai gãsi probleme de matematicã pe care sã nu le poatã rezolva, care publicã în “Gazeta Matematicã” şi care e foarte mulţumit de studiile pe care le-a fãcut la Universitatea Bucureşti, ai cãrei profesori sunt menţionaţi, în majoritatea lor, elogios? El vrea performanţã totalã, vrea sã ajungã sã creeze în matematicã, nu doar sã rezolve probleme, oricât de dificile: ”..acum vreau sã produc acel act de irepetabilã evadare, de schimbare calitativã, de salt cãtre altceva, cãtre un liman al consolãrii şi al iluziei, sau, poate, dimpotrivã, spre un liman al realitãţii, care sã mã transforme din coaja de nucã navigând pe mareea istoriei într-un scholar, în cineva util şi intangibil viitoarelor furtuni”.
Romanul amestecã planurile temporale şi ne poartã de la un moment de crizã, în care inima autorului e cât pe ce sã cedeze, în urma efortului prea mare şi a stresului, pânã la primele zile de la prezentarea la Michigan State University, trecând prin momentele care pregãtesc faimosul examen de qualifying, piatrã de moarã neaşteptatã şi impusã, ajungând la susţinerea tezei, în 2002, dupã ce am parcurs, ca cititori, alãturi de autor, à bout de souffle, homerica tentativã de a gãsi un post, un job, pentru cã are între timp o soţie şi un copil mic, şi participã la interviuri cu reprezentanţi ai unor universitãţi americane. Pentru cã, între timp, ştie cã nu va avea un viitor în care sã fie apreciat profesional iar copilul lui sã creascã într-un mediu normal decât…în afara României.
Autorul redã în detaliu specificitãţi ale învãţãmântului superior american dintr-o universitate de elitã, universitate care e un fel de Turn al lui Babel, o mulţime de naţii se regãsesc acolo, fiecare cu visul lui, din care unii vor reuşi, alţii nu. Nu existã decât o cale: “Dacã vrei sã fii fericit, scuipã sânge muncind”. Nu poţi sã reuşeşti decât dacã munceşti asiduu, fãrã sã te laşi afectat de îndoialã, de neputinţã etc. Singurul neajuns al cãrţii ar fi cã dã prea multe detalii de matematicã purã şi îl cam sperie pe cititor… Dar sã revenim. La Michigan, profesorii îi ajutã pe studenţi dar nu le cruţã niciun moment de slãbiciune. Într-un fel, pentru un cititor român care nu ştie cum se face performanţã într-o universitate din SUA aceastã carte poate fi o lecturã durã.
Şcoala pe care autorul a fãcut-o la Bucureşti a fost de foarte bunã calitate dar insuficientã. El e nevoit sã urmeze un curs de topologie care ar fi trebuit sã existe în programa de la Bucureşti, trebuie sã ajute, ca Tutor, nişte studenţi, destule ore pe sãptãmânã, ca aceştia sã-şi pregãteascã examenele, iar el ca sã merite o scutire de taxe, trebuie sã facã, apoi, un curs de aprofundare a limbii engleze şi trebuie sã treacã de un examen fioros numit qualifying, la care cad foarte mulţi extrem de buni, la prima încercare. În SUA un doctorat nu se face în 4 ani, ca în Europa, ci în şase- în medie. Fãrã o pasiune enormã pentru matematicã, atmosfera şi exigenţele din acestãa universitate americanã par aproape un loc de testare care riscã sã te piardã fizic şi mental.
Bogdan Suceavã nu se plânge nicio clipã de ceva, doar ne spune povestea lui. Face însã nişte observaţii care par foarte juste, referitoare la soarta emigrantului, pornind de la locul de baştinã, care îl împinge pe un tânãr studios şi ambiţios sã îşi caute locul aiurea: “Eu sunt agresorul. Eu sunt cel ce vine dintr-o parte de lume şi-şi cautã loc în altã parte de lume. Acesta este un mare act de agresiune. Emigantul e întotdeauna cel care agreseazã. Şi dacã stai unde te-ai nãscut e un act de agresiune, pentru cã deranjezi pe cei care vor sã urce pe scala socialã în lumea ta cea veche. Ei vin din alte straturi şi spun: dã-te la o parte, fã-mi loc, nu ar trebui sã te afli aici. Unii spun: comunistule! Deşi nu am fost niciodatã comunist. Întotdeauna e cineva care vrea sã treacã prin tine.
Atunci când ai documente bine pregãtite şi bine fundamentate, sunt unii care vãd în asta un act de agresiune. Atunci când nu le ai, sunt alţii care spun cã ai comis un act de agresiune.
Atunci când esti inteligent, comiţi un alt act de agresiune. Atunci când nu eşti campion mondial, iar e un act de agresiune.
De aceea, cel mai simplu e sã nu acorzi importanţã în vreun fel lucrurilor care se spun despre tine. Sã nu acorzi importanţã nici tragediilor istorice care te-ar putea opri din drum. Sã mergi mai departe”.
Am reprodus acest lung citat pentru cã el e foarte important. El face desprinderea de povestea ieşitã din comun a lui Bogdan Suceavã şi ne duce cãtre toţi cei care, la un nivel inferior lui, vor sã îşi depãşeascã totuşi condiţia româneascã, cei care au un ideal, care au ambiţia sã devinã ŞI mai buni şi care vor fi mereu urâţi şi sabotaţi de cãtre cei mediocri. Or, lupta cu mediocritatea este una acerbã în zilele noastre, în România, unde impostura intelectualã face ravagii nu doar în politicã dar şi în universitãţi. Povestea doctoratelor plagiate a fost uitatã din pãcate, ca şi clientelismul tentacular, care face din multe universitãţi nişte şcoli post-liceale.
De asta nu se mai întoarce autorul în România: ”Am avut şi eu un acasã. Am avut un adevãrat acasã. Acum îl vreau înapoi, dar va fi în alt colţ de lume. M-am bãtut pentru a avea un acasã.” Cu o zi înainte de a-şi susţine teza, faimosul sãu profesor de tezã şi mentor Bang-Yen Chen îi dãruieşte cartea pe care a primit-o el însuşi de la mentorul lui Tadashi Nagano, în aceeaşi situaţie, şi îi ţine un mic discurs care meritã reprodus, pentru toţi cei care, în era improvizaţiilor, au uitat cum se onoreazã calitatea de adevãrat om de ştiinţã şi/sau de culturã:”De fiecare datã când lucrezi ceva sã fii creativ, sã aduci ceva nou, sã faci în aşa fel încât lumea sã fie surprinsã de ceea ce ai fãcut. Şi oamenii sã se mire de unde îţi vin ideile. Când aduci un suflu nou într-un domeniu, pe oameni îi intereseazã. Acesta ne e scopul, indiferent ce lucrãm”.
Copleşit de relatarea acestei experienţe de viaţã atât de dificilã, dar încununatã de succes, cititorul aproape cã uitã caznele prin care trece autorul la interviurile date pentru obţinerea unui post de profesor într-o universitate americanã. Acolo neînţelegerea provine din faptul cã de cele mai multe ori candidatul nu poate sã ştie ce cautã angajatorii, care sunt fixaţi maniacal pe anumite cerinţe. Încã un test de viaţã crud. Dar postul apare: la California State University, Fullerton. Acolo predã matematicã şi în prezent Bogdan Suceavã.
Avalon. Secretele emigranţilor fericiţi este un bildungsroman la vârsta adultã şi este şi o confesiune tulburãtoare. Autorul petrece şase ani din viaţã pentru un anume doctorat, studiind cu o asemenea concentrare şi dedicaţie încât ne duce cu gândul la eroi literari de demult, care îşi fãuresc propriul destin cu o forţã cumva supranaturalã.
În ultimii 30 de ani, zeci de români au pãrãsit România ca sã studieze în strãinãtate, de la studii simple de licenţã pânã la doctorate în universitãţi de elitã. În contextul libertãţii de mişcare, acest gest nu poate fi ratat: ”Trebuie sã existe o semnificaţie culturalã a faptului cã ai libertatea de a alege, libertatea de a cãlãtori, de a face ce vrei cu destinul tãu. Asta e semnificaţia destinului generaţiei noastre, asta ne e strãdania. Am crescut fãrã sa avem paşapoartele la noi dar ni le-am primit mai târziu”.Şi totuşi, politica din România ultimilor 30 de ani a fãcut ca majoritatea covârşitoare a acestor tineri sã nu se mai întoarcã. Exodul creierelor, a fost numit. Este una din dramele cele mai mari ale ţãrii noastre şi din aceastã cauzã nici nu vom putea progresa prea mult.
