Cum erau anii ’80?

Mi se pare de multă vreme că felul în care ne raportăm la regimul comunist este unul absolut paradoxal: pe de o parte, e invocat tot timpul, de toată lumea, unii consideră că „era mai bine atunci“, pe de altă parte, alţii fac din cuvântul comunist o injurie, dar acţiunile prin care să rememorăm ce s-a întâmplat atunci şi să descoperim chiar drame şi tragedii ascunse sunt puţine: Memorialul de la Sighet, tardiva înfiinţare a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, tardivul acces la arhivele fostei Securităţi, prin CNSAS. La şcoală, copiii nu învaţă mai nimic despre acest trecut recent, iar tinerii care azi au 20 de ani rămân increduli dacă cineva le dă nişte detalii despre cum era viaţa părinţilor lor în tinereţe. Nu e mai puţin adevărat că nici Occidentul nu cunoaşte mai bine drama atâtor popoare din Europa de Est, dramă care a durat aproape jumătate de veac. Din diverse motive, occidentalii preferă să întoarcă privirea de la o realitate cutremurătoare, ori să relativizeze, ori să demonizeze cu totul ceea ce s-a petrecut, pentru câteva generaţii, pe acelaşi continent cu ei.

Sunt încă puţine romanele despre comunism şi nu pentru că le-ar face concurenţă literatura jurnalelor şi a memoriilor din închisoarea politică. La 30 de ani de la căderea comunismului, ar trebui ca acest traumatism colectiv să fie mult mai prezent în literatură. Dar mai e de aşteptat.

Andrei Mihăilescu s-a născut în 1965 şi a emigrat în Elveţia în 1981. Este informatician şi în 2015 a publicat romanul Guter Mann im Mittelfeld, în limba germană, roman tradus în româneşte în 2017 de către Victor Scoradeţ, pentru Editura Curtea Veche, sub titlul Om bun la centru. Acţiunea romanului e cuprinsă între 1979 şi 1982, în România lui Ceauşescu, dar nu în ordine cronologică, ci printr-un joc de planuri temporale prin care înţelegem mai bine cum s-a ajuns la o situaţie de criză. Eroul, Ştefan Irimescu, 38 de ani, celibatar, jurnalist la ziarul Vocea socialismului, este un idealist care reuşeşte să-şi facă meseria fără să scrie omagii „conducătorului iubit“, aplecându-se asupra problemelor oamenilor simpli, eludând, desigur, adevărul, dar nemaculându-şi numele. Acest Josef K. al României anilor ’80 se trezeşte în malaxorul sistemului şi evoluţia lui este filmată, am zice, cu acceleratorul. E uşor de imaginat transformarea romanului în film pentru că materia epică e mai ales transpusă vizual şi conţine secvenţe foarte concise, reduse la un minimum de elemente.

Ceea ce i se întâmplă în mod concret lui Ştefan Irimescu este o acumulare de situaţii care explodează atunci când intervine voinţa de răzbunare personală a unui activist de partid. Observând că scrisorile de la cititori care cuprindeau plângeri şi critici sunt deschise şi apoi reţinute, în redacţia ziarului, de un angajat care era de fapt securist, Irimescu pune la cale o sustragere a acestora înainte de interceptarea lor de către securist, Dobre. Ducându-se în cartierul Ferentari, ca să se documenteze pentru un articol, Irimescu stă de vorbă cu un fost preot, fost deţinut politic, care îi povesteşte tragedii pe care jurnalistul nu le poate reproduce în articolul său. El scrie că o femeie cu care a vorbit era îmbrăcată gros în apartamentul ei de bloc, iar cenzura interpretează acest lucru ca pe o „şopârlă“ (cuvânt uitat azi!) prin care autorul vrea să denunţe frigul din blocurile socialismului. Dar marea eroare este când devine iubitul Ralucăi Stancu, soţia lui Ilie Stancu, secretar de partid în judeţul Ilfov. Se întâlnesc două lumi: cea a aparatcikului care are bonă şi nu ştie ce înseamnă să stai la coadă pentru mâncare şi cea a omului simplu, provenit dintr-o familie de victime ale debutului regimului comunist. Iubirea însă dintre cei doi e mai puternică decât aceste diferenţe şi asta şi pentru că Raluca însăşi e o exilată în clasa nomenklaturistă.

Irimescu va fi arestat, bătut şi eliberat de către Securitate, apoi arestat din nou, va face chiar doi ani de închisoare (din şapte), cu eliberare condiţionată, pe baza unei acuzaţii cu totul abuzive, de uneltire împotriva ordinii statale. În fapt, Ilie Stancu, aflând că este înşelat de soţie, va accepta ca Mitică Lungu, securistul cu care e prieten, să îl „execute“ pe Irimescu, pentru ca el, în urma divorţului, să nu aibă probleme în a promova în partid. În zilele noastre, pentru cine nu a trăit acei ani, faptul că partidul unic se amesteca în viaţa privată a oamenilor, îi pedepsea într-un fel sau altul pe cei care divorţau poate părea halucinant. Romanul lui Andrei Mihăilescu face o radiografie în alb-negru necruţătoare a regimului în ultima lui decadă, când mizeria cotidiană era la apogeu, cum era de altfel şi cultul personalităţii lui Ceauşescu sau domnia necondiţionată a Securităţii. Divorţată, Raluca trebuie să cedeze a scrie un articol de preamărire a Elenei Ceauşescu pentru a nu-şi periclita locul de muncă şi liniştea precară în care îşi creşte singură copilul. Pentru cine a citit cărţile autobiografice ale lui Paul Goma, scenele de bătaie, de umilire sau cele de discuţii ameninţătoare, cu atitudini pasiv–agresive ale securiştilor, îşi găsesc corespondentul în ceea ce trăieşte Ştefan Irimescu. Ideologia comunistă e invocată în aceste confruntări verbale, fie că e vorba de eroul principal, fie de Ilie Stancu, ca şi întreţinerea ideii „duşmanului de clasă“ (care era de altfel caducă în anii ’80), pentru a justifica toate abuzurile împotriva minimei libertăţi individuale. La fel, mizeria vieţii cotidiene este descrisă prin frigul din case, în anotimpul rece, absenţa apei calde, felul în care Irimescu are şansa de a nu sta la coadă la alimente de bază pentru că, împărţind bilete bune la spectacole, primeşte de la o vânzătoare aceste produse ca pe o marfă de contrabandă.

Dar şi mai şocant pentru cine nu a cunoscut acele vremuri (nu atât de îndepărtate) este atmosfera de închisoare în care trăiesc oamenii, felul în care partidul unic şi Securitatea le cunosc toate gesturile, îi umilesc şi-i ameninţă atunci când aceştia dau cel mai nevinovat semn de fiinţă cât de cât liberă.

Ştefan Irimescu e un antierou, nu face nimic extraordinar, e departe de a fi un dizident, este doar un om care are câteva reflexe de normalitate, iar acest lucru îl duce la conflictul frontal cu regimul totalitar. În cele din urmă, ieşit din închisoare, el nu-şi poate păstra relaţia cu Raluca, pentru că îşi găseşte un loc de muncă departe de Bucureşti, într-un orăşel de munte, unde vrea să-i culturalizeze pe oamenii de acolo, fără să facă însă propagandă. Departe deci de gesturile curajoase, el vrea să–şi păstreze demnitatea şi să îşi facă o viaţă suportabilă, chiar în condiţiile de dictatură. Raluca e însă responsabilă pentru viaţa copiilor ei, pe al doilea îl are chiar cu Irimescu, şi ea ştie că trebuie să îşi plătească viaţa „liniștită“ prin compromisuri faţă de sistem.

Rămâne şocantă şi figura lui Ilie Stancu, băiat de la ţară, al cărui tată participase direct la crimele anilor ’50, el continuând cu succes cariera părintelui său. Felul în care îşi percepe soţia, pe Raluca, arhitectă, ca „intelectuală“, categorie dubioasă pentru partid, socotită inferioară proletariatului şi ţărănimii, faptul că îi cere să renunţe la meseria ei „burgheză“ şi să stea acasă, felul în care nu zice nimic atunci când, la o petrecere, Gavrilă Ceauşescu (fiul dictatorului, în fapt, Nicu Ceauşescu...), îi face avansuri Ralucăi şi, în fine, felul în care e un slugarnic perfect pe lângă securistul Lungu, gata să facă orice numai să nu cadă în dizgrația partidului, toate acestea ne aduc în faţă tipul „omului nou“.

Nu ştim dacă la Casa de Cultură din Nehoiu, în munţi, Irimescu nu va continua să aibă probleme, pentru că cine intră în vizorul Securităţii nu mai iese niciodată. Romanul se opreşte aici. Odiseea lui Ştefan Irimescu poate continua oricum. Chiar şi când şeful lui de la Vocea socialismului, Borza, ziarist în vârstă, respectat în breaslă, dorise să îl ajute, pentru că îl aprecia şi pentru că nu făcea parte dintre colaboraţionişti, acesta îi impune un act care l-ar duce la pierderea stimei de sine: să-şi facă autocritica într-o şedinţă de partid. Refractar la idee pentru că se ştie nevinovat, Irimescu îl aude pe Borza argumentând cu ceva ce a fost esenţial în perpetuarea regimului comunist, pe lângă teroare. E vorba despre complicitatea cu sistemul: „Omule, e teatru curat, nu pricepi? Ai călcat într-un căcat, acum îţi spui poezioara şi pleci acasă. Nu trebuie să aibă un sens mai înalt, trebuie numai să-ţi salveze pielea“.

Între bătăile care au loc într-o fabrică părăsită, administrate de nişte securişti care lovesc sălbatic resimţind plăcere, şi discuţii lungi în care adevărul este batjocorit şi pericolele cele mai teribile îşi arată colţii dincolo de o politeţe ameninţătoare, eroul nu poate fi decât „omul de la centrul“ terenului, cum spune chiar el, care nu face nimic deosebit, dar care reuşeşte să nu fie „reeducat“. Este remarcabil faptul că, deşi avea 16 ani când a plecat din România, Andrei Mihăilescu recreează în romanul Om bun la centru anii ’80 cu o precizie aproape medicală, tăind cu bisturiul, dureros, dar exact, în realitatea de atunci.