Pe aceeași temă
250 de milioane sunt demografie, nu bani. Populatia compacta a unei supraputeri sau multimile zdrentuite de boli si cicloane ale lumii de la a treia in sus. Dar bani? Uneori. In superbusiness-ul dur si instantaneu al burselor. Povestea spune ca, anul trecut, de Craciun, un misterios si foarte fotografiat agent de achizitii bancare a incasat un bonus de 90 de milioane. Povestea a aparut in ziare, la Londra. Tot acolo, ceva mai jos scria, intr-un petec de articol, ce inseamna Craciun: sezonul bonusurilor.
Nu s-a oprit nimic in loc. Nu s-a oprit nici un tren. Toata lumea a citit stirea si a mers mai departe. La celalalt capat al stirii, asteptau indiferenta generala la dezechilibru si invidia la fel de generala la binefacerile lui revarsate asupra unei singure persoane. Cititori mirati si resemnati, pe scaune de metrou, cu capul in ziare. In fata lor, marea intrebare: de ce nu eu? Pe ultima pagina, alte titluri cu litere mari de schioapata bunul simt si limitele mult incercate ale imaginatiei. Caci pe ultima pagina scrie in englezeste, cu cifre pe care le inteleg toate limbile: "David Beckham, de la Real la LA Galaxy pentru 250 de milioane!". Unde? Si 250 de ce? Greu de inteles, usor de explicat. Greu in viata, usor in fotbal.
Halucinatia din intersectie
Lucrurile stau in felul urmator: David Beckham, fotbalist nici prea genial, nici prea mediocru, centreaza bine. Nu bine. Exceptional. Si bate lovituri libere si paseaza cu usurinta, la 30-40 de metri. Insa e blond, nu tocmai urat si s-a nimerit la timp in intersectia care topeste trei forme de cult: fotbalul, stilul global pop si veneratia pentru celebritate. Cum au ajuns aceste trei forme de adeziune goala sa dea viata sociala si experienta religioasa ale timpurilor noastre e o poveste in sine. Inceputul se pierde in negura anilor ’60, in vremuri cu mare chef de iluzii. Sfarsitul ne prinde, abia acum, din urma si isi rade de noi cu imagini numerice fara sens. Beckham, pe 250 de milioane, la o echipa americana e de-a dreptul istoria fotbalului parasita de sens. Ceea ce e, in definitiv, neimportant pentru istoria lumii. Insa, odata cu transferul bursier al lui Beckham, ceva din buna noastra perceptie a raportului intre continut si valoare, intre cauza si consecinta, intre oameni si umbra lor e vatamat grav, ca intr-o halucinatie. David Beckham, 31 de ani, 5 meciuri la Real in sezonul curent (dintre care 3 pierdute) era, pana saptamana trecuta, de departe cel mai bogat fotbalist al lumii. Acum, e ceva mai bogat.
Doua sfere iconice pe doua picioare
Legatura intre veniturile lui Beckham si nivelul fotbalului jucat de acelasi e rupta de mult. Rezerva de profesie la Real Madrid, Beckham a fost vazut, ultima oara, in postura de titular (si capitan) al unei nationale engleze fara lider. Echipa fara sens si forta de joc surprinsa de Mondiale, ca o trupa de braconieri subnutriti. In tot acest timp, veniturile lui Beckham au trecut constant de 40 de milioane de dolari pe an. Doar sfertul de la poalele acestui munte de bani venea din salariul de jucator. Restul se aduna, pana in pisc, din contracte comerciale. Beckham a jucat, in ultimii cativa ani, fotbal putin, prost si mai degraba virtual. Adevarata sa profesie devenise imaginea. Or, tocmai aceasta capacitate construita de a fascina prin simpla suprapunere peste orice s-a dovedit sportul global de baza al timpurilor noastre. In China si in Japonia, in Emiratele Arabe si in Spania, simpla aparitie in carne si oase sau fotografie a lui David Beckham a fost suficienta si hotaratoare, ca o revelatie colectiva. Indiferenta la paloarea jocului sau in teren, o audienta oarba si fidela a cumparat imaginea idolului si, odata cu ea, tricouri, spuma de ras, telefoane mobile, ochelari de design, pantofi de sport si bauturi. Aceasta indiferenta aproape ostila la nivelul de performanta al fotbalistului e o negatie pura. Ea respinge, sigura de sine, potrivirea sau macar apropierea realitatii de propria imagine si desfide nevoia de justificare a actelor rasplatite. Acest lucru a scapat unei echipe imperiale si relaxate ca Real Madrid. Consecintele au fost grave. Nu atat pentru calitatea fotbalului, caci Real se va simti bine fara Beckham si cu atat mai bine fara Ronaldo, cealalta sfera iconica pe doua picioare din ce in ce mai inutile. Real a subestimat deplasarea de sens sau mai degraba de nonsens la care a impins fenomenul Beckham si s-a trezit intr-o situatie de mat financiar. Ajutat de noile clauze ale transferului liber, Beckham a semnat intelegerea cu LA Galaxy si, din august, poate pleca, incasand 250 de milioane, din care Real nu vede un cent. Aici, victoria lui Beckham e colosala. In rest, toata lumea, adica platitorii indirecti ai acestui gen de cascadorie financiara, are de pierdut. In primul rand, pentru ca Beckham va ramane un precedent, si anume un precedent extraordinar, din care masina de publicitate se va pricepe sa faca o fapta de arme, un model si un merit. Desi tinde sa nu mai conteze, tocmai pentru ca e o realitate inghitita de setea de cult si virtual a pietei umane, adevarul e mult mai complicat si mai trist.
Apostolul David bea Pepsi si se rade cu Gillette
LA Galaxy , echipa la care Beckham sustine ca va juca fotbalul urmatorilor si ultimilor sai 5 ani de cariera, e o gluma bogata si nereusita. Echipa e proprietatea grupului AEG, o firma care ia numele unui mare om de afaceri local (Anschutz Enterprise Group). Philip Anschutz, un om cu o avere de 4 miliarde, stie ca fotbalul nu e un produs compatibil cu America, dar stie, de asemenea, ca populatia latino de pe coasta de Vest se distreaza de minune la fotbal si ca stadionul galacticilor californieni se umple aproape de fiecare data. 25.000 de platitori e putin. Insa 2 milioane si jumatate sau mai mult de platitori de marfuri stampilate Beckham e cu totul altceva. De altfel, transferul lui Beckham n-a costat atat de mult pe cat pare. Clubul a platit doar 50 din cele 250 de milioane de dolari care fac pachetul de stramutare a lui Beckham. Grosul vine din contracte comerciale. Philip Anschutz a pariat, probabil, corect: Gillette, Motorola, Pepsi, Adidas si ceilalti sponsori ai lui Beckham se vor inghesui sa-si promoveze produsele pe piata americana, folosind imaginea blondului cu sotie celebra si acces la petrecerile lui Tom Cruise. Acesta e calculul care l-a adus pe Beckham la Los Angeles. E usor de observat ca fotbalul nu joaca decat rol de platforma si pretext. In fond, MSL (liga americana) e la mii de kilometri distanta de Europa si de nivelul mediu al fotbalului european. Beckham s-a transferat intr-un campionat aflat mult sub diviziile secunde italiana, spaniola sau engleza. Beckham nu mai e insa de mult proprietarul fostului sau talent. Despartirea de fotbal a fost usoara. In regia lui Sam Fuller, fost manager al celebrei echipe de fotbal vocal feminin Spice Girls, despartirea lui Beckham de propria demnitate profesionala a fost impachetata intr-o ipoteza inaltatoare: Beckham nu a pus mana pe un munte de bani, ci a plecat in misiune apostolica. Prin Beckham, fotbalul va cuceri America. Ideea place pentru ca respecta tonul optimist al maniei secular-evanghelice cu care ne-a obisnuit o suma nesfarsita de promisiuni si angajamente: de la supozitia dupa care voluntarii adolescenti occidentali vor asigura apa curata a Africii, la propunerea conform careia un infirm plecat sa cucereasca Polul Nord va contribui la vindecarea cancerului. Acest gen de sperante au un profesionism zadarnic si gol. Faptele care le dezmint tin de bun-simt, iar daca bunul simt nu mai e o virtute stimata, ci un suspect vinovat de incapatanare, asta e problema unei epoci superficiale. In cazul lui Beckham si al cruciadei sale americane, lipsa de sens ar trebui sa sara in ochi.
America neconvertibila
Vor deveni Statele Unite compatibile cu fotbalul? In aparenta nimic nu va putea feri sau scuti America de raspandirea unui joc obisnuit sa treaca prin culturi si sa isi gaseasca locul, indiferent de obiceiurile indigene. Fotbal se joaca si in Afganistan, intre o decapitare si o rugaciune, si in China stadioanelor uriase si a echipelor minuscule, si chiar in Australia inca logodita cu rugbiul. Ce ar putea impiedica aparitia coplesitoare a fotbalului in America? Mai intai trebuie spus ca ofensiva Beckham nu e, in nici un caz, prima incercare de asalt. Stim insa ca toate tentativele au dat gres. Istoria convertirii ratate a Americii la fotbal incepe imediat dupa 1970, cu apostolii fundamentali: Pele si Beckenbauer. Era epoca faimoasei si defunctei New York Cosmos. La inceput implantul a dat semne de reusita. NY Cosmos a adunat o vreme 70.000 de spectatori la fiecare meci. Apoi, tribunele s-au golit, Pele si Beckenbauer au plecat spre pensie, iar fotbalul a fost uitat. Bobby Moore si George Best au deschis urmatoarea generatie de misionari, dar n-au reusit sa aprinda nimic. E greu de crezut ca Beckham, un fotbalist care nu poate concura nici macar la comparatia cu zilele nefaste ale celor de mai sus, ar putea rasturna datele impasului. America nu are nimic impotriva fotbalului, caci il joaca izolat si amuzat, in periferiile latino, in parcurile uriase in care e loc pentru orice ciudatenie si in scoli, unde trece drept amuzament pentru clasele primare. Insa, in mod fundamental, ceva impiedica adeziunea. Pasiunile colective ale Americii ramân boxul, baschetul, baseballul, hocheiul si fotbalul american (nu soccerul, numit printr-un cuvant care ii da aura unei ciudatenii englezesti). De ce e asa nu e chiar imposibil de inteles. Distanta amabila a americanilor fata de fotbal nu e un mister sau o toana antieuropeana, ci un fapt fundamental de cultura, pe care nu-l vor putea intoarce din drum nici Beckham, nici campania publicitara ce-l va insoti. Fotbalul e, pur si simplu, un joc prea lent, prea lung si prea liniar pentru America. In cateva puncte cheie, fotbalul e o poveste extrem de diferita de datele interne ale mentalitatii care a construit America. In primul rand, deschiderea spre variante e mult mai mica decat obisnuinta americana a riscului. Lucrurile se schimba, dar se schimba prea greu, in fotbal. Apoi, fotbalul puncteaza prea lent si, in acest fel, pare insensibil la meritul democratic, la performanta individuala, oricat de marunta. Baschetul rasplateste aproape fiecare miscare, demarcare si aruncare corecta. Un meci de fotbal puncteaza rar, iar un spectator competent de fotbal poate gusta pe deplin un meci incarcat de ratari. Viteza de joc a fotbalului nu respecta media americana, care presupune tirul rapid al cuceritorului educat de Goana dupa Aur si de Bursa. Fotbalul e mai lent, prea atent la circumstante si pierde, astfel, timp si ritm. Pentru noi, adancimea inceata si slefuita a fotbalului e un dar, un fapt de stil superior. In America, aceleasi date lasa impresia contradictorie a unui joc depasit, somnoros si de antichitate curioasa dupa care restul lumii se innebuneste inexplicabil. Nu e singura diferenta care face din America un taram inaccesibil imaginatiei istorice europene si o paganitate de neconvertit la fotbal. Daca si-a imaginat cu adevarat ca va putea modifica, in numele fotbalului, datele profunde ale mentalitatii americane, David Beckham va afla curand ca a ghicit locul unei bune afaceri, dar a gresit cultura.
