Pe aceeași temă
Autor prolific si polimorf, Dan C. Mihailescu si-a adunat intr-o carte cu titlu gratios si fantezist* o parte din publicistica anilor ’90, criteriul - sau criteriile - de selectie nefiind nici declarate, nici deductibile.
Un text este de altfel din 1988, un altul a fost initial publicat ca studiu introductiv la o editie de publicistica si corespondenta Caragiale, un al treilea a fost scris pentru Targul de carte de la Frankfurt pe Main, editia 2000, unul e compus din raspunsurile date la o ancheta a Romaniei literare despre eventuala existenta a unei "crize a culturii”, printre si pe langa acestea fiind adunate articole de ziar in genul "tableta de scriitor" si un apreciabil numar de contributiuni la diverse numere tematice ale Dilemei, precum si un lot important, in toate sensurile, de eseuri critice despre Tanara Generatie interbelica.
Denumirile de capitole sunt, si ele, mai mult imprastiate decat derutante (amatorii de enigmistica se pot insa delecta incercand sa se ghideze in paginile cartii dupa "cuprins”, ori complet aiurea tiparit, ori ramas intr-o forma intermediara, inainte de fixarea definitiva a sumarului). Prima sectiune se cheama Disperand frumos de Romania, formula construita in duioasa maniera a nichitastanescianismului de larg consum.
A doua pare sa contina, pedagogic, sugestia unui model cultural - La scoala generatiei ’27, iar ultima, Din jocurile unui sceptic jovial, incearca o autodefinire afectat ludica, un model indepartat, dar si nejucaus, putand fi titlul rubricii lui Radu Cosasu din Dilema ("Din viata unui extremist de centru”).
Cu autodefinirea se ocupa Dan C. Mihailescu si in cuvantul inainte al cartii, mai mult o confesiune cu simpatic aspect inselator zglobiu si sens neabatut promotional decat o prezentare, fie ea si sumara, a culegerii. Aici, sub rasunatorul titlu "Ce detii?” - o intrebare cat un destin, sunt narate mai intai trei intamplari din viata autorului ce au in comun ivirea unor "intrebari neasteptate, cu efecte aproape halucinante”.
Copil, autorul e prins de un clopotar voinic la furat struguri; dupa ce-l ridica de la pamant pana la propria-i inaltime, tinandu-l de cap, uriasul Cracea, cum se numeste clopotarul proprietar de vie, il intreaba sever: "De ce furi? Nu puteai sa ceri frumos?” - si-l coboara, punandu-l in fata unei ladite pline cu struguri, pentru a-l indemna sa manance dupa pofta. O a doua intrebare, "la fel de teribila si ultimativa”, i-a fost pusa de un preot, "Parintele Sofian de la Antim”, cand, "la spovedania dinaintea nuntii", acesta l-a intrebat "Ce vrei mai mult? Sa fii fericit? Sau sa-i faci fericiti pe altii?”, asta dupa ce, marturiseste cu alint intrebatul, "il potopisem cu provocari, vezi Doamne, metafizice, despre fertilitatea demoniei, sicitatea si sterilitatea angelicului s.a.m.d.”. Spovedania prenuptiala nu era totusi, se poate observa, cel mai oportun moment pentru asemenea strengarii metafizice, iar logoreea mirelui denota mai curand ca de fapt se grozavea - daca era atat de framantat de "ferti-litatea demoniei" s.c.l., de ce nu se dusese el la o spovedanie obisnuita, mai inainte?! In sfarsit, cu ultima intrebare, "ce detii?", pusa si in titlul cuvantului inainte, Dan C. Mihailescu a fost "tintuit” de Constantin Noica, "intr-o geroasa dimineata la Paltinis, prin 1982”. Care e talcul acestor evocari, vom vedea.
Despre carte, autorul se margineste sa precizeze ca textele au fost reproduse in forma in care au aparut initial, fara actualizari, dar cu precizarea locului si a datei primei publicari, "lucru pe care, din pacate”, observa el, "multi autori de astfel de culegeri nu il fac, vaduvind lectura de un reper foarte important si trucand, adeseori, realitatea subiectului”.
Se intampla si asa, desigur, chiar daca mentionarea diferentierii de acei "multi autori” si de tristul procedeu la care ei recurg, vaduvind lectura de un reper foarte important si trucand, adeseori, realitatea subiectului, ia un pic prea mult forma unei avantajoase expuneri de sine, prin contrast. Mai ales ca, intr-un anume caz, Dan C. Mihailescu se abate el insusi de la regula invocata. Astfel, textul intitulat Literatura romana in post-ceausism nu are indicata data publicarii, fiind urmat doar de precizarea "text scris la solicitarea Asociatiei Editorilor Romani pentru Frankfurter Buchmesse 2000”.
In realitate, acest text a fost totusi publicat - anume, in revista Observator cultural, nr. 35, 24.10-30.10.2000, p. 5. Unde a aparut insotit de urmatoarea nota a redactiei: "Text scris pentru catalogul romanesc editat pentru Frankfurter Buchmesse 2000. Versiunea originala ne-a fost oferita cu amabilitate de catre autor, la solicitarea noastra. Din traducerile incluse in catalog au fost eliminate numele lui I. Antonescu si C.Z. Codreanu”. Cum cei doi, Maresalul si Capitanul, figureaza in cea dintai insiruire de nume de autori din articol, este probabil ca prezenta lor intr-un text destinat traducerii si exportului in Occident va fi fost considerata inoportuna, nu se poate sti de cine si nici daca in acord sau in dezacord cu autorul; pentru "intern”, insa, textul a fost restaurat, ceea ce, de buna seama, dovedeste o frumoasa consecventa. Atata doar ca, la reproducerea in volumul de fata, indicatia bibliografica a fost omisa (textul a aparut, totusi!, de doua ori, in Catalogul standului romanesc de la Targul de carte de la Frankfurt si in Observator cultural), ceea ce contravine criteriului afisat si in numele caruia sunt sever admonestati autorii care nu-l respecta, vaduvind lectura de un reper foarte important si trucand, adeseori, realitatea subiectului.
Tumbe, fite, giumbuslucuri
De fapt, autorii de asemenea carti, compuse din articole, cronici, eseuri etc. initial aparute prin gazete, care-si precizeaza data si adesea locul primei publicari, nu sunt chiar o raritate; asa procedeaza, de exemplu, dintre volumele acum la-ndemana cronicarului, Ion Pop in Viata si texte (Ed. Dacia), Dumitru Tepeneag in Destin cu Popesti (Ed. Dacia), Vitalie Ciobanu in Valsul pe esafod (Ed. Cartier), Gabriela Adamesteanu in Cele doua Romanii (Ed. Institutul European), Mircea Vasilescu in Mass-comedia (Ed. Curtea Veche), Adrian Cioroianu in Scrum de secol (Ed. Curtea Veche) si, desigur, inca foarte multi altii.
Observatia lui Dan C. Mihailescu nu e insa raportabila la aceasta realitate evidenta, fata de care sigur ca este o exagerare, ci exclusiv la coerenta textului caruia ii apartine.
Un text publicitar, a carui functie este sa starneasca si sa atraga pe cititorul-consumator, stimulandu-i predispozitiile, ademenindu-l, daca se poate chiar fermecandu-l. Caci exegetul lui Eminescu si Caragiale, al dramaturgiei lui Lucian Blaga, indragostitul de Cioran si eminentul traducator in romana al teatrului lui Eugen Ionescu este foarte probabil literatul roman cel mai bine adaptat regulilor culturii de piata. Dintre literatii de certa valoare, fireste.
Dan C. Mihailescu nu doar a inteles cat de important este marketingul, ci, fara sa teoretizeze steril, ca altii, pe teme fascinante prin noutatea lor in lumea romaneasca, a facut uz, si cu mult succes, de tehnici publicitare verificate si, mai ales, perfect potrivite cu mediul autohton. Notele specifice sunt dezinvoltura studiat tinereasca, la limita neglijentei, spontaneitatea jucata, flatarea intelectuala pe ton ghidus a interlocutorului prin tumbe, fite, giumbuslucuri expresive sugerand ba mari profunzimi la moda, ba indrazneli grozave, totul in limitele decentei, insa. De aceea nici nu a cazut in mari excese, chiar daca unele, mai marunte, sunt lesne constatabile.
Practicant al scrisului critic si jurnalistic "artist”, in linia G. Calinescu-Paul Georgescu, dar cu o mai accentuata inclinatie pentru intensitatea cromatica decat pentru finetea expresiei, ceea ce il apropie, stilistic, de foiletonistica lui Eugen Barbu, si acesta fost invatacel la scoala calinesciana, Dan C. Mihailescu nu ezita totusi sa intrebuinteze, si, inca, torential, groaznicul barbarism versus, inclusiv in forma prescurtata vs. - probabil nu dintr-o eclipsa partiala a simtului limbii, ci pentru a se arata la moda, informat, pe creasta zilei.
Un fel de-a semnaliza "sunt de-al vostru!” este, de pilda, si descrierea sexuala a barfei, prin folosirea unor cuvinte naucitor intrate in circulatie publica dupa 1990 - "semnele ei mereu in erectie sunt ca un joc de yin si yang in perpetua respingere/atractie” (p. 112, dintr-un articol aparut in Dilema in 1993), stimularea atentiei cititorului, pardon!, a consumatorului, prin scrierea celor doi termeni importati din erotica asiatica fiind o reteta de succes, de vreme ce este reluata si intr-un articol despre injuratura, tot in Dilema, dar un an mai tarziu ("toate semintiile injura de yin si yang, de activ si pasiv, de gol si plin” - p. 119). Dar Dan C. Mihailescu se opreste totusi aici (literatul publicitar - sau publicitarul literat! - francez Frédéric Beigbeder face, de exemplu, o emisiune literara pe un canal de televiziune prin cablu la care autorii invitati se prezinta in costumul lui Adam, moderatorul fiind si el tot asa de... complet dezbracat; amuzant e, sau poate fi, ca mai anul trecut un distins critic roman il luase, cam dupa ureche, pe acest histrion drept un fel de urmas al lui Thibaudet, ceea ce echivaleaza cu a pune in descendenta lui E. Lovinescu textele de "cronica literara” semnate Rica Raducanu din Plai cu boi!; numitul Beigbeder, care a intemeiat si dirijat mai demult un grup botezat Caca’s Club, a incercat anul acesta sa mai dea o lovitura mediatica, angajandu-se ca responsabil publicitar al campaniei electorale a liderului comunist Robert Hue, insa numarul de voturi obtinut de fostul infirmier si rocker de banlieue ajuns presedinte al PCF a fost ridicol...).
Din aceasta perspectiva si logica publicitara trebuie intelese si intrebarile "abisale” emise de clopotarul Cracea, Parintele Sofian de la Antim si Constantin Noica, "la Paltinis", despre care se relateaza la inceputul cuvantului inainte: sunt soclul unei ingenioase puneri in valoare.
Episodul Cracea aminteste, vrand-nevrand, de cum incepe Viata ca o prada, cu o paine insfacata de un copil, ceea ce nu-i pune la indoiala veridicitatea, dar indeamna la o comparatie intre perspectivele din care sunt tratate cele doua patanii: infiorata, incordat reflexiva, la Marin Preda ("o anumita intamplare m-a facut sa inteleg deodata ca exist”), ostentativ moralizatoare si bombastic declamata dincoace ("de 40 de ani, ma slujesc nesmintit, ars cu pecete infricosata, de sfanta lectie a clopotarului”). Intrebarea Parintelui Sofian e, apoi, taxata drept "una care desfide orice optiune ferma, te stupefiaza prin simplitatea ei abisala si te condamna de-a pururi la indecizie”. In sine aceasta solutie este profund discutabila, dar nu si in context; ea ii asigura autorului posibilitatea ca la urmatoarea intrebare, "ce detii?”, a lui Constantin Noica, "la Paltinis", sa nu dea alt raspuns decat o avantajoasa prezentare de sine - "Nu eram eu chiar unul dintre acei tineri «care mananca jaratec», visati si vanati de Noica toata viata, dar forfoteam, cat de cat, printre bucoavne, proiecte si dileme morale, osciland intre poezia cu trairi fierbinti, dar cultural strunite, si egofilia napraznica. Intre istoria literara cuminte, academica, si recenzia nabadaioasa.
Intre «imperativul sintezei» si «autodesavarsirea in recluziune» versus diletantismul jovial, risipirea in jurnalistica s.a.m.d.”. Intrebarea este in fond eludata, rolul ei fiind unul de element de marketing, pur functional: "nu am optat nici azi si de la aceasta neputinta de a miza totul pe-o carte se trage si titlul acestui volum”. Intrebarea lui Noica, grava, este prefacuta intr-un simplu suport, intr-un carlig de agatat cititorul. Confesiunea preliminara este un impecabil exercitiu publicitar, menit sa garanteze cititorului ca are de-a face cu o firma serioasa, cuvantul-inainte devenind un CV (Curriculum vitae) in toata regula, construit pe ideea unicatului si a exceptiei in care, ce bizar!, coexista si se regaseste orice, ca la ornitorinc, deopotriva pasare si mamifer, vietate de apa si deopotriva de uscat etc., de unde si - doar suntem in literatura! - inventatul cuvant scriitorinc. Un cuvant dragut, insa. Un zbenghi.
Dincolo de agreabil
Cele mai consistente capitole din cartea lui Dan C. Mihailescu sunt mentionatul studiu introductiv la o editie a publicisticii si corespondentei lui Caragiale si sectiunea despre "tanara generatie” din anii ’30. Si e oarecum regretabil ca el nu si-a intocmit un volum, fie si mai subtire, doar cu aceste doua capitole. Dan C. Mihailescu este, azi, unul dintre cei mai fini, nu doar cei mai calificati, cunoscatori ai operei lui Caragiale, iar ipoteza lui despre o posibila cercetare a corespondentei si publicisticii luate impreuna, cu punerea eventuala intre paranteze a operei literare, pare extrem de productiva pentru un alt, nou, Caragiale. Al carui profil exista, schitat, in studiul introductiv, chiar daca, pentru autorul acestei cronici, asocierea dintre Caragiale si Cioran nu e tocmai convingatoare. Intrebarea este insa daca nu cumva contaminarea de tehnicile "sarmarii” e ireversibila.
Sigur ca, spre exemplu, "da bine” la un anumit public sa-l numesti pe Racovski "agentul anarhist Christian Racovski”, numele slav, apartenenta la socialism si ulterior la bolsevism predispun la calificari in registrul deriziunii minore - dar acesta este mai potrivit pentru un oarecare jurnalist semidoct decat pentru un istoric literar serios, cum e Dan C. Mihailescu. "Agentul anarhist”, fost si cetatean roman cu acte-n regula si cu stagiul militar facut la Constanta, unul dintre fruntasii social-democratiei europene de la sfarsitul secolului XIX, medic dupa profesie, cu studii si diploma la Montpellier, autorul, inainte de 1900, al unor carti devenite repere istorice, a refacut miscarea socialista romaneasca dupa 1905-1906, a fost, pana la revolutia bolsevica, un partizan al realipirii Basarabiei anexate de imperiul tarist s.a.m.d., pentru a sfarsi sub gloantele politiei politice staliniste. Sunt situatii cand, orisicat!, dezinvoltura nu e chiar la locul ei.
Eseurile despre "tanara generatie”, intre ele de mentionat in primul rand relatarea unei importante convorbiri cu "batranul” Cioran, dateaza, toate, de la inceputul anilor ’90 si au un inevitabil ton exaltat, uneori pana la neglijenta induiosator comica, in genul compunerilor scolare cu "perle”. Scrie astfel, cu mult avant, Dan C. Mihailescu - "S-au copt cu totii in anii primului razboi, adaugandu-si la zestrea genetica vartejurile ametitoare ale politicii nationale dintre 1915-1920:
neutralitate? alianta cu nemtii? alianta cu rusii? liberalism sau conservatorism? facem avere, sau facem istorie? facem cultura, sau politica? unde-i Romania cea adevarata: cea de la Turtucaia, ori cea de la Marasesti? Stanga sau dreapta? dictatura sau republica?” etc. Stop! - trebuie spus acestei tirade: cum sa se fi copt intre 1915 si 1920 Mircea Eliade, care era nascut in 1907, Mihail Sebastian, tot in 1907, Eugen Ionescu, nascut in 1909, Emil Cioran, nascut in 1911 s.a.m.d.?! Sigur, e un text scris si publicat in 1991, sta si bietul eseist sub vremi...
Insa lui Dan C. Mihailescu i se datoreaza lansarea profund gresitei formule "Generatia ’27”, intrata si impusa uluitor in circuitul public (desi Z. Ornea, autoritatea incontestabila a domeniului, nu a folosit-o niciodata), astazi clasicizata si devenita ferm teren de decolare pentru tot felul de bazaconii, cea mai recenta, probabil nu si ultima, fiind cartea Alexandrei Laignel-Lavastine. Exista si succese otravite.
*Dan C. Mihailescu, Scriitorincul, ed. Dacia, 2001, 177 pag.
