Cununa zeilor: plante narcotice şi halucinogene

Publicăm un fragment dintr-o nouă ediţie, revăzută şi adăugită, a cărţii lui Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură (sub tipar la Editura Polirom).

Plante psihotrope erau folosite în san­ctua­rele lui Asklepios, „zeul traco-grec“ al me­dicinei. Urme ale unor temple consacrate lui Esculap s-au descoperit şi în spaţiul car­pato-dunărean: la Sar­mizegetusa, la Apulum (Al­ba Iulia), la Ampelum (Zlat­na). Iniţial, bolnavul era su­pus unor „purificări“ – prin băi, oncţiuni, fumigaţii –, după care era lăsat să doar­mă în templu (incubatio). Datorită halucinaţiilor, ze­ul invocat apărea în vis bol­navului, însănătoşindu-l sau indicându-i tratamentul de urmat. „Ora­colele sunt date în timpul somnului“, scrie Pausanias, iar zeul „dă răspunsul prin vise“ (Călătorie în Grecia III, 26, 1). După incubatio, preoţii sanctuarului (as­klepiazii) interpretau visul.

Practica pare să aibă ca model pe cea de la templul apolinic de la Delphi. Asklepios era fiul lui Apollo, zeu care, cum spune Ovidiu, „laur în mână purta şi [drept cu­nună] pe fruntea lui sacră tot laur“ (Ars amandi II). În templul de la Delphi, Py­thia şi preotesele (pythonese) – în urma in­toxicaţiilor cu frunze de dafin/laur – bol­boroseau răspunsuri oraculare „revelate de zeu“ şi apoi interpretate de preoţi: „Py­thia coboară în lăcaşul profetic şi, în loc de scorţişoară, laudanum şi tămâie, nu ar­de decât foi de dafin [= laur]“ (Plutarh, De Pythiae oraculis 6). Pliniu remarcă vir­tuţile (narcotice, analgezice, terapeutice) ale „frunzelor laurului de Delphi“, „mai ales dacă sunt arse“ (NH XXIII, 80, 157).

De asemenea, la gnosticii din Egipt, în tim­pul incubaţiei se producea „arderea unor aromate“, cum ne asigură Iam­bli­chos (De mysteriis Aegyptiorum 29). În fi­ne, preoţii traci ai zeului Bacchus (= Li­ber) se îmbătau cu vin în templu pentru a prezice tainele viitorului (Macrobius, Sa­turnalia I, 18, 1). „Incubaţia într-un loc sfânt (peşteră, fântână etc.) – comentează I.P. Culianu – este de regulă precedată de alte tehnici ce favorizează extazul.“ Din­tre aceste tehnici, Culianu menţionează în primul rând „absorbţia şi/sau ingerarea de halucinogene“. Conform altor texte (Plu­tarh, De sera numinis vindicta 563-568), observă Culianu, sufletele extaticilor ating stări de exaltare euforică fiind „îm­bătate de exalaţii suave“ datorate unor plante psihotrope.

Zeul medicinei Asklepios a fost ini­ţiat de centaurul Chiron să-i vin­dece pe oameni, apelând fie la „cân­turi de vrajă“, fie la „lea­curi tămăduitoare“ (Pindar, Py­thica III). La rândul său, eroul tămăduitor Machaon (fiul zeului) va folosi şi el ace­leaşi descântece şi ierburi, „date pe vre­muri părintelui său de prietenu-i Chi­ron“ (Iliada IV, 210 ş.u.). Nu se ştie exact ce plante se foloseau pentru provocarea ha­lucinaţiilor onirice în templele con­sa­crate lui Asklepios (asklepeion) sau fiului acestuia, Machaon. Foarte probabil, unele plante dintre cele din care era împletită misterioasa cunună de ierburi, kiphos, de pe capul statuii zeului din incinta tem­plului: „La Gerenia – scrie Pausanias – exis­tă un templu consacrat lui Machaon, fiul lui Asklepios, unde datorită lui Ma­chaon se pot găsi [prin incubatio] mij­loa­ce pentru tămăduirea bolilor ome­neşti. Se află aici o statuie de bronz, re­pre­zen­tând pe Ma­chaon, în pi­cioare, cu cu­nună pe cap, pe care me­senienii o nu­mesc în gra­iul lor «Ki­phos»“ (Că­lă­to­rie în Gre­cia III, 26, 7).

Foarte probabil, kiphos de­numea un soi de cânepă (cannabis). Până astăzi, în ţări din nordul Africii, kif sau kief este numele ha^­şi­şului, extras din Cannabis indica. Ter­me­nul a făcut o ca­rieră spectaculoasă. El a ajuns să însemne cam acelaşi lucru în diverse argouri con­temporane: în engleză, keef = „canabis“; în franceză, kief = „senzaţia de euforie pro­dusă de drog“; în germană, kiff = „ha­şiş sau marijuana“. Din arabă, kief a pă­truns în limba turcă (kef) şi în neogreacă (kefi = „euforie“), apoi în limba română, sub forma chef, care desemnează nu nar­coticul, ci starea de narcoză, de bună-dis­poziţie.

Se întrevede în această situaţie o regulă extrem de importantă: planta din care es­te făcută cununa de pe capul unor zei con­ţine substanţa narcotică pe care şi-o ad­ministrau preoţii şi adepţii zeilor res­pec­tivi. Ar fi cazul iederei şi al viţei-de-vie la zeul Dionysos-Bacchus-Liber, al laurului la zeul Apollo, al mirtului la zeiţa Afro­di­ta, al macului la o veche divinitate cre­ta­nă, al „ciupercii sacre“ psihedelice (Psi^­lo­cybe mexicana) ingerată în ritualurile az­tecilor şi maiaşilor, al plantelor kiphos la zeul Asklepios etc. Este vorba de plante ca­re „se bucură de protecţie veşnică – spu­ne Pliniu –, pentru că sunt închinate anu­mi­tor divinităţi: dafinul [= laurul] lui Apollo, mirtul lui Venus“ etc. (NH XII, 2, 3).

Pliniu descrie mai multe soiuri de iederă: „soi tracic“, iederă „bahică“, iederă cu „ciorchini silenici“ etc. Ceea ce arată ce zeităţi (Bacchus/Dionysos, Silen) şi ce tri­buri (tracii) îşi puneau cununi de iederă pe frunte. De la savantul roman aflăm şi în ce cadru se încoronau tracii cu frunze de iederă: „Iedera încununează şi astăzi tyrsul zeului [Bacchus = Liber] şi chiar coifurile popoarelor Traciei în cadrul săr­bătorilor sacre“. Dar nu numai sacerdoţii şi oştenii îşi puneau pe frunte cununi de iederă, ci şi poeţii. Pliniu vorbeşte despre „so­iuri de iederă ce se folosesc la cu­nu­nile poeţilor“, dar şi despre ceremonii în care „se încununează [cu iederă] poeţii, zeul Liber sau Silen“ (NH XVI, 62-63).

Descriind tradiţia grecilor de a pune cu­nuni de plante pe capul zeilor şi al oa­me­nilor, tot Pliniu vorbeşte despre „coroane care dăunează minţii“, căci „forţa mi­ro­sului [plantelor] se strecoară înşelătoare mai ales la beţie şi în starea de euforie“ (NH XXI, 9, 12). Se credea că efectul tă­măduitor este obţinut prin simpla punere pe cap a unei cununi de plante me­di­ci­nale, mai ales psihotrope. De exemplu, co­roane cu violete (uiola) purpurii se pun „pe frunte când îţi arde capul. Purtate în chip de cunună şi inspirându-le par­fu­mul, [florile] risipesc mahmureala şi sen­zaţia de greutate la cap“ (NH XXI, 130). Cununa de iederă „potoleşte durerile de cap“, dar, pentru eficienţă, se face o alifie din frunze de iederă şi se aplică pe frunte (NH XXIV, 75-82). De asemenea, Pliniu re­comandă, ca analgezic, cununile împletite din planta „coada-cocoşului“ (Poly­gona­tum officinale). Într-adevăr, planta con­ţine diverşi alcaloizi şi este folosită, in­clu­siv în medicina populară românească, îm­potriva nevralgiilor de tot felul. „Pentru du­rerile de cap – spune Pliniu – [bo­ta­niş­tii] recomandă purtarea unei cununi fă­cu­te cu această plantă“ (NH XXVII, 91, 117).

Amintesc în acest context şi de cu­nuna de mirt pe care o poar­tă, în mitologia clasică, zeiţa dragostei Afrodita (Venus), dar şi preotesele fecioare con­sa­cra­te templului ei. La Eminescu, cununa de „mirt verde“ stă „pe-o frunte de fe­cioa­ră“ (Venere şi Madonă, 1870). Muzele din alaiul zeiţei iubirii erau considerate de Ovi­diu ca fiind „fiicele Venerei“: „Muză, cu ver­dele mirt încunună-ţi plăviţele tâm­ple. [Fiică a Venerei], prinde în părul tău mirt“ (Amores I-II). Poeţii care – precum Ovidiu – cântau iubirea, inspiraţi fiind de muza poeziei de dragoste, erau consideraţi simbolic „preoţi“ ai zeiţei Afrodita şi, ca ata­re, purtau pe cap – metaforic – aceeaşi coroniţă de flori: „Iată, sfârşit-am lu­cra­rea: înmiresmatul meu păr încununaţi-l cu mirt!“ (Ars amandi II). Mirtul (Myr­tus communis) este un arbust me­di­te­ranean, ale cărui frunze şi flori conţin ulei eteric şi au un puternic miros aromatic. Anticii considerau că planta are efecte îm­bă­tă­toa­re, psihotrope. Aşa credea şi po­e­tul Ovi­diu, cel „inspirat de Venera“: „Şi scoase [zeiţa Venus] o frunză de mirt şi puţine seminţe (din cununiţa-i din păr) şi mi le dete zâmbind./ Cum le-am atins îmi pă­ru că-s cuprins de-o simţire ce­rească/ Şi că pluteam în eter, pieptu-mi sufla uşu­rat.“ (Ars amandi III).

La rândul său, un alt scriitor clasic, grecul Artemidoros, a compus o întreagă sec­ţiu­ne despre cununile de plante, în lucrarea sa Oneirocritica (I, XV). Acest capitol es­te dedicat efectelor, benefice sau malefice, pe care le produc asupra oamenilor di­ver­se cununi de plante purtate pe cap. În ce­ea ce priveşte purtarea cununilor, este vor­ba de o adevărată, dar puţin studiată tra­diţie arhaică cu coordonate simbolice, narcotice şi terapeutice care s-a dezvoltat mai ales la civilizaţiile din bazinul me­di­teranean.

În primele decenii ale secolului al XIX-lea, un poet ca Iancu Văcărescu înţelesese valoarea simbolică a cu­nu­nilor de plante narcotice. Faptul că ba­canta, preoteasă a zeului Bacchus, poartă pe cap o cunună de iederă este evi­dent: „Toţi aproape-mi se adună,/ De ie­deră-mi pun cunună,/ Baccu[s] spune c-a lui sunt!“. Dar este foarte interesant fap­tul că Iancu Văcărescu le vede pe Iele dan­sând orgiastic, dez­bră­cate, pe cărări de mun­te, purtând pe cap cununi de mac: „Cu mac pe frunte,/ [Ie­lele] Păşesc spre mun­te/ În pielea goală“. Şi la duhurile fe­minine (ale aerului, apei şi pădurii) din mi­tologia populară rusă, la Rusalki (rude bune cu Ielele din mitologia română), gă­sim o reprezentare similară. Ele hălăduiesc în lanul de cânepă şi au părul compus din fuioare de cânepă. Este foarte probabil că iniţial ele purtau cununi cu frunze de câ­nepă.

In acest context, amintesc aici de in­can­ta­ţiile magice şi dansurile rituale executate în satele româneşti de pa­parude pentru dez­legarea ploilor în timp de secetă. Ri­tualul a fost men­ţionat încă de la în­ce­pu­tul secolului al XVIII-lea de Dimitrie Can­temir în Des­crip­tio Moldaviae. Ca nişte mici „preo­tese“ ale unei zeiţe păgâne, ado­lescentele de no­uă-doisprezece ani se dezbracă în pie­lea goală şi îşi acoperă trupul cu lăstare de boz (Sambucus ebulus). De asemenea, ele îşi pun pe cap cununi făcute din aceas­tă plan­tă „toxică“ („bozul e poama dra­cu­lui“), fo­losită în medicina populară ca anal­gezic şi antipiretic. Mai mult decât atât, ma­ce­do-românii fac costumul şi cu­nuna pa­pa­rudei din frunze de boz şi flori de mac. În fine, tot Cantemir, vorbind des­pre „da­ti­na veche“ a căluşarilor în Mol­dova, no­tează faptul că, în timpul ri­tua­lurilor la ca­re participă, aceştia poartă pe cap o „cu­nună împletită de pelin“. Ştim că pelinul (Artemisia absinthium) este ma­­siv folosit de către căluşari: „[Ei] toacă în gură fără încetare pelin“. Este vorba de o plantă puternic psihotropă, din care se prepară băutura alcoolico-stupefiantă ab­sint.

Simbolistul Alexandru Macedonski a aşe­zat pe fruntea zeiţei Diana o cunună din plan­te narcotice, cu flori de crini şi nalbe, „ce-n potire hieratici poartă mistice-mbătări“ (Lewki, 1912). „Buna zee“ a Lu­nii şi a vrăjitoarelor nocturne, Diana, a devenit în mitologia română Zâna, Sancta Diana a devenit Sânziana, iar fer­me­că­toa­rele lunatice din alaiul zeiţei, dianaticus, care alergau narcotizate în nopţile cu lună plină, au devenit zănatice. „Zănatic – ex­plică M. Eliade –, adică «fermecat» de Diana“. //