Pe aceeași temă
Nu e nimic imaculat în Imaculat (regia Monica Stan și George Chiper-Lillemark), unul din destulele filme românești noi tocmai adunate la TIFF în cadrul tradiționalei secțiuni Zilele filmului românesc, în afara tipicului alb de spital și a unor cocheți cercei de bacalaureată dănțuitoare. Totul e sordid, cu precădere sufletele, în ciuda pseudo-candorii cu iz de fleur du mal a protagonistei. Pare spital, viața se scurge ca la azil, dar e, de fapt, un bordel. Un bordel întreținut de drogați, pușcăriași, ratați și interlopi, pentru adolescente în prag de maturizare. Erotică, dar mai ales (a)morală. Atmosfera e permanent promiscuă, gesturile, mereu ambigue, iar eschivele protagonistei, doar niște complicități dialectice.
De fapt, dezintoxicarea e doar un pretext scenaristic pentru un huis clos populat de indivizi pe jumătate dubioși, pe jumătate pitorești. E un Zbor deasupra unui cuib de cuci fără nebuni, o viermuitoare toropeală pigmentată cu exuberanțe petrecărețe. În loc de o tiranică asistentă-șefă, o directoare cvasiabsentă; în loc de un violator pus pe șotii, un bulibașă bonom, cu puseuri romantice și pseudo-gingășii paterne; în loc de un șef de trib zdravăn și mutălău, o adolescentă fragilă și mirată. Suntem departe de realismul psihologic: nimeni nu e în sevraj, nimeni nu-și pierde conștiența, nimeni nu cerșește ori se vinde pentru o doză, nimeni nu are o criză. Singura adevărată preocupare a tuturor e sexualitatea. Toți roiesc în jurul inefabilei intruse. Iar ea îi derutează pe toți, dar nu îndepărtează pe nimeni. Sunt toți într-un mare pat comun.
În ciuda reținerii, abuzul e în aer. Și ne transmutăm astfel în Dogville, unde toți, gazde primitoare, profită de vulnerabilitatea fugarei. Doar că în loc de furia răzbunătoare a victimei dăm peste o mântuitoare juisare. În locul unui infam viol colectiv, o tainică împerechere cu un partener misterios. Unul care poate fi oricare dintre locatarii spațiului închis, numai străin nu – îl excludem astfel pe inefabilul Zburător. Nu mai contează identitatea lui: trăsăturile îi sunt irecognoscibile, ca într-o icoană a bărbatului generic. Nu Gigel ori Vasilică, ci Bărbatul – așa cum afemeiatul din Flori frânte avea pe perete un portret feminin cu trăsături vagi.
Este neîndoielnic că inițierea erotică e o aventură prin selva oscura, printre jivine și hăuri. De unde poți ieși cu bine, cu răni ori cu moartea în suflet. Aceste nuanțe nu sunt nesemnificative pentru evoluția morală a fiecăruia dintre noi. Între patima desfrânării și revoluția sexuală se întinde un teritoriu cu relief variat, în care grădina erotică are mai mereu mireasmă etică. Nu există ceva mai simbolic decât o poveste de dragoste. Poți sugera aproape orice altceva cu ea. Cuprinde opțiuni, atitudini, complicități, seducție, adulmecare, dezgust, conflict, sublimare și multe altele. Orice etică serioasă e un roman de dragoste cu anvergură filozofică. Așa încât chiar contează dacă o protagonistă se culcă cu unul ori cu altul. Dacă îl respinge pe unul ori îl pune la încercare pe altul. Dacă cedează din vulnerabilitate ori din duplicitate. Dacă urmărește protecție ori sacrificiu. Dacă e confuză ori bine motivată. De această dată, protagonista pare să treacă printr-o grămadă de stări și să gliseze între multiple alternative. Ca noi toți. Dar ea se strecoară aproape inefabil printre ele, ca gâsca prin apă. Nu se lipește nimic de ea, moral vorbind. Doar indeterminarea.
Asistăm astfel la un Moș Nichifor Coțcariul în variantă colectivă și difuză. Nici nu contează dacă au fost mai mulți ori toți. Sau chiar doar unul singur. Contează că nu mai contează – pentru protagonistă și pentru tipologia adolescentei pe care o reprezintă. Alegerile survin într-un alt fel după ce le-ai abandonat. Chestiunea, de fapt, e delicată, iar miza nu e de lepădat. De mai subtila dialectică a cererii și ofertei erotice depind nu doar viitorul unui cuplu, ci și structura unei personalități. Ne însoțim cu realitatea în același duh de tatonare erotică, iar strategiile sunt compatibile, dacă nu chiar întrețesute. Ce-i drept, toate acestea țin de microetică, departe de iluziile noastre fudule ori de alchimii amăgitoare. Taina poate fi afrodiziacă, dar e doar un veșmânt apofatic, nu un vid dichisit.
Inițierea la care asistăm domesticește vidul, nu-l desfide. E doar un joc al întâmplării: exuberanța tonică de bal al vieții se hrănește din juisarea în hrubele indeterminării. Cerceii sunt ca perlele pescuite din adâncuri tenebroase. În plus, fixează artificial un portret. Sunt elemente pseudo-iconice, expresia acceptării unor convenții de seducție, nu a cultivării unui dialog amoros. Potențează o premisă în rol de concluzie. E ca și cum ai spune, într-un sfârșit: acum sunt pregătită să fiu dorită. Tocmai renunțarea la acea spontaneitate existențială totodată exploratorie și exigentă, în numele unei dănțuiri convenționale, compromite semnificativ mizele pedagogiei etice. Pe acest drum, sexualitatea deșiră, nu țese – în intimitate, căci la vedere, cocul ia locul părului ciufulit, iar fardul, coșurilor de adolescentă, spre liniștea noastră.
Nu putem să nu remarcăm și evoluția filmului românesc. 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile ne prezintă un dublu viol consimțit. De data aceasta, domnu’ Bebe a devenit legiune: toți participă, mai mult sau mai puțin, la violul colectiv. Care e și el, mai mult sau mai puțin, consimțit. În plus, consimte nu doar trupul strâmtorat de situație, ci și sufletul. De altfel, tocmai sufletului răvășit îi datora cel dintâi Palme d’or.
Interesantă e asocierea de ambiguitate erotică și alteritate rasială. A folosit-o, cu un accent aparte, și Lars von Trier în Manderlay (și, marginal, în Nimfomana). Desigur, nu-i vorba de atracția – pe cât permite istoria – cuplurilor mixte, ci de un fel de convertire (în cheie afrodiziacă) a unei ambivalente diferențieri. O presupusă recuperare a unei prospețimi necompromise de o prea corupătoare familiaritate. Un celălalt în stare mai pură, teoretic vorbind: mai neliniștitor, dar și mai incitant. Un ochi făcut fantasmaticei (și atât de banalei) împletiri de violență și sexualitate – de parcă ar fi frați de cruce, nu vecini năbădăioși.
Dialectica dintre pur și impur – imaculat și maculat, dacă preferăm – e una dintre temele fundamentale ale culturii umanității. Imaculat amintește de unul dintre miturile analizate de Claude Levi-Strauss: un adolescent e inițiat erotic prin violul la care e supus de o babă hidoasă. O porție de dezgustător ne reglează pe viață apetitul sexual. Cu alte cuvinte, de la maculat la imaculat se ajunge printr-o pretinsă curățire a trăsăturilor chipului demn de iubit. Doar că îl ștergem, nu-l restaurăm; îl îndepărtăm, nu-l apropiem. E ca o ieșire pripită la lumină: te orbește. În loc să se precizeze, formele dispar cu totul. Un fel de a tăia nodul gordian, nu de a-l desface. Și așa devine sexualitatea calul troian al vieților noastre altfel atât de gelos păzite.
Ne place ori nu, cultura dominantă mai are prea puțin de-a face cu creștinismul. Chiar dacă se joacă impenitent cu reperele sale. Afișul filmului amintește, indiscutabil, de o icoană feciorelnică: ochi ușor plânși, o vulnerabilitate ușor îndârjită, un fundal luminos, aproape ca o aură. Nici măcar o penitentă Maria Magdalena – în treacăt fie spus, confundată de o întreagă tradiție cu Maria Egipteanca, prostituata mântuită în adâncul deșertului. Ci aproape o nouă Fecioară, trecută cu candoare printr-o vale a plângerii erotice. Care, la urma urmei, nici nu-i așa de tristă. E drept că sexualitatea a fost călcâiul lui Ahile al creștinismului, care l-a predispus la valuri de excese represive cel puțin derutante pentru conștiințe. Dar semnalul de alarmă merită a fi reținut: nu vă pripiți cu acest aspect delicat, care din mumă se poate transforma ușor în ciumă. Iar escatologicul în scatologic.
Blasfemia a intrat fără probleme în rețetarul de marketing. De la Scandalul Larry Flint, cu a sa răstignire pe pubis de femeie, la ai noștri Monștri, în chip de pietà siropoasă pentru soțul (de fapt) homosexual, ori la (tot) al nostru Balaur, cu soția de popă, prea iubitoare de elevi, „răstignită” (masturbator) în cadă, afișele încearcă să fie mai catolice decât papa – adică mai blasfematoare decât filmele. Blasfemia poate fi, uneori, surprinzător de revelatoare, în cheie apofatică: ilustrează mai bine un adevăr inefabil decât retorici pioase deja găunoase. Dar de mult mai multe ori denotă doar sărăcia humusului cultural din care se hrănește filmul, incapabil să propună o „mitologie” alternativă cât de cât convingătoare. Așa ne trezim pe ecrane cu madone, răstigniți, mironosițe și mucenici secularizați, cu care s-ar cuveni să fim mai empatici decât cu „basmele popilor”. Iar spectatorul ajunge, fără chiar să-și dea seama, lost in translation.
Aceste substituții simbolice survin în plină epidemie de incultură creștină. Și nu e vorba doar de cea de suprafață: câți îi mai disting, de pildă, pe Matia și Matei? Clujenii nu, dovadă jenantele lor plăcuțe turistice. De vină sunt și prea adeseori insipidele ore de religie, pe care mulți adolescenți se grăbesc apoi să le arunce la groapa de gunoi a istoriei personale. De vină sunt și predicile prea adeseori împănate cu „erezii” pe care nimeni nu le mai remarcă, atât de anesteziant e jargonul „duhovnicesc” devenit o iluzorie lingua franca a „credincioșilor”. De vină sunt „teologii” care se folosesc de creștinism pentru a justifica opțiuni ideologice care, în fond, n-au nimic de-a face cu acesta. De vină sunt și creștinii care prea adeseori resping cu țâfnă fermentul controverselor, altfel atât de pedagogice, în numele unor pretinse purități „dogmatice”. Pe valul tuturor acestor eșecuri nu ne putem aștepta la mai puțină confuzie și fraudă culturală.
Cu alte cuvinte, creștinismul – cioburile sale, mai bine zis – e mai interesant pentru alții decât pentru adepții săi când vine vorba de cultura largă, mai încolo de ghetoul eclezial. Unde ne sunt emulii lui Steinhardt? //
*Filmul „Imaculat”, premiat în 2021 la Festivalul Internațional de Film de la Veneția cu trei mari premii, câștigă Trofeul Golden Lynx la FEST – New Directors New Films Festival – Portugalia la categoria film de ficțiune, iar la Transilvania International Film Festival – TIFF Cluj-Napoca – Premiul Federației Internaționale a Criticilor de Film.
Regia, Monica Stan și George Chiper-Lillemark
