Daca as avea 48 de ore pe zi…

Vorbiti-mi, va rog, despre revista Memoria - cum a luat ea fiinta, prin ce a trecut si unde e acum?
Memoria - revista gandirii arestate a aparut chiar din 1990. A fost una dintre primele reviste cu acest specific, al rememorarii trecutului foarte apropiat, care au aparut si, aproape ca printr-o minune, a supravietuit pana astazi. La inceput, fondatorul si initiatorul revistei, Banu Radulescu, era foarte entuziasmat de idee, dar putina lume l-a incurajat - se spunea ca, daca va rezista revista 2-3 numere, va fi mare lucru. Or, astazi am ajuns la numarul 46, revista fiind trimestriala. Mai intai a aparut revista si apoi Fundatia Culturala Memoria, ca sa sustina aceasta revista. In primii ani, revista a fost sprijinita financiar de mai multe fundatii, printre care Fundatia Soros, o fundatie din Anglia, care ajuta in mod special publicatiile din tarile din Est si care, dupa aceea, s-a mutat la Amsterdam. Din acest punct de vedere, primii 10 ani au fost mai usori. Dupa aceea, aceste fundatii au socotit ca ne-au dat avant si ca acum putem sa stam pe picioarele nostre, astfel ca sponsorizarile au inceput sa fie din ce in ce mai putine. In momentul de fata nu putem conta decat pe circa un sfert din cheltuielile pentru revista din partea Ministerului Culturii. Restul de bani sunt donatii pe care le primim sporadic, foarte putine abonamente in strainatate, platite in valuta, mai multe abonamente in tara - in felul acesta continuam de la un numar la altul.

Cum a evoluat interesul cititorilor fata de revista?
As putea spune ca n-au fost niste spirale foarte mari, cam aceleasi persoane au fost interesate de la bun inceput. In general, publicul este format din fosti detinuti politici sau familiile lor, care aveau ocazia si sa scrie in revista si, in acelasi timp, sa citeasca din marturiile celorlalti. In ultimii 2-3 ani, spre marea noastra bucurie, au inceput sa apara si tineri care ne trimit materiale. Majoritatea acestor tineri sunt studenti la Jurnalistica sau la Stiinte Politice, foarte multi din Cluj; ei ne trimit spontan articole, lucru care ne bucura foarte mult. In strainatate, mai avem o legatura cu o fundatie, ASPERA, din Statele Unite, din Boston, care are o filiala si la Brasov. Ei au intrat in legatura cu noi absolut intamplator, pentru ca aveau un site care se numea Memoria, dar habar n-aveau de revista noastra. Niste cititori de-ai nostri din Statele Unite, crezand ca e vorba de site-ul nostru, ne-au facut legatura. Atunci, ASPERA ne-a creat noua un site ca revista sa poata fi citita mai usor.

Am publicat La inceput a fost sfarsitul

Avem posibilitatea de a publica si carti, bineinteles sponsorizate, cu care sprijinim intr-un fel si aparitia revistei. Am publicat, de exemplu, La inceput a fost sfarsitul, cartea Adrianei Georgescu, fosta sefa de cabinet a generalului Radescu. Ea era sefa de cabinet in momentul in care generalul Radescu era ministru de Interne si ultimul prim-ministru al unui guvern democratic. In perioada instalarii regimului Groza, Adriana Georgescu era in functie, iar cartea vorbeste despre acea perioada. Dupa aceea, Adriana Georgescu a fost inchisa, pe urma a reusit sa plece in strainatate si cartea s-a publicat pentru prima data la Paris, la Hachette. Fiind una dintre primele aparitii in strainatate a unei carti despre modul in care s-a instalat comunismul la noi, cartea a fost si in vizorul Ambasadei romane de la Paris, care a incercat sa cumpere intregul tiraj. In plus, se pare ca Adrianei Georgescu i s-a inscenat un accident de masina foarte misterios, de ale carui urmari ea mai sufera si astazi. Aceasta carte s-a tradus prima data in Romania in '90 la Editura Humanitas, epuizandu-se foarte repede, iar editia a doua am publicat-o noi. A fost una dintre primele carti publicate de editura Memoria. Recent, cu ajutorul Fundatiei ASPERA din Statele Unite, am publicat si versiunea englezeasca a cartii. In continuare, am incercat sa mai scoatem cateva carti, in general ale romanilor din exil.

Banu Radulescu - fondatorul si sufletul revistei Memoria

Vorbiti-mi, va rog, despre Banu Radulescu, fondatorul revistei.
Banu Radulescu era medic si scriitor cunoscut - a primit si cateva premii literare. A publicat romane importante inainte de a se ocupa de revista aceasta, care a fost, pana la urma, un fel de copil preferat al lui. Intre '90 si '98 s-a dedicat exclusiv acestei reviste. Era sufletul revistei, lucra aproape zi si noapte atat acasa, cat si la redactie, era din ce in ce mai preocupat, gasea intotdeauna idei tot mai multe si scria tot el majoritatea editorialelor. In '98 s-a imbolnavit si era ingrijorat la culme de soarta revistei. Ultimul numar al revistei care a aparut in timpul vietii lui Banu Radulescu a fost facut pur si simplu prin fax, pentru ca el era bolnav, locuia la fiica lui in Germania si facea niste tratamente foarte greu de suportat. Numarul 25 era deja inceput in Romania, si atunci, bolnav fiind si sub acest tratament, el a vazut revista pagina cu pagina, noi trimitandu-i textele prin fax si el trimitandu-le inapoi cu corecturi. Dupa aceea, foarte multa lume a crezut din nou ca revista nu va putea continua. Noi, cele 5 persoane din redactie, am fost in deruta, dar avand foarte mult material, nu ne induram sa nu mergem mai departe. Am mers mai departe - a fost exact momentul in care au inceput sa scada sponsorizarile, dar, cu diferite "expediente", reusim sa aparem de la un numar la altul. Uneori cu intarzieri, de exemplu numarul 1 din 2004 a aparut abia la sfarsitul lui mai.

In afara de publicul specializat - profesori de istorie, studenti, cercetatori -, credeti ca romanii mai sunt interesati de studiul trecutului recent?
Din pacate, generatiile tinere sunt din ce in ce mai putin interesate. De aceea, ne bucuram cand apare un tanar care ne trimite cate un articol sau care ne cere materiale. Altfel, intervine oboseala, care duce la indiferenta si, intr-adevar, n-as putea spune ca mai este un interes foarte mare, in afara de fidelii nostri cititori care sunt cam aceiasi de la inceput. Este un lucru la care trebuia sa ne asteptam. De fapt, vedem ca toata societatea noastra e mai putin interesata de trecutul recent.
As vrea sa profit de ocazia acestui interviu ca sa amintesc ca revista Memoria se gaseste, in afara de redactie, de unde pot fi procurate si numere vechi, la librariile Humanitas din Bucuresti si din tara, ca si la Libraria Orfeu. Ea se difuzeaza si prin Rodipet, dar n-as putea spune exact unde, pentru ca eu n-am vazut-o niciodata pe un stand. Se pot face si abonamente care se platesc prin ramburs.

O rubrica tragica se numeste Catalogul celor ucisi in temnitele comuniste

Vorbiti-mi, va rog, despre structura unui numar de revista.
In general, numerele nu au o tema speciala. Multa lume ne intreaba: "Numarul asta ce tema are?" Nu ne axam pe o singura tema, tocmai pentru ca revista sa fie interesanta si citita de cat mai variate categorii de cititori, dar avem niste rubrici care revin din cand in cand, in masura in care dispunem de materialele respective. Avem Memoria armatei romane, Memoria bisericii sau Memoria scolii. O rubrica foarte tragica, si care apare din '90 in fiecare numar, se numeste Catalogul celor ucisi in temnitele comuniste, in care se repertoriaza cei care au murit din cauza regimului comunist. Nu e vorba numai de morti in inchisori, ci, de exemplu, de tarani impuscati pe camp pentru ca s-au opus colectivizarii, sau de cei impuscati la granita etc. Unde sunt cei care nu mai sunt e o alta rubrica, prin care familiile sau prietenii cer anumite relatii despre cei disparuti. Pe urma, avem o harta, Geografia detentiei, in care sunt trecute toate punctele de detentie, lagarele mari de exterminare, inchisorile, lagarele de munca din Romania si din actuala Republica Moldova. Avem si rubrica Al doilea cerc al suferintei, cuprinzand marturii ale familiilor celor arestati sau care au murit in inchisori. O alta rubrica este Memoria vecinilor nostri, unde publicam documente si marturii din celelalte tari ale fostului lagar socialist. In ultimul numar din Memoria, la rubrica Memoria unor mari evenimente, am primit un material care ne-a surprins si pe noi, referitor la revolta minerilor de la Motru, din 1981, despre care nu s-a stiut nimic pana acum.

Cu ce alte fundatii sau institutii colaborati?
Colaboram, prin schimb de publicatii, cu o fundatie din Germania, care este stabilita chiar la Berlin, care are legatura cu Comisia Gauck, a dosarelor fostei STASI. Din punct de vedere financiar, am colaborat cativa ani cu Fundatia Konrad Adenauer din Bucuresti, care a sponsorizat unele numere. Am avut un proiect, dupa ideea lui Banu Radulescu, ca la Jilava sa se faca un muzeu, un memorial, insa proiectul a cazut, din pacate. Ana Blandiana a gasit la un moment dat o formula foarte buna - "Jilava ar fi fost nu un muzeu, ci un exponat de muzeu", adica exact ceea ce se putea vedea pe viu. Jilava este un fort de pe vremea lui Carol I. Sub regimul comunist a devenit inchisoare politica, un fel de loc de triaj, unde toti cei care fusesera judecati erau tinuti un timp inainte de a fi raspanditi in diferite alte inchisori. Era interesant sa se faca ceva acolo, in primul rand pentru ca este aproape de Bucuresti, deci usor de ajuns. Noi voiam sa refacem una sau doua celule si, eventual, o sala de expozitii si o sala de conferinte. Am obtinut, mai mult de principiu, concesionarea fortului pentru Fundatia Memoria, dar ne-am impiedicat de formalitati birocratice, precum si de niste conditii pe care le-a impus Ministerul Justitiei - sa facem un drum de acces si o poarta separate de actualul penitenciar -, lucruri care erau prea scumpe pentru noi. Tot ce-am reusit a fost sa organizam cateva vizite acolo cu persoane importante din corpul diplomatic.

Sunt autodidacta in portugheza

Cum se impaca munca de la revista Memoria cu cea de traducator?
Daca as avea 48 de ore pe zi, s-ar impaca mai usor. Cand Banu Radulescu s-a imbolnavit, cauta sa ma convinga - alaturi de ceilalti colegi din redactie - sa mergem mai departe cu revista. Am ezitat destul de mult, pentru ca personal eram foarte ocupata, ca si acum, cu celalalt versant al activitatii mele: de traducator literar. Totusi, nu m-am indurat pana la urma si incerc sa fac fata amandurora.

Cum ati ajuns sa intrati in contact cu cultura portugheza?

Era o situatie mai speciala. Am fost arestata in studentie si condamnata pentru ca in liceu frecventasem cursurile liceului francez. A fost un moment cand guvernul din Romania voia sa arate ca ambasadele straine si celelalte institutii care functionau pe langa ele sunt agenturi de spionaj si atunci au facut procese bibliotecilor britanica, americana si Institutului Francez. Pentru a aduna cat mai multi "spioni" in jurul Ambasadei Frantei, ne-au luat si pe noi, cateva foste eleve si profesoare. Am fost arestata si condamnata la 4 ani. Initial, trimiterea in judecata era pentru crima de inalta tradare, dupa aceea, in timpul procesului, s-a dat o calificare mai blanda: complicitate la delict de agitatie publica.Cand am iesit, am reusit sa ma reinmatriculez la Facultatea de Filologie cu destul de multe dificultati si cu o clauza speciala - declaram ca nu prezint garantii pentru invatamant, deci nu voi cere niciodata un post in invatamant. Mi-am zis ca-mi va fi foarte usor sa-mi gasesc o slujba. N-a fost usor, doi ani de zile nu am avut serviciu. Terminasem facultatea, ma simteam destul de libera si atunci m-am inscris la Universitatea Populara la limba spaniola, care nu se studia pe atunci la facultate. Profesorul de spaniola a ales un grup de circa 10 cursanti si ne-a intrebat daca n-am vrea sa invatam si portugheza, el insusi fiind autodidact in portugheza. M-am inscris imediat. Cursurile se tineau in niste conditii insalubre, o camera sordida pe malul Dambovitei, unde ne adunam o data sau de doua ori pe saptamana, n-aveam nici un fel de material didactic in afara de un manual sovietic care se gasea in oras, dar care nu ne folosea foarte mult pentru ca era scris in ruseste. Profesorul a emigrat dupa cateva luni si, de atunci, as putea spune ca sunt de fapt autodidacta in portugheza. Eram licentiata in franceza, cu aceasta interdictie de a lucra in invatamant. Nu puteam sa fac absolut nimic, pe vremea aceea toata lumea stia frantuzeste si nu era cazul sa dau meditatii sau asa ceva. Si atunci trebuia, din cauza situatiei in care eram, sa caut ceva mai rar. Portugheza era rarisima. In felul asta am inceput incet, incet cu niste colaborari la edituri, corecturi, revizii la traducerile care se faceau. Editura pentru Literatura Universala, care a devenit apoi Univers, publica volume si din literaturi mai rare la noi. Fiind constiincioasa, placandu-mi sa fac asta, pana la urma am reusit sa obtin niste contracte directe de traduceri din literatura portugheza. Am inceput cu clasici si a fost o scoala foarte buna pentru mine.

Contactul cu Portugalia

Cunosteati portugheza si Portugalia din carti. Cum a fost contactul direct cu Portugalia?
Prima carte pe care am tradus-o a fost in '68 si am ajuns pentru prima data la Lisabona in '88, deci dupa 20 de ani in care eu pretindeam ca stiu cat de cat portugheza. In primele zile am fost pur si simplu surdo-muta, adica nici nu intelegeam nimic din ce vorbesc ei, pentru ca nu vorbisem niciodata cu un portughez, si nici eu nu puteam sa ma exprim. Chiar ma gandeam "cu ce m-oi fi ocupat eu timp de 20 ani?" Am avut insa o sansa nemaipomenita. Publicasem inainte un clasic portughez, E?a de Queiroz, un roman important de la sfarsitul secolului al XIX-lea, iar pe coperta a patra a traducerii mele pusesem un citat dintr-un istoric si critic literar cunoscut. O cunostinta de-a mea, un portughez caruia i-a cazut in mana traducerea, vazand citatul din acel scriitor, i-a aratat cartea. Am primit imediat o scrisoare din partea acelui critic si istoric literar, i-am raspuns ca voi ajunge in Portugalia pentru cateva zile (mai exact cinci). Acel scriitor, Luis Forjaz Trigueiros, a vorbit la randul sau cu un specialist in E?a de Queiroz, care, in vederea sosirii mele de cateva zile la Lisabona, a organizat o masa la el acasa, la Estoril, intr-un cadru foarte elegant, unde a invitat tot ce putea sa fie mai important din punct de vedere al scriitorilor, al criticilor. A fost pur si simplu o usa care mi s-a deschis din primul moment cand am ajuns in Portugalia, o usa care continua si acum sa fie deschisa, dupa atatia ani. In primul rand, am inceput sa primesc carti. Si asta era o mare realizare, pentru ca nu puteam sa gasesc carti aici, in Romania, si nici nu se puteau comanda. Am inceput sa primesc si o revista culturala foarte importanta a lor, un echivalent al Romaniei literare, cu multe informatii. Cu aceeasi ocazie am cunoscut si persoana cea mai importanta de la Fundatia Gulbenkian, o mare fundatie culturala portugheza, si mi s-a oferit o bursa. Ca sa obtin bursa, trebuia sa trimit si cartile pe care le publicasem. In '20 de ani eu publicasem destul de mult, la posta nu mi se primea decat o anumita cantitate si atunci am trimis mai multe pachete la diferite adrese, ca sa nu para ceva suspect faptul ca mi se acordase bursa. Imediat dupa '90 am putut-o valorifica si am stat la Lisabona sase luni, ceea ce a fost foarte important pentru mine si din punctul de vedere al limbii, pentru ca am inceput sa aud si sa vorbesc portugheza.

Cultura romana in Portugalia

Mergeti des in Portugalia?
Am fost recent la Lisabona, in luna mai, ca sa tin doua conferinte: una la Casa Fernando Pessoa - Pessoa fiind unul dintre marii lor scriitori din secolul XX. Casa Fernando Pessoa e o casa memoriala care s-a transformant acum si intr-un centru cultural important, iar manifestarile culturale care se tin acolo au intr-adevar un nivel foarte ridicat. Am fost invitata impreuna cu poetul Dinu Flamand de la Paris, care a tradus si el din Fernando Pessoa, si am tinut fiecare cate o comunicare. Tot atunci am fost invitata sa particip la o saptamana a culturii romanesti, pe care Ambasada Romaniei a organizat-o la Facultatea de Litere a Universitatii din Lisabona. In revista culturala despre care am vorbit, Jornal de Letras, am vazut ca aceasta saptamana culturala romaneasca era consemnata. Mi-a facut placere ca, in afara de consemnarea manifestarii propriu-zise, chiar in editorial, directorul revistei vorbea elogios de mine. La aceasta saptamana culturala romaneasca a luat parte pentru trei zile si o delegatie oficiala romana a Ministerului de Externe, condusa de secretarul de stat Eugen Uricaru, impreuna cu Catalin Tirlea, director in minister si cu presedintele Uniunii Artistilor Plastici.

Ati publicat traduceri si in Portugalia?
In Portugalia am publicat trei carti, dintre care una imi face cea mai mare placere: este un dictionar de proverbe in cele cinci limbi romanice. Pe coperta acestui dictionar, care a aparut in doua editii in Portugalia, sunt steagurile fiecareia din cele cinci tari: Portugalia, Spania, Franta, Italia si Romania. Am publicat o antologie din versurile lui Blaga, pe care initial o publicasem in Romania la Editura Minerva, intr-o colectie bilingva de poezie. Blaga merita sa fie cunoscut de ei si pentru ca, in '38-’39, a fost ministrul Romaniei la Lisabona si pentru ca, mai ales in volumul La curtile dorului, are poezii inspirate din sederea lui in Portugalia. Acest volum a aparut in conditii foarte bune, lansarea a fost foarte frumos organizata la Universitatea din Coimbra, cu foarte multi studenti, cu multi profesori in public.

<>Literatura romana e cunoscuta in Portugalia?
Literatura romana nu este prea cunoscuta in Portugalia. Mircea Eliade, Cioran, Eugen Ionescu sunt cunoscuti. Se stie ca sunt romani. Dar, de exemplu, un scriitor, care este si presedintele PEN Clubului portughez, mi-a vorbit la un moment dat de Brancusi fara sa stie ca era roman. Cu ocazia vizitei secretarului de stat Eugen Uricaru, am reusit, impreuna cu consiliera culturala a Ambasadei Romaniei, sa facem legatura cu o editura portugheza care este dispusa sa publice literatura romana. Acesta este un mare succes, e o editura tanara, dar deja cu un statut cunoscut si foarte deschisa spre limbile rare. Ei au deja o serie foarte frumoasa dedicata celor 10 tari care au intrat acum in UE, dar ne asteapta si pe noi. Din punctul asta de vedere, speram sa fie un inceput. Acum am un proiect, pe care l-am discutat la ambasada noastra, care este foarte deschisa spre cultura - ambasadorul Teodor Baconsky fiind dispus sa faca foarte multe pentru a raspandi cultura noastra, consiliera culturala Anca Milu fiind, de asemenea, foarte activa si gata sa munceasca pentru asta. Poate la anul vom face o manifestare Blaga, in genul saptamanii culturii romanesti despre care am vorbit.

Am un proiect la care tin foarte mult

In tara, care sunt proiectele dvs. imediate? Am un proiect la care tin foarte mult si pentru care am ambitii mari. In septembrie 2003, in cadrul editiei a II-a a Festivalului International "Zile si nopti de literatura" - Neptun, romancierul portughez António Lobo Antunes a primit Marele Premiu "Ovidius". Este unul dintre cei mai insemnati scriitori actuali, cu carti traduse si apreciate in lumea intreaga, cu premii importante (a fost de doua ori nominalizat la Premiul Nobel), iar opera sa a facut obiectul a numeroase intruniri, colocvii si manifestari internationale. Dintre romanele sale s-au tradus pana acum in romaneste Sarutul lui Iuda, Memorie de elefant, Manualul inchizitorilor, Intoarcerea caravelelor, iar in septembrie, va aparea Cuvant catre crocodili. Din pacate, cum se intampla destul de des, criticii nostri doar rareori se ocupa de carti traduse. Fiind vorba de un scriitor atat de important - care, in plus, desi celebrat pretutindeni in lume, manifesta un interes special pentru tara si cultura noastra - mi-am spus ca ar fi oportun sa organizez o manifestare (eu o numesc Masa rotunda) despre opera sa, pentru a-i "trage de maneca" pe criticii nostri, pentru a deschide mai mult gustul cititorilor romani spre o literatura de atat de buna calitate si, dece nu?, pentru a semnala lumii literare din strainatate, foarte sensibilizata de "fenomenul Lobo Antunes", ca si la noi se petrece ceva in acest sens.
Am invitat sa participe la aceasta Masa rotunda - si au acceptat sa vina - trei dintre cei mai prestigiosi profesori, critici si istorici literari din Portugalia, toti cu o insemnata cariera internationala, iar dintre romani, pe profesorii universitari Mircea Martin si Mihai Zamfir, ca si pe poetul Dinu Flamand.
Pentru organizare si publicarea ulterioara a comunicarilor, am obtinut finantare din partea a doua institutii portugheze de prestigiu: Institutul Cam?es si Institutul Portughez al Cartii si Bibliotecilor. Din Romania contez pe ajutorul Uniunii Scriitorilor, al Editurii Humanitas si al Centrului PEN Roman.
Profit de ocazie ca sa lansez de pe acum o invitatie cordiala cititorilor revistei 22: Masa rotunda dedicata operei lui Lobo Antunes, cu tema Scrisul apara de suferinta, va avea loc in ziua de 15 septembrie a.c., orele 10-13 si 16-18, la sediul Uniunii Scriitorilor (sala Oglinzilor). Lucrarile se vor desfasura in limba franceza. In cursul dupa-amiezii, va avea loc si lansarea versiunii romanesti a romanului Cuvant catre crocodili, publicata de Editura Humanitas. Precum si doua surprize…

Interviu realizat de Razvan Braileanu