Dansul Nataşei: despre identitate, mituri şi discurs cultural

Se poate vorbi, în economia istoriei intelectuale şi politice occidentale, de o obsesie rusă. Prin gigantism şi vigoare mesianică, Rusia este unul dintre reperele la care se raportează, invariabil, spiritul occidental. Trasarea graniţelor Europei înseşi nu poate fi imaginată în absenţa explorării acestui vast teritoriu ce sfidează imaginaţia şi impune geografiei o scară cu totul nouă şi un peisaj aproape cosmogonic. În egală măsură, identitatea rusă este indisociabilă de acel dialog pe care îl întreţine cu o Europă a Luminilor ce devine, alternativ, obiect de fascinaţie şi obiect de repulsie. Tragedia Rusă, spre a relua titlul unui volum canonic, ţine şi de această dificultate de inserţie în spaţiul occidental: aculturaţia produce un clivaj simbolic pe care anul 1917 îl va releva, în mod dramatic.

Între revoluţie şi mistică, între sincronizarea prin saltul în viitor şi replierea către o reacţiune ce exaltă rădăcinile unei Rusii autarhice, scindarea intelighenţiei ruse este unul dintre factorii ce vor modela istoria intelectuală europeană şi occidentală. Radicalismul socialist sau slavofil sunt feţele gemelare ale unui spirit în căutarea propriei sale forma mentis. Expansiunea imperială, în forma ei ţaristă sau sovietică, traduce propensiunea unui milenarism care face parte din genomul rus: extinderea graniţelor indică neliniştea unei naţiuni seduse de fantasmele ei fondatoare.

De aici, necesitatea, cu atât mai mult în cazul românesc, a unei priviri care să recupereze dimensiunea comparată întemeiată pe recitirea spaţiului rus. Căci profilul mentalitar şi instituţional românesc este marcat, în mod indelebil, de întâlnirea cu această proteică Rusie: o Rusie ce ni se înfăţişează, rând pe rând, ca apărător al ortodoxiei, putere protectoare ce dăruieşte principatelor Regulamentele Organice, ca teritoriu stihial al Revoluţiei şi, în fine, ca model ultim de la care se revendică o inginerie faustică. Între 1829 şi 1989, cele două destine sunt inseparabile: imagologia şi istoria mentalităţilor pot fi ferestre deschise către profunzimea unei relaţii ambigue şi ambivalente.

Monumentala sinteză a lui Orlando Figes, Natasha’s dance. A Cultural History of Russia, imaginează o vastă naraţiune care se naşte şi se organizează în jurul acestei interogaţii fondatoare: cum poţi să fii rus? Convocarea literaturii, ideilor, artelor vizuale este imaginată în funcţie de o finalitate precisă, aceea de a cartografia harta deconcertantă a două secole de dileme identitare.

Neliniştea rusă, pare a sugera Orlando Figes, decurge din dificultatea poziţionării şi dintr-un anume disconfort interior.

Schizoidia rusă este cu atât mai dramatică, cu cât ea se suprapune peste conturul politic al unei societăţi ce refuză reforma, în numele unei fascinaţii pentru încremenirea mistică sau elanul revoluţionar*.

Titlul însuşi al cărţii lui Figes trimite, deliberat, la poziţia centrală pe care o deţine, în canonul rus, discursul literar ca formă de articulare identitară. Pasajul din Război şi pace, pasaj în centrul căruia se află o scenă a dansului popular care îi adună la un loc pe nobili şi ţărani, este inseparabil de o nostalgie a originilor pe care educaţia europeană o reprimă, dar nu o poate elimina.

Imaginea memorabilă a dansului popular poate fi citită şi ca o formă de a anula, fie şi pentru câteva momente, linia de fractură pe care modernizarea o instituie în cadrul societăţii ruse. Diglosia pe care romanul lui Tolstoi o surprinde este contrapusă conturului utopic al unei naţiuni ce transcende graniţele trasate de codurile lingvistice şi comportamentale induse de aculturaţia occidentală. Mutatis mutandis, Arcadia lui Tolstoi evocă nostalgia lui Alecu Russo, cel din Amintiri şi Studie Moldovană. Încă o dată, relaţia de afinitate conflictuală dintre cele două spaţii este confirmată, intelectual.

Grila de lectură a lui Orlando Figes privilegiază încercarea de a deconstrui gramatica complexă a unui discurs cultural ce resimte tensiunea rupturii originare. Erudiţia lui Figes recuperează, gradual, piesele unui puzzle, (re)constituind istoria unei descoperiri de sine. Cultura rusă este învestită cu misiunea de a inventa o pecete identitară care să ofere un blazon naţiunii întregi.

Reinterpretarea reperelor pe care se fondează identitatea imaginată a Rusiei, de la conceptul de „ţăran“ până la cel de „Moscova“ ori creştinătatea răsăriteană, conferă artei ruse o centralitate canonică pe care nu o va pierde nici măcar în deceniile de regim sovietic. Scriitorul, pictorul ori muzicianul sunt agenţii unei operaţiuni de reconfigurare naţională. Vocea lor este, în cazurile limită, o voce profetică, o voce ce conjură naţiunea rusă să revină la un drum drept, abandonând rătăcirile şi ereziile.

Paradoxul rus decurge din capacitatea de a resemantiza cărămizile pe care i le oferă discursul occidental. Populismul şi slavofilismul sunt două direcţii care se revendică de la surse europene, doar pentru a construi un discurs ce reafirmă, de o manieră radicală şi lipsită de ambiguitate, unicitatea destinului rus. La stânga, ca şi la dreapta, excepţionalismul rus este marcat de un complex al originilor sale europene, complex ce explică, în perspectivă istorică, o respingere programatică a moderaţiei care temperează şi domesticeşte, în aria occidentală.

Un an traumatic precum 1812, analizat de Orlando Figes, este simptomatic pentru ambiguitatea legatului său: moştenirea sa este şi celebrarea unităţii în jurul unui Ţar ce întruchipează naţiunea, dar şi promisiunea unui univers guvernat de o mecanică occidentalizantă. Mişcarea decembristă şi naţionalismul dinastic sunt versantele care se desprind din acest trunchi al anului 1812.

Nu mai puţin fascinantă, în economia devenirii spiritului rus, este metamorfoza pe care o aduce cu sine teribilul an 1917.

Exilul şi emigraţia interioară sunt parte din acest efort intelectual de a opri avansul unei roţi a istoriei ce sfărâmă legăturile tradiţionale, în numele unui foc purificator. Literatura devine, în cazul evocat de Figes al Annei Ahmatova, o barieră în calea uitării, obligată, prin însăşi condiţia scrisului, la a depune mărturie, atunci când tirania amuţeşte întreaga comunitate. Sacrificiul unor Osip şi Nadejda Mandelştam se cere contrapus demisiilor morale şi trădărilor. În acest ceas al încercărilor, demnitatea intelectuală este apărată, căci, spre a–l relua pe Bulgakov, „manuscrisele nu ard“.

În cele din urmă, sinteza lui Orlando Figes propune istoriei intelectuale şi culturale româneşti un model metodologic şi o invitaţie la abandonarea izolării culturale. Explorarea spaţiului rus este poarta de acces către propria noastră modernitate: tragedia şi utopia rusă sunt parte din reperele unei naraţiuni autohtone ce aşteaptă încă să fie scrise. //

// ORLANDO FIGES
// Natasha’s Dance.
     A Cultural History of
     Russia
// Picador,
     A Metropolitan Book,
     Henry Holt And
     Company
// New York, 2008