Dansuri multiple

 Pentru cine a citit romanele lui Yōko Ogawa apărute până acum la Ed. Humanitas, ultimul titlu, Parfum de gheață (în traducerea Ralucăi Nicolae), este deja o bucurie. Pentru ceilalți poate fi o descoperire. Scriitoare japoneză foarte cunoscută și tradusă, numele Yōko Ogawa e sinonim cu proza subtilă căutătoare de sensuri adânci, cu personaje misterioase și simboluri fascinante, într-o lume reală care se întrepătrunde când nu te aștepți cu una onirică sau magică.

Parfum de gheață reunește încă din titlu două elemente care vor domina textul romanului, simțul olfactiv și apa. Eroul, Hiroyuki, este un parfumier în vârstă de 31 de ani care se sinucide, nelăsând nicio explicație pentru gestul său, iar moartea lui provoacă o căutare a sensului, dar și a adevăratei personalități a acestuia, din partea iubitei sale, Ryoko. La o zi după ce sărbătoriseră un an de relație, iar el îi face cadou un parfum creat special pentru ea, numit „Izvorul memoriei”, Hiroyuki alege să moară. La morgă se întâlnesc trei persoane: Ryoko, fratele mai mic al lui Hiroyuki, Akira și Reiko, șefa atelierului de parfumuri.

Romanul oscilează între două planuri, cel al evenimentelor imediate de după moartea lui Hiroyuki, în Japonia, și cel al unei călătorii a lui Ryoko la Praga, pe urmele lui Hiroyuki din urmă cu 15 ani, la o olimpiadă internațională de matematică, după care acesta încetase să mai participe la competiții. Planul temporal oscilează și el între diversele vârste ale lui Hiroyuki.

Surprizele încep încă de la întâlnirea la morgă dintre Ryoko și Akira. Ea nu știe că iubitul ei avea un frate, fratele nu știe de existența iubitei. Mai mult, descoperind un CV al lui Hiroyuki, amândoi văd că acesta trecuse acolo lucruri neadevărate despre familia și studiile lui. Ryoko află de la Akira că iubitul ei fusese un geniu al matematicii, că de copil luase numai premiul I la toate concursurile la care participase, până într-o zi când, la 18 ani, pleacă definitiv de acasă. După care află că Hiroyuki fusese și un patinator desăvârșit, un artist anonim al gheții, care încânta oamenii prin acrobațiile sale.

Ryoko este stupefiată că fostul ei iubit îi ascunsese atâtea despre el și vrea să afle nu numai de ce acesta s-a sinucis, dar și cum era el, de fapt, de vreme ce-i apare ca un străin.

Primul loc al căutării lui Ryoko este casa părintească a lui Hiroyuki, unde locuiesc mama acestuia și Akira, o casă construită asimetric, cu mobile vechi, cu multe camere goale, cu o Sală a Trofeelor, unde sunt expuse toate premiile câștigate  până la vârsta de 16 ani de Hiroyuki, cupe pe care mama lui le șterge îndelung, după un ritual, și nu lasă pe nimeni să le atingă.

Tatăl lui Hiroyuki a murit înainte de plecarea acestuia, iar memoria și mintea mamei sunt alterate, așa că Ryoko nu află prea multe de la ea, dar vede care e atmosfera în care a trăit iubitul ei: una dominată de figura mamei, obsesivă și avidă de succes pentru fiul ei cel mare.

Între demența senilă a mamei și Akira, care construiește case în miniatură, având în același timp grijă de mama sa, casa apare ca un sanctuar trist, în care lui Hiroyuki i se păstrează camera intactă.

Trecutul lui Hiroyuki este unul misterios pentru că, deși Akira poate spune câte ceva, imaginea de ansamblu rămâne plină de locuri goale. De ce nu a făcut studii superioare, ce a făcut după ce a plecat de acasă, de ce a scris în CV că părinții lui au murit într-un accident, iar el ar fi frecventat universități de prestigiu, lucru care nu ar fi putut fi dovedit? De ce îl suna doar o dată pe an pe fratele lui, de ce ascundea toate acestea inclusiv de Ryoko?

După ce merge la patinoarul pe care-l frecventa mereu iubitul ei, în ascuns față de ea, și află despre adevăratele reprezentații pe gheață pe care le oferea acesta, și după ce vorbește și cu una dintre participantele la concursul de matematică de la Praga, Ryoko decide să meargă în Cehia.

În urmă cu 15 ani, la primul concurs internațional de matematică la care participă Hiroyuki, care avea 16 ani, ceva ciudat s-a întâmplat, iar Ryoko trebuie să afle adevărul. Unul dintre participanți a simțit că în ceașca lui e un gust străin, s-au găsit urme de detergent, iar cel care a pretins a fi vinovat, care a și părăsit apoi concursul, este Hiroyuki. De ce ar fi făcut așa ceva, ca apoi să  mărturisească, cineva atât de pur precum Hiroyuki? Nimeni nu a putut să explice, dar Ryoko va găsi niște lămuriri.

Praga e însă mai mult decât locul unde Hiroyuki nu a mai stat la o competiție de matematică. Este un tărâm misterios, unde Ryoko nu găsește pe cineva vorbitor nici măcar de engleză, unde comunică totuși cu Jeniak, ghidul său ceh care o însoțește în diverse locuri. Praga e așezată pe râul Vltava, apă curgătoare (asemenea Timpului), față de apa înghețată pe care patina Hiroyuki precum un dansator înaripat. La Praga există încă sediul Asociației de matematică, dar e părăsit și prăfuit, ca o relicvă, în schimb, căutând o bibliotecă, pentru a se documenta din ziare ale vremii, Ryoko ajunge la biblioteca unei mănăstiri alături de care se află o seră de flori, iar la capătul acesteia Ryoko intră într-o grotă. Găsește acolo un paznic de păuni (păsări uluitoare), cu care vorbește ca prin vis. Pe sticluța de parfum oferită de Hiroyuki, și pe care o poartă asupra ei, sunt pictate pene de păun.

Alunecarea în magic are loc firesc, drumul în căutarea adevărului despre Hiroyuki nu are cum să nu ducă la mistere de decodat. Încă de acasă, din Japonia, Ryoko și Akira găsiseră pe o dischetă niște frânturi care par niște versuri, scrise de Hiroyuki: „Picuri de apă izvorând din crăpăturile stâncilor. Aerul jilav al peșterii”, „Biblioteca bine ferecată în lumina prăfoasă”, „Lac în zori, de-abia poleit cu o pojghiță fină de gheață”, „Părul unui defunct unduind într-o buclă largă” și „Străveche catifea decolorată, încă molatică la pipăit”. Se dovedește că, în drumurile ei, Ryoko întâlnește ceea ce Hiroyuki sugerase metaforic prin acele rânduri. Rămâne să descopere cititorul cum i se devoalează în lumea reală fiecare dintre aceste versuri. Întruparea lor în realitate, decodată de Ryoko, este de o frumusețe tulburătoare.

Cât despre păunii din grotă, aceștia sunt un simbol universal al frumuseții, iubirii, nemuririi și memoriei. În firidele grotei sunt păstrate în recipiente inimi de păuni morți, inimi care conțin amintirile celor care s-au confesat în grotă. Ryoko se duce la inima păunului care l-a ascultat pe Hiroyuki și, ca la Haruki Murakami, planul real glisează într-unul magic, dar care pare real.

După ce află o parte din ceea ce se întâmplase la Praga, Ryoko se întoarce la Tokyo și își continuă viața. Dar nu îl poate uita pe Hiroyuki. De altfel, ea și Akira află, când nu mai căutau, unde își petrecuse anii de după plecarea de acasă Hiroyuki și e ceva care dovedește încă o dată puritatea sufletului lui.

De ce Hiroyuki numise parfumul creat special pentru iubita sa „Izvorul memoriei”? Aici e probabil cheia acestui roman atât de rafinat, într-un stil de o delicatețe care îl ține captiv și vrăjit pe cititor până la capăt. Fiecare destin e un mister, iar ceea ce poți să faci atunci când iubești este nu să îl schimbi sau să vrei să îl cunoști total pe celălalt, ci să îl ții minte mereu, și după ce a plecat.  Să îl primești și în inimă, și în minte pentru totdeauna. Asta reușește Hiroyuki să facă cu Ryoko, dincolo de toate ciudățeniile lui.

În Parfum de gheață există o adevărată simfonie a simțului olfactiv, pentru că sunt evocate flori din care sunt create parfumuri, și mai ales pentru că, peste tot pe unde merge pe urmele lui Hiroyuki, Ryoko simte parfumul creat pentru ea, „Izvorul memoriei”. Muzica, prin Mozart, revine și ea în drumurile lui Ryoko.

Yōko Ogawa creează - tocmai prin absență - un personaj ieșit din comun, care, între dansul cu cifrele și dansul pe gheață, este și un as al parfumurilor, un maestru în abstract și evanescent, iar povestea de iubire din roman este atipică și cu atât mai încântătoare. O mare bijuterie japoneză.