Pe aceeași temă
Să ne aşteptăm la o nouă „întoarcere a lirismului“ grav, metafizic şi oracular? De ce nu, în condiţiile în care proza, şi în special romanul postoptzecist, dau semne de recuperare a maximalismului social-istoric… În cazul lui Teodor Dună, semnele amintitului revival se vădiseră de la început, prin aşezarea sa în siajul unor Ion Mureşan sau Ioan Es. Pop. Fapt este că remetafizicizarea poeziei pe filiera „neoexpresionismului apocaliptic“ poate fi, în principiu, o cale de regenerare a ei. Oricum, de la un astfel de poet cultivat nu avem a ne aştepta la naivităţi desuete, ci la reconfigurări ale unor modele niciodată cu adevărat epuizate. Vechiul slogan avangardist „Jos Arta / căci s-a prostituat“ devine astfel un fel de „sus Poezia / căci altfel nu mai face doi bani“.
În ce măsură izbuteşte cu adevărat Teodor Dună să reîncarce lirismul înalt pe coordonatele noii poezii rămâne de văzut.
de-a viul nu e debitor doar „neomodernismului“ şaizecist, ci şi vizionarismului suprarealist (al lui Gellu Naum, spre exemplu), realismului magic sau lui Nichita Danilov. Titlul e vădit „încărcat“, „greu“ de semnificaţie şi cumva trudnic în voinţa sa de profunzime, sugerând deopotrivă simularea (joaca) şi asumarea ontologică din „afara lumii“ (dacă nu o metaontologie), din perspectiva-limită a unui mort viu, într-un univers imaginar alternativ. Deşi în aparenţă textele componente sunt autonome, ele configurează, în fapt, o mare naraţiune lirică: o naraţiune cu personaje, toposuri şi corespondenţe de tot felul. Personajul Carla, spre exemplu, aminteşte de naumiana Zenobia, iar vocea ei feminină alternează cu cea a „eului“ masculin, în texte fără titlu, puse în pagină ca proză şi scrise cu caractere cursive. Însă, până la intrarea ei în scenă (ultima secţiune a cărţii, cea mai extinsă, îi poartă numele), trebuie să urcăm două „trepte“ ale ieşirii din contingent: prima secţiune (destrupări) aduce în prim-plan un eu liric apăsat de boală şi care – aflat la limita morţii - se eliberează, „ascensional“, de povara propriului trup în mari explozii de viziuni dionisiace. Deschisă printr-un lung prozopoem fragmentar, pus în mişcare de sofisticate mecanisme halucinatorii şi având drept cadru camera de suferinţă (camera), următoarea secţiune (de-a viul) e mai ancorată în real: victimă a unei agresiuni? – nu e prea clar, eul poetic îşi rosteşte litania ieşirii din trup şi a „dezmărginirii“ înconjurat de blocuri şi gunoaie, după deambulări pe traseul Vatra Luminoasă-Piaţa Muncii, pentru ca ultima parte a volumului (carla) să desfăşoare o levitaţie onirică total desprinsă de real; protagoniştii săi îndrăgostiţi sunt entităţi spectrale (dacă nu moarte de-a binelea…), plutind în viziuni suave sau coşmareşti, într-un dincolo unde totul devine posibil.
Multe s-ar putea spune despre „romantismul“ poemelor lui Teodor Dună din de-a viul (poeme care, subliniez, trebuie privite ca părţi dintr-un întreg coerent), însă plinătatea gravă, enigmatic-oraculară a dicţiunii lirice, maturitatea scriiturii, rafinamentul vizionar şi complexitatea elaborării sunt în afara oricărei discuţii. Avea dreptate Andrei Terian să observe că versurile „rămân fidele unei viziuni sacramentale asupra poeziei, privită ca instrument revelatoriu şi ca vehicul de voiaj către partea ascunsă a lumii“. Textele au uneori refrene, simetrii studiate (uneori prea studiate, ca în bacoviana – dar, vai, neconcludenta - recurenţă „aerul alb, aerul rece“), alternând dezinvolt expansiunea lirică şi concizia, fluxul conştiinţei şi confesiunea meditativă, vizionarismul apocaliptic şi sentimentalitatea diafană. Putem adăuga şi unele ingrediente pe care tinerii poeţi postblagieni ai anilor ’60 le redescopereau cu entuziasm după îngheţul „obsedantului deceniu“: solemnitatea, reflexivitatea, marile simboluri metafizice, o anumită emfază ceremonială. E adevărat, ele sunt reîntemeiate ontologic şi confesiv pornind de la un concret „personal“ transfigurat până la fantasmaticul pur.
Nici vorbă de distanţă ironică aici: Teodor Dună îşi asumă atitudinea şi tonul cu maximă gravitate, riscând să fie luat drept demodat şi, pe alocuri, ridicol. O întreagă recuzită simbolică elementaristă, emblematică (deşi nu alegorică) ne întâmpină la tot pasul: pietrele, caii albaştri, păsările, carnea, oasele, cerul, pământul, lemnul, trandafirii de mai… Unele poeme amintesc de serafismul exaltat al primului Nichita Stănescu, când nu bat către sentimentalismul retoric al lui Dan Verona, iar anumite versuri şi-ar găsi loc în filmul Declaraţie de dragoste: „îmi zici iată umerii noştri sunt netezi ca pietrele / şi cât poate să doară o iarnă“, „dincolo de sărutul nostru întreaga / lume / ai ochii cuiva care a privit prea mult ploaia“, „acum, când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii“, „tu trup al meu, mângâie-mă şi fi-mi hrană“, „aici se termină, aici se termină cerul“, „roua acestor trandafiri e la fel de adâncă / precum mările // dacă priveşti prin ea oricare margine a cerului / se apropie // pare că oricând poţi strânge în palme cerul“ etc.
Asemenea exprimări ale afectivităţii reflexive pot fi lesne ironizate de un cititor cinic al vremurilor postmoderne, dar pot, la fel de bine, să-i emoţioneze pe cei cărora „le-a fost dor“ de aşa ceva şi care s-au săturat de complacerea în derizoriu existenţial şi trivialitate lingvistică. Procedeele favorite ale lui Teodor Dună, în primele două secţiuni mai ales, sunt metafora filată şi amplificarea în cascadă a viziunilor, corelată cu „dereglarea sistematică a tuturor simţurilor“ şi cu fluidizarea / eliberarea programată a imaginarului după o logică internă particulară. oasele câinelui, de-a viul, noaptea încă lâncezea, gangul, el putrezeşte mai repede sunt câteva dintre cele mai elocvente în acest sens. În secţiunea carla, cele mai convingătoare piese sunt poemele „naumiene“ (precum casa cu trepte, paturile, oraşul cu sare sau caii albaştri), unde retorismul emfatic şi sentimentalist e dat la minimum, lăsând în prim-plan stranietatea suprarealistă, hipnotică a teatrului de fantasme prin care cei doi morţi îndrăgostiţi „plutesc“ neliniştitor într-un flux al metamorfozelor transfiguratoare: „o casă cu trepte în care plouă mereu. / în zilele cu arşiţă mergem şi stăm în jurul mesei. / locuieşte un cal bătrân în casa aceea. / doarme de mult întins pe masa din camera de oaspeţi. / ne aşezăm în jurul lui. Nu ne deranjează deloc / că plouă mereu. până şi în zilele cu arşiţă / în casa cu trepte. Duminica vine o fată, intră / şi mereu rămâne neclintită în prag. / are ochii plini cu miez cald de pâine. / o săptămână a stat între crizanteme. / ne-a fost dor de ea (….) // ieşim pe seară sătui, cu umerii moi de atâta apă. / cu degetele încleştate. / o fată rămâne în casa cu trepte / în care plouă – plouă mereu“.
Marea problemă a poeziei lui Teodor Dună nu ţine doar de solemnitatea patetică ori de retorismul emfatic (care vor trebui „bemolate“ pe viitor), ci, mai ales, de traducerea gândirii sale poetice vizionare, complexe, cu reală deschidere metafizică, prin imagini-emblemă previzibile, clişeizate şi conformiste, sărace în fond şi uneori de un kitsch romanţios. Iată câteva extrase dintr-un mult lăudat poem, înverzirea: „şi lângă ei ni se face ruşine / de câtă carne suntem în stare. // şi ne-nveselim că suntem laolaltă cu destrupaţii“, „şi într-o aşa primăvară să fii destrupat este puţin. / să vezi cum crengile înverzite despart carnea / e şi mai puţin. / iar să fii viu e încă şi mai, şi mai puţin“.
Sau, dintr-un alt poem ales la întâmplare: „sărutul nostru trăieşte departe de noi / acolo şi mările sunt la fel de verzi ca şi ochii tăi verzi“. Fuga de concret şi material are riscurile ei…
Faţă de catafazii, de-a viul arată un Teodor Dună mult mai ambiţios şi mai consistent, aflat însă în căutarea unui limbaj capabil să-i pună în valoare forţa interioară. Deocamdată, mai are de căutat. //
// TEODOR DUNĂ
// de-a viul
// Editura Cartea
Românească
// Bucureşti, 2010
