De ce e România etern aceeași?

Radu F. Alexandru | 19.02.2013

Pe aceeași temă

Nu am văzut decât câteva dintre spec­ta­colele Centenarului Caragiale, dar nu ezit să fac o afirmație care, sunt sigur, stă în picioare și în fața celor care au urmărit mai multe decât mine: astăzi, punerea în scenă a unei piese a „mult-iubitului“ nos­tru nenea Iancu nu mai înseamnă pentru un regizor asumarea unui lăudabil efort de apropiere și de inedită iluminare a bo­găției semantice și ideatice a textului - pre­misa de la care se pleacă, ca o condiție sine qua non, ține de intenția progra­ma­tică a acestuia de a disloca din țâțâni și a transla lumea autorului până la data calen­daristică la care are loc repre­zentația. Acest pasaj prin timp nu se face cu o fi­rească grijă de a produce cât mai puține stricăciuni produsului original, din con­tră: cu cât matricea este tot mai greu re­cognoscibilă, cu atât „victoria“ de­mon­stra­ției contemporaneității ilustrului sărbătorit este mai zgomotos sărbătorită. Ce ni se propune în locul a ceea ce unii dintre noi credeam că înseamnă lumea lui Caragiale? Imaginile redundante și de­zolante ale realității în care trăim astăzi, de care ne-am săturat până la lehamite, în care intriga și personajul caragialian res­piră ca peștele în apă. Am ajuns să ni se ofere parafraze ale textului clasic, în care autorului nu i se mai recunoaște nici măcar iscusința de-a fi găsit titlul cel mai potrivit pieselor pe care ni le-a lăsat spre amară delectare și inutilă reflecție. E ne­voie ca, după o sută de ani, un binevoitor să se aplece cu milostivenie și să-i pună în bună-ordine paginile și să le numească cum îi trece lui cel mai bine prin minte. Halal!

Rândurile mai mult amare decât severe de la începutul acestor notații nu sunt în mod special provocate de O scrisoare pier­dută, spectacolul Naționalului craiovean pus în scenă de Mircea Cor­niș­teanu, om căruia în niciun caz nu i s-ar putea reproșa vreodată indiferență sau dra­goste ireverențioasă față de I.L. Cara­giale. Multe dintre spectacolele lui sunt azi montări de referință și nu văd motive să ascund speranța cu care m-am îndrep­tat spre teatru urmărit persistent în minte de trista amintire a dezolantei impro­vi­za­ții pe care am văzut-o pe scena Teatrului Național din București, rudă îndepărtată cu piesa pe care urma să o văd.

 

La vasta experiență pe care o are, sunt sigur că Cornișteanu a acceptat conștient un pariu destul de riscant: numărul spec­tatorilor care pleacă la pauză să nu fie mai mare decât numărul celor care rămân în sală. Și care, în final, la lăsarea cortinei, aplaudă în picioare minute în șir. Ce pro­duce ruptura în felul în care este receptat spectacolul? Opțiunea fermă a regizorului pentru coté-ul politic al textului, pentru actualitatea lui eclatantă și detașarea față de partea comic-mondenă a story-ului. Asta face ca, în prima parte, să urmărim o suită de dialoguri pe care mulți dintre spectatori le știu aproape pe de rost și asupra cărora nu se pune niciun accent mai apăsat, nu se îngroașă, nu se răsfiră cu mână dibace mulțimea de „cârlige“ care produce deliciul garantat al pu­bli­cu­lui. Suntem martorii unor încurcături în care sunt prinși oameni veniți parcă di­rect din stradă, de la vestimentație la ser­viciile și accesoriile care le stau la dispo­ziție (Internet, laptop, cameră video etc.), și cu al căror zbucium nu suntem stârniți să empatizăm aproape deloc. Flacăra mică la care fierbe zbaterea celor doi infideli și a celor care îi anturează nu este decât „pre­gătirea de foc“ pentru momentul în care, într-adevăr, la propriu și la figurat, începe marele spectacol: jocul politic. Și de aici se poate distinge în deplina ei cla­ritate rațiunea care l-a atras pe Cor­niș­tea­nu în tentativa de-a ne oferi O scrisoare pierdută, 2013. Textul este respectat în­toc­mai. Imixtiunile sunt plantate cu penseta; firește, „Bruxelles“ este un reper care nu putea să lipsească din discursul unor poli­ticieni (români!) conectați cu toată ființa lor la comunitatea europeană, cum nici Oda bucuriei, imnul Uniunii Europene, nu putea să nu se regăsească în recuzita unor pestilențiale reuniuni politice. Efec­tul este cel scontat. Publicul, într-un su­blim exercițiu masochist, se teleportează automat din postura de spectator ca la tea­tru în cea cotidiană de telespectator. Îi pla­ce, se simte bine, chicotește complice cu cei de pe scenă și aplaudă din inimă: suntem într-adevăr de tot râsul. Trupa cra­ioveană este, cred, una dintre cele mai omogene din țară, la nivelul cel mai înalt, și performanțele actoricești ale Ceraselei Io­sifescu, ale lui Claudiu Bleonț, Ilie Gheor­ghe, Valer Dellakeza sau George Albert Costea nu pot fi comentate decât cu cea mai caldă prețuire. Aportul în expresivitatea spectacolului a imaginilor-live reușite de Viorel Sergovici este major și demn de toată lauda.

Nu pot însă să nu revin la o ob­servație de principiu, pe care am făcut-o comentând Conu’ Leonida lui Purcărete și pe ca­re simt nevoia să o repet după spectacolul lui Cornișteanu, doi dintre re­gizorii români cei mai importanți, pentru care moda a însemnat întotdeauna pro­fun­zime, fidelitate față de propriul crez. Ori­ce încercare de a-l proiecta pe Caragiale într-o perspectivă în care evidențierea con­temporaneității lui se face cu de-a sila, prin forțare și desfigurare, nu pro­bea­ză altceva decât incapacitatea de a per­ce­pe un lucru ce ține de domeniul eviden­ței: nu el este contemporanul nostru - noi am rămas contemporanii lui. Suntem ace­iași de acum 100 de ani. Cine are curio­zi­ta­tea recomandabilă de a citi în paralel scri­erile lui Caragiale și monumentalul studiu al lui D. Drăghicescu, Din psihologia po­porului român (1907!), va avea lesne sen­timentul că paginile ilustrului autor com­pletează natural, ca niște „eșantioane lu­a­te din teren“, opusul științific, perfect de­finitoriu atunci ca și acum. Și atunci am înțelege că un răspuns posibil la între­ba­rea profesorului Lucian Boia, „De ce e Ro­mânia altfel?“, va putea fi dat abia după ce vom fi în stare să răspundem la în­tre­barea: „De ce e România etern aceeași?“.

Într-o galerie personală, în care oa­meni, cărți, spectacole, filme s-au adunat de la sine sub semnul unor bucurii de neuitat, Scrisoarea pier­dută a lui Liviu Ciulei și D’ale Car­navalului lui Lucian Pintilie marchează pentru mine summum-ul în ceea ce în­seamnă „Ion Luca Caragiale“. L-au des­cifrat până în adâncul celor mai ascunse fibre și au înțeles că nu mai au nimic de schimbat. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22