Pe aceeași temă
Sunt radical, dar mai degrabă sunt realist. Îți este destul de greu să înțelegi de ce și cum slovenii au progresat atât de mult în același interval de 35 de ani, de ce orașele lor sunt prietenoase cu ființa umană care le locuiește, de ce natura este îngrijită, iar gunoaiele, complet absente, de ce oamenii sunt civilizați și politicoși (chiar și anglofoni). Dacă aș fi fost mai tânăr și mult mai în formă, m-aș fi gândit cât se poate de serios să traversez Slovenia pe bicicletă, de la nord de Maribor până în sud, la Izola și Koper, pe drumuri lăturalnice, perfect asfaltate, așa cum am descoperit după ce aplicația-minune m-a îndrumat din Ljubljana spre Koper, pe lângă autostrada care ar fi fost aglomerată, ceea ce era complet fals. Aplicația o dăduse în bară. Dar tot răul a fost spre bine, căci de pe autostrăzi nu prea vezi mare lucru „din corola de minuni a lumii”, abandonezi călătoria romantică pentru eficiența temporală.
Slovenia este o țară deluroasă și muntoasă, de aceea este minunată. Chiar și de pe autostradă, dacă îmi întorceam capul spre stânga, observam clopotnița unei biserici în stil romanic de sat, iar în dreapta niște construcții ciudate, pe piloni, care protejau nutrețul animalelor. Plouă mult în Slovenia și de aceea ai impresia de natură scoasă din țiplă, ca și cum Dumnezeu s-ar fi plimbat cu câteva minute înainte, i-ar fi plăcut de oamenii ei muncitori și plini de respect și le-ar fi făcut cadou o natură nou-nouță. „Luați-o, îngrijiți-o și aveți grijă la români”. Peisajul seamănă izbitor cu cel din Munții Apuseni. De-a lungul celor 30 sau 40 de kilometri de șosea șerpuitoare, am avut o singură problemă (eram și obosit) – ocolirea zecilor de bicicliști sloveni. Cum era duminică după-masă, parcă întreaga Slovenie se urcase pe șaua bicicletei și plecase să facă (multă) mișcare. Poate este efectul unui anumit ciclist profesionist, sportiv excepțional, șeful ocnașilor drumurilor Franței (apud Albert Londres), un anumit Tadej Pogačar, mai puțin cunoscut la noi, dar care a câștigat de patru ori Turul Franței (2020, 2021, 2024 și 2025 – campionul din această vară). Născut la Ljubljana în 1998, concurează pentru UAE Team Emirates. Pogačar este Popoviciul slovenilor. Acum nu cunosc numărul cicliștilor sloveni călcați de BMW-uri, însă numărul românilor înecați în această vară, fie la Marea Neagră, fie prin lacuri obscure, ochiuri de apă sau iazuri sătești ar putea fi aflat relativ mai ușor. Toți au fost inspirați de Popovici.
Mai trecusem de două ori prin mica fostă republică iugoslavă, prima care s-a desprins din Iugoslavia, în anul 1991, cu aceeași destinație, Italia. Prima dată a fost în august 1997, când, nu-mi dau seama cum, mama reușise să mă strecoare într-un grup de turiști care doreau să viziteze minunata țară cu capitala la Roma. Jumătate dintre ei au luat trenul de la Arad înapoi spre casă, pentru că Ambasada Italiei la București le refuzase acordarea de vize turistice. Alte vremuri. Am trecut în câteva ore prin Slovenia și nu cred că ne-am oprit decât într-o parcare, dar ceea ce mi-a rămas în memorie este faptul că am asistat la un fenomen straniu și necunoscut mie – turnarea stratului de uzură al unui segment de autostradă. Încă de atunci, slovenii lucrau serios la acest aspect, pe care l-au finalizat definitiv de cel puțin un deceniu și jumătate. Țară mică, posibilități mari. A doua oară, am trecut prin Slovenia în vara anului 2016, iar la întoarcere ne-am oprit un pic și la Ljubljana, am mâncat la o terasă și am vizitat fortăreața austriacă. Mi-a plăcut orașul, suficient de mare ca să fie mica, dar interesanta capitală a Sloveniei. Nu puteam face o încălzire mai adecvată pentru sejurul din Ligura decât în Koper. În afara faptului că vorbesc o limbă slavă destul de muzicală, ce rezonează mai degrabă cu ceha decât cu sârbo-croata, cam totul aduce aminte de Italia în fostul Capodistria. După ce am intrat în orășel și am ocolit portul comercial, am oprit în parcarea ce deservea portul turistic, dar și rezidenții din zonă. Mi-am zis că nu m-or bloca cu caracatița în cele zece minute cât ar fi durat localizarea apartamentului unde ne cazam și unde putem parca în mod legal mașina. Am vorbit la telefon cu o tânără slovenă, care ne aștepta în fața clădirii. Domnișoara ne-a prezentat mansarda, amenajată exact pentru ceea ce aveam noi nevoie – un scurt popas și, cel puțin pentru mine, un somn liniștitor și odihnitor. Plecasem din Sibiu dis-de-dimineață, de la ora 4:00, iar până la intrarea în Slovenia plouase mai tot timpul, când ploi nervoase și torențiale, de vară, când unele mai lejere, mocănești, ardelenești-ungurești. În pofida autostrăzilor, atenția-mi fusese solicitată la maximum. Clădirea cu două etaje, cu mai multe apartamente, aparținuse unei ducese italiene, ne-a informat slovena, „iar noi am preluat-o acum doi ani și jumătate”. Nu am înțeles atunci prea bine ce avea de-a face o ducesă italiană cu micul port sloven, dar ulterior am încadrat și această informație în contextul istoriei mari. Koper/Capodistria a gravitat mereu portul Trieste. Zona a fost ocupată în 1945 atât de trupele neozeelandeze, cât și de trupele comuniste iugoslave ale lui Tito, care au început o represiune sângeroasă, profitând de expectativa Aliaților. Partizanii iugoslavi s-au răzbunat mai ales pe fasciștii găsiți în Trieste, care au avut o soartă cruntă, fiind aruncați în niște grote prezente pe țărmul adriatic. În 1947, Tratatul de la Paris împărțea Trieste în două – zona A, anglo-americană, cu 311.000 de locuitori, în marea lor majoritate italieni, și zona B, iugoslavă-comunistă, cu numai 54.000 de locuitori, slavi, asta și pentru că 40.000 de italieni aveau „să fie invitați” să părăsească zona. Și teroarea comunistă avea să joace un anumit rol. La 26 octombrie 1954, situația fiind acum cât se poate de clară, printr-un protocol, zona A avea să fie integrată în Italia, iar zona B, în Iugoslavia. Mă întrebam dacă un rol în atribuirea orașului Sloveniei l-a avut și Marij Javeršek, nimeni alta decât mama lui Tito, de origine slovenă. Pe de altă parte, ar fi fost cam greu din punct de vedere administrativ să fi anexat Koperul la Muntenegru sau la Serbia, iar Croației tatălui său Franjo i-a dat mai mult decât merita sau putea duce (Fiume, Peninsula Istria, Zara/Zadar sau Insulele Lagosta/Lastovo etc.), cert este că, acum, în oraș plăcuțele bilingve, în slovenă și în italiană, m-au ajutat să înțeleg destinația anumitor clădiri.
În port era ancorat pachebotul Azamara Onward, care mi s-a părut uriaș, dar cercetarea pe internet l-a desemnat ca fiind, de fapt, o navă de croazieră de nivel mediu, care poate ancora și în porturi mai mici, cum este Koper, putând îmbarca 677 de pasageri. Nu știu dacă era plin când s-a oprit în portul sloven, dar e ceva ca 600 de turiști cu bani să coboare la țărm pentru a cheltui câte două-trei sute de euro. Amabila slovenă mi-a spus că avea un loc de parcare rezervat în amenajarea supraetajată, aflată în imediata apropiere, și mi-a dat cardul de acces. I-am mulțumit. Îmi place să-mi las mașina în siguranță. Apoi am dat rapid o raită prin centrul venețian, dar ne era foame și voiam să ne bucurăm, în sfârșit, de o masă adevărată. Pe esplanadă am găsit o terasă cu prețuri indecent de normale (o pizza nu depășea 12 euro) și am savurat o halbă de bere rece. O meritam din plin. După un sfert de oră, publicul autohton a început să aplaude cu multă căldură întoarcerea la bază a echipei locale de bicicliști seniori, care se înapoia toropită de pe dealurile pe unde trecuserăm și noi cu puțin înainte. Cinste lor! Și pentru a nu crede că totul este idilic, în Koper doar două lucruri nu se încadrau în peisajul perfect – toaleta localului, care era groaznică, și un... șobolan, înecat în apa mării, în apropierea iahturilor scumpe.
La întoarcerea din Italia, am propus miniparlamentului familial o nouă oprire în Slovenia, la Maribor, cel de al doilea oraș ca mărime al Sloveniei, cu o populație de numai 90.000 de locuitori. Fostul Marburg an der Drau în perioada Imperiului Habsburgic, când populația era majoritar germanofonă, este, fără îndoială, unul dintre cele mai frumoase orașe de această mărime din Europa. A fost Capitala Europeană a Culturii în anul 2012, iar anul următor, Capitala Europeană a Tineretului. Așezat pe râul Drava, am ajuns la el într-o seară liniștită de miercuri. Defect profesional, am inspectat malul – nici urmă de mucuri de țigări, doze de bere, ambalaje sau resturi de construcții, fapt ce m-a indispus peste măsură atât de tare, încât mi-am zis: „Dacă nu găsesc nici măcar o hârtie, las eu acest bon de autostradă italiană, trebuie ruptă cumva perfecțiunea asta, mă calcă pe nervi”. Din fericire pentru conștiința mea de fost ecologist, am răsuflat ușurat – la cinci metri am observat o hârtie. Un sfert din oraș era pe la terasele din centrul vechi sau de pe malul Dravei. La plecare am admirat clădirea luminoasă, bine îngrijită, a autogării (Avtobusna) din Maribor, fiind sigur că un oraș de dimensiunea și importanța Ploieștiului nu va avea un asemenea centru nodal al comunicațiilor nici într-o jumătate de secol (chiar și gările lui sunt la pământ). Fapt care mă duce la mai vechea întrebare (care are legătură și cu titlul articolului) - de ce noi nu putem fi ca ei? Una la fel de amplă precum Casa Poporului. Nu vrem/putem să fim ca ei, pentru că suntem experți în corupție, un termen aflat pe buzele noastre, ale tuturor, dar care până la urmă desemnează perversul proces prin care cei puțini îi fură pe cei mulți. Ceea ce nu se întâmplă în Slovenia, raiul oamenilor normali. Și foarte sportivi.1
1. Acest articol nu a fost susținut financiar de Ambasada Sloveniei la București sau de vreo o altă entitate din acest stat. Mai mult, autorul a plătit vignnietta slovenă pentru o lună întreagă, iar soția lui, cazările la Koper și Maribor.
