De la indignaţii britanici la revoluţionarii iranieni

Ioana Moldovan | 27.03.2012

Festivalul de film documentar One World România a fost nu doar o lecţie de cinema, ci şi una de activism civic.

Pe aceeași temă

Festivalul de film documentar One World România a fost nu doar o lecţie de cinema, ci şi una de activism civic.

Parafrazând titlul unui film de ficţiune american, din 2010, care povestea istoria celei mai populare reţele de socializare din lume, „The Real Social Network” este un documentar despre revoltele studenţeşti din 2010–2011, de la Londra, prezentat în cadrul One World România. Ideea triplării taxelor universitare, de la 3.000 de lire sterline la 9.000 pe an, în primăvara lui 2010, a constituit fermentul revoltelor. A fost una dintre sugestiile rezultate în urma studiului despre starea învăţământului universitar în Marea Britanie – studiu comandat de Partidul Laburist aflat atunci la guvernare. După alegerile din mai 2010, Partidul Conservator a ieşi câştigător, dar recomandarea studiului a câştigat teren şi a devenit parte a pachetului legislativ destinat să reformeze educaţia britanică. În data de 9 decembrie 2010, Parlamentul britanic voteză pentru majorarea taxelor, diferenţa între pro şi contra fiind de câteva voturi.

Documentarul surprinde, în 75 de minute,  reacţia studenţilor în încercarea de a opri o asemenea injustiţie; majorarea taxelor şcolare însemna începutul sfârşitului ideii de stat social, unul dintre atributele statale definitorii ale democraţiei britanice. Studenţi cu vârstele cuprinse între 19 şi 26 de ani devin adevăraţi activişti-strategi. Pentru spectatorul român, maturitatea gândirii lor politice a fost uimitoare. Fie că studiau istoria, economia, informatica, aceşti tineri au trăit cu luciditate fiecare moment al acţiunii lor protestatare. Îmbrăcaţi în haine colorate, cu piercinguri şi tatuaje, noua generaţie de britanici nu este nici ignorantă şi nici defetistă. Îşi cunoaşte drepturile, dar e familiarizată şi cu tehnicile de intimidare ale autorităţilor, fie poliţie sau conducerea instituţiilor de învăţământ.

După ce au ocupat spaţiile unde se decid destinele universităţilor, studenţii au început o serioasă acţiune de atragere a sprijinului public. Fie că era vorba de membri de sindicate, studenţi din alte centre universitare sau chiar liceeni care li s-au alăturat, fiecare segment capabil să creeze presiune a fost atent cooptat: s-au organizat întâlniri cu presa, s-au discutat democratic strategii. Revolta nu a fost o acţiune de o zi, ci un eveniment coerent, crescător, desfăşurat pe parcursul mai multor săptămâni. Studenţii care au aderat, au trăit fiecare zi cu multă emoţie şi speranţă. Nici o clipă n-au crezut că nu vor reuşi să oprească votul ruşinos.

Solidaritatea s-a creat natural. Nimeni n-a mai plecat acasă. S-au mutat în sălile de curs cu saci de dormit, cu schimburi de haine. Au găsit avocaţi care să le reprezinte interesele pro-bono şi au apelat la informaticieni pentru a construi o platformă virtuală. Revolta studenţilor a schimbat faţa protestelor sociale pentru că, datorită tehnologiei, au reuşit să creeze o reţea de aceeaşi anvergură ca cea a autorităţilor care le monitorizau fiecare pas. BlackBerry şi Twitter au devenit practic accesorii obligatorii pentru succesul unui protest. În zilele revoltei a apărut o aplicaţie web interesantă: sukey.org care a reuşit să ţină grupurile de protestatari pe străzile Londrei, departe de forţele de ordine care se grăbeau să-i înghesuie pentru a-i împrăştia.

 

Filmul s-a axat pe destinul a câtorva studenţi care au fost urmăriţi de la momentul demarării ideii de protest, la zilele care au urmat votului din parlament. Treptat, tinerii entuziaşti, atraşi de justeţea unei idei dincolo de interese mărunte de grup, au început să descopere regulile unui joc de adulţi - un joc de putere pe care din ce în ce mai puţină lume se încumetă să-l joace. Zilele de protest au fost ca o universitate deschisă de formare a cetăţeanului activ şi neliniştit de mâine. Odată trecuţi printr-o asemenea experienţă, e greu de crezut că vor redeveni cetăţeni docili şi toleranţi.

Documentarul, prezentat în închiderea Festivalului de Film One World Romania, a fost atât o lecţie de cinema, cât şi una de activism. În primul rând, realizarea filmului a fost posibilă datorită unor donaţii deschise, venite din toată lumea, o metodă nefirească pentru finanţarea unui film. Din cele 300 de ore de material filmat au rezultat doar 75 de minute de film. De cealaltă parte, filmul ar putea fi un pretext pentru ediţia de anul viitor a festivalului One World România, când tineri ca Sam, Aaron, Jessica, Ben, Tom, Maeve ar putea fi invitaţi la Bucureşti pentru ateliere cu studenţii români care au nevoie de îndrumare specializată pentru a înţelege puterea pe care o au, drepturile lor, dar şi obligaţia de a lupta şi a face presiune pentru o Românie coerentă şi democratică de facto.

 

Iranul, ca o poveste

Tot în cadrul festivalului One World România au rulat două filme al căror subiect a fost Iranul: Articolul 174 (scurt-metraj, 2009) şi Fragmente dintr-o revoluţie (documentar, 2011).

Până să ajung la Los Angeles, nu întâlnisem niciodată un iranian. Cea mai mare greşeală pe care o poţi face când vorbeşti cu unul e să-l numeşti arab. Şi, ca orice occidental rătăcit în lume, exact asta l-am întrebat prima dată: dacă era arab. Mi-a răspuns că era persan. „Ca pisicile?“, am întrebat încercând să-l fac să uite scăparea mea de început. În clădirea studenţească din afara campusului, unde am avut adresa timp de 10 luni, fiecare cameră era o altă lume. În clădirea studenţească din afara campusului, unde am avut adresa timp de 10 luni, fiecare cameră era o altă lume. La etajul trei, pe stânga, stăteau înghesuiţi 4 indieni într-o mică garsonieră. Mirosea ciudat de la ei. Am crezut mereu că gătesc ceva tradiţional, până când un amic – regizor de filme documentare – mi-a spus ca ăla era miros de marijuana!

Dar, dintre toţi locatarii de pe Scarff Street 2343, prietenul meu cel mai bun a fost Babak, iranianul care locuia în garsoniera de sub a mea. Când ne-am întâlnit prima dată, stăteam cu un dolar în mână şi aşteptam să treacă cineva ca să-mi dea la schimb 4 fise. Vroiam să spăl haine. Babak s-a întâmplat să treacă primul. Numele proprii care s-au schimbat atunci între noi au fost: „Ahmadinejad“ (am spus eu), iar el mi-a răspuns cu „Gheorghe Hagi“. Timp de zece luni a fost omul pe care ştiam că pot conta orice ar fi. De la el am împrumutat farfurii şi pahare, până mi-am cumpărat lucrurile mele. Ne întâlneam măcar de câteva ori pe săptămână şi conversam. Dacă aş avea talent, dialogurile noastre ar fi o formidabilă piesă de teatru despre prietenie şi sprijinul pe care un străin i-l poate da altuia, despre diferenţe culturale radicale şi descoperirile pe care amândoi le făceam cu privire la lumea în care ne treziserăm aruncaţi, atât academic, cât şi personal.

Lumea lui Babak era plină de contradicţii: îmi vorbea de libertate dincolo de zidurile unui regim opresiv şi ale unei religii autoritare. Babak era cel mai boem musulman pe care-l întâlnisem. Era cel mai matur tânăr de 25 de ani care-mi ieşise în cale. Prin el am început să cunosc Iranul, o ţară pe care nu pot să mi-o imaginez decât frumoasă. Şi am început să devin interesată de soarta ţării, de dragul tuturor prietenilor iranieni pe care mi-i făcusem: Armin, Marjan, Ehsan.

 

Articolul 174

Articolul 174 din Constituţia Iranului spune că „orice bărbat sau femeie care sunt prinşi consumând alcool vor fi pedepsiţi cu 80 de lovituri de bici“. Scurt-metrajul iranian conturează povestea unor tineri care se îndreaptă cu maşina spre o judecătorie unde unul dintre ei urmează să primească această pedeapsă. Totul pare o joacă, ceva ireal, o pedeapsă care poate fi evitată prin mită sau alte aranjamente. Numai că ultimul minut îl arată pe pedepsit întorcându-se la maşină, încovoiat de spate. Nu are puterea să mai spună nimic. Prietenii îi întind o sticlă din plastic umplută cu vodkă, licoarea pentru care fusese pedepsit. Încearcă să bea. Privitorul însă nu e convins că nici măcar buzele nu au mai atins lichidul. Corecţia funcţionează! Spatele brăzdat nu se va mai vindeca niciodată. Va fi însemnat pe viaţă pentru simplul fapt că voise să-şi trăiască tinereţea.

 

Fragmente dintr-o revoluţie

Fragmente dintr-o revoluţie este un documentar fără pretenţii, care leagă într-un colaj cronologic bucăţi de filmări private postate pe YouTube de către tineri iranieni în vara lui 2009 şi apoi 2010. Între ele, inserţii din programul televiziunii de stat iraniene. Firul narativ e lămurit de o serie de e-mailuri pe care tinerii din Iran le trimit altor tineri iranieni, stabiliţi în capitala franceză. Imagini cu Parisul liniştit, dublate de sonorul protestelor stradale de la Teheran, încearcă să redea starea celor departe de casă care însă nu se pot desprinde de lumea pe care au fost nevoiţi să o părăsească. Autorii sunt anonimi. Tinerii iranieni sunt doar mâini care alunecă sacadat pe tastatura computerului, sunt voci care se confesează şi care speră. Ambele filme sunt mai degrabă rezultatul unor pasiuni civice decât artistice. Numai că asemenea filme nu trebuie judecate după formă. Subiectul este atât de serios şi dureros, încât ideea e ca mesajul să fie transmis cât mai curând. Iranul are o generaţie de tineri de excepţie. În public li se cere o conduită religioasă. În privat, în spatele uşilor închise şi în faţa calculatorului, sunt exact ca tine şi ca mine. Când această generaţie va putea conduce, Iranul va fi o ţară minunată şi prietenoasă, asemeni iranienilor pe care i-am întâlnit.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22