De trei ori exil: București, Geneva și retur (Ștefan Racovitză)

Dan C. Mihailescu | 02.06.2020

„Bran 1948. Părinții mei se instalaseră la Bran în 1943. Veneau de la București, unde trăiseră și unde ne născuserăm noi, cei trei copii.”

Pe aceeași temă

„Vara mergeam fie la casa bunicii materne de la Negrileștii Tecuciului, fie la casa de vară a bunicilor paterni de la Bogza, sat din apropierea Râmnicului Sărat, uneori la mare, la Tuzla, alteori la Sinaia, în casa unor rude ori prieteni ai familiei. Mama acceptase propunerea Prințesei Ileana, erau prietene din copilărie, de a-i da o mână de ajutor la spitalul pe care-l înființase de curând la Bran pentru răniții care veneau de pe front. Tata lucra la o fabrică de avioane de lângă Brașov, căreia nu-i mai țin minte numele”.

Dacă ne putem închipui că fabrica de lângă Brașov era viitoarea I.A.R. Ghimbav, mai greu ne-ar fi fost să ne dăm seama că moșia bunicilor materni dinspre Tecuci îl avea ca personaj axial pe Gheorghe Jurgea-Negrilești, fermecătorul memorialist din Troica amintirilor. În schimb, după așa un început înțelegem imediat că, după 1948, acești brăneni cu origine socială nesănătoasă ar fi fost automat abonați la un traseu „vilegiaturistic” pe ruta Malmaison, Jilava, Pitești, Aiud, Periprava. În locul acestora, li s-a fixat domiciliul forțat la Câmpulung-Muscel, unde familia Racovitză a locuit între 1949 și 1954. Oricum, celălalt bunic, generalul Mihai Racovitză-Cehan, avea să moară la Sighet în 1954, la 84 de ani, după doi ani de detenție.

Ștefan Racovitză s-a născut în 1936 la București. După episodul Bran, termină studiile liceale și Școala Pedagogică de Învățători la Câmpulung-Muscel, în 1954. Printre „bestiile moșierești” trimise acolo cu domiciliu obligatoriu, autorul îi pomenește pe „Dinu Noica, verii săi Bebe, Vlad și Iacovache Noica (căsătorit cu Puica, o frumoasă și simpatică doamnă blondă, olteancă, prieteni buni ai mamei și ai tatălui meu vitreg), Dinu Sighireanu, un domn Lambrino, Barbu și Nușa Filitti, familia Rizescu, cu copiii lor Ilina (azi Colorian) și Ionuț, Lenuța Olmazu, Ion și Ilinca Florescu, născută Stârcea, cu fiica lor Ioana, Robert Fornarache, tânărul Alexandru Paleologu, care se ascundea acolo sub numele de Ionel Crăifăleanu, Barbu și Ella Pantazi cu fiul lor Mihai...”.

Student la Facultatea de Biologie a Universității din București, va fi exmatriculat în anul V, 1958, pentru origine socială nesănătoasă, formulă care pe atunci era considerată drept cancer social. Va lucra în construcții, în unități agricole și va termina facultatea în 1962. Lucrează ca profesor secundar de științe naturale și chimie la un liceu din preajma Bucureștilor, apoi geobotanist la Comitetul Geologic Român. După ce apucă să colaboreze în chip aproape miraculos la publicații științifice bucureștene, în 1968 intră prin concurs la redacția de știință a Televiziunii Române. Va fi dat afară din TVR de lumea lui Eugen Preda și „Ticu” Brateș (care ies ofiliți serios de aici), drept urmare a cererii de plecare din țară. La Geneva, după un an de supliniri în învățământul secundar, devine cercetător la Serviciul de cercetări pedagogice, cu masterat în 1988 la Facultatea de Psihologie și Științele Educației a Universității din Geneva.

În 2010, când apăreau la Editura Curtea Veche, în seria „Actual” coordonată de Doina Jela, Scene din viața unui dușman de clasă*, am optat, pentru cele câteva minute de emisiune televizată dedicată cărții lui Ștefan Racovitză, pentru un reducționism tendențios. Am lăsat deoparte bine-cunoscutele șicane profesionale și hărțuiri administrative ale celui cu dosar pătat, deși total inocent, cu tradiționalele umiliri la serviciile de cadre și episoadele de cenzură urmate de reeducări „la munca de jos”, și am preferat să citez imprecațiile împotriva corectitudinii politice cu care Ștefan Racovitză s-a întâlnit în tot spațiul francofon. odată ce a reușit să obțină statutul de refugiat politic, în 1978.

Stabilit la Geneva, el găsește mediul pedagogic încă isterizat de rebeliunea sorbonardă din mai 1968, ecou al barbariilor profanatoare, anarhismului și egalitarismului eliticid din timpul Revoluției și Terorii vendeene. Omul proaspăt scăpat din chingile stalinismului și ceaușismului bucureștean nu poate fi decât oripilat de sechelele lozincii „C’est interdit d’interdire”, pe care le găsește la tot pasul în sistemul mediatic helvet:

„Cinstea, fidelitatea, familia și toate celelalte valori morale au ajuns aici doar «tâmpenii de uz general». I se reproșează celui în cauză că n-a fost prudent, nu că a încălcat niște valori morale. Mai nou, în cazul unor slujbe cum ar fi confirmarea religioasă a tinerilor protestanți la 15 ani, corala parohiei, inspirată de bisericile americane, cântă gospel-uri ritmate cu bătăi din palme și contorsiuni corporale. (...) Am prieteni vechi și buni, elvețieni sadea, și atei, și catolici, și protestanți. Mai ales tinerii, când aud de cinste, familie, credință, patrie, patriotism, cei mai mulți o iau la goană sau îmi râd în nas. (...) În toți anii în care am lucrat la Geneva am frecventat mulți sociologi. Pentru toți, aliați fără excepție la stânga, ori la stânga stângii, esențială era schimbarea (le changement), formula ușor amenajată a revizionistului Eduard Bernstein (secretarul lui Engels, n.n.), pentru care importantă nu era direcția spre care se îndrepta mișcarea muncitorească, ci mișcarea, devenită astfel scop în sine”.

Ca unul care am tradus în românește trei cărți de Jean-François Revel, admirația constant mărturisită de Ștefan Racovitză față de autorul Cunoașterii inutile nu putea decât să mă câștige și să mă determine să citez copios. Mă gândesc cu ce ochi tulburați de furie neputincioasă va fi luat act de inconștiența anarhizantă a mișcării „vestelor galbene” de mai an și îi dau încă o dată dreptate lui Gelu Ionescu, cel care face prezentarea cărții pe coperta a patra: „Corectitudinea politică nu-i stă în fire nici când scrie despre Occidentul de azi, nici când scrie despre România de azi sau despre cea lăsată în urmă cu peste treizeci de ani, și nici când scrie despre emigrația ce-l înconjoară”.

Recitite după zece ani, Scenele... lui Ștefan Racovitză impun prin omenescul relatării și impresionează prin firescul resemnării. Potrivit perspectivei personale de lectură, poți fi atras de rezistența la hărțuirile din stalinismul bucureștean, de umilințele inadecvării la fariseismul neutralismului occidental, ori de decepția produsă de noul său exil, de această dată în România post ’89, când autorul găsește o țară captivă ingineriei sociale proiectate de triada Iliescu-Brucan-C. V. Tudor, aproape aidoma anilor când „Scânteia” cerea împușcarea lui Iuliu Maniu.

Alt unghi de lectură poate să prefere istoria socială din casele de pe Dionisie Lupu colț cu Jules Michelet, Ion Câmpineanu, G-ral Budișteanu și în special a celei de pe strada Argentina, unde febrilitatea libertină a ceaiurilor dansante resuscita, în anii cincizeci, boema boierească de odinioară, compensând urâțeniile komunalkăi. Capitolul „Bairamuri și bridge” consună cu succes secvențelor asemănătoare din amintirile unor Alexandru Paleologu, Mihai Cantuniari, Ana-Maria Smighelschi, Puși Dinulescu sau Cristian Pepino. Toate acestea deschid o ispititoare comparație între palierele rezistenței antitotalitare: rezistența carcerală, cea haiducească din munți, rezistența din exil, dar și cea a trăirii boemei ca voluptuoasă conservare a normalității. Comparație riscantă, recunosc, dar nu mai puțin ispititoare pentru cine este încă dispus să gândească firescul fără grila agendei ideologice.

Regret că nu am citit volumul de debut publicat de Ștefan Racovitză la Editura Libra în 2005 (Cu mâinile de cap. Cronica cârcotașului), culegere de articole publicate în „Căminul românesc”, publicația trimestrială a Comunității românilor din Elveția, al cărei editor a fost Ștefan Racovitză timp de 16 ani, până în 2008. Numai împreună ele pot defini adevărata însemnătate a autorului pentru tot ce înseamnă o experiență a exilului.

În sfârșit, n-am să las nemenționate mărturisirile autorului despre contextul bucureștean din septembrie 1997, când Alexandru Paleologu îi propune să se înscrie în Jockey Club, „urmând ca el și Manole Filitti să-mi fie nași”. În același capitol, „Slăbiciuni, decepții și indignări”, citim cu încruntare scrisoarea lui Dan Amedeu Lăzărescu din 30 octombrie 2000 despre existența unui partid al alianței României cu Rusia, condus de Felicia Meleșcanu, și despre un PNL „comunizat de Valeriu Stoica și Quintus”, pe fundalul unui „adevărat război subteran în țara noastră între serviciile secrete rusești și CIA”. În ce-l privește pe Ștefan Racovitză, el va nota cu tristețe emisiunea de televiziune în care Cristian Tudor Popescu a fost „călăul fără glorie al lui Dan Amedeu Lăzărescu”. „Rolul de hienă sfâșiind în arenă un cadavru nu l-a înălțat pe CTP. Îmi imaginez zâmbetele unor Iliescu sau Pleșiță în fața televizorului...

Umilit și exclus social și profesional din țară, inadecvat și considerat intrus ca azilant politic în Occident și re-înstrăinat acasă după 1990, Ștefan Racovitză rămâne din nou singur cu umbra și remușcările personale. Își regretă mai ales trecutul de jurnalist la Radio-Televiziunea Română:

„Au fost anii mei profesionali cei mai plini, pe alocuri exaltanți chiar, în care din păcate n-am reușit de la început să-mi pun problema prețului pe care eram obligat să-l plătesc. La început mi s-a părut suportabil. Luam intruziunile brutale ale cenzurii la modul minor. Cum nu am stofă de erou, nici de martir, reamintesc că anchetat sau închis nu știu ce aș fi făcut sub presiune, bătaie, ca să nu mai vorbesc de tortură. Știu însă că azi, așa cum mă cunosc acum, aș refuza un compromis de felul celui de atunci”.

Sinceritatea remușcării determină calitatea resemnării, astfel încât, în cele din urmă lecția nu este doar despre zilele de altădată, ci și pentru astăzi și mâine. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22