Pe aceeași temă
2008 a fost declarat, de catre European si de catre Uniunii Europene, "Anul European al Dialogului Intercultural". Tara în care aspectul minoritatilor etnice ocupa un spatiu mediatic important, Romania constituie un teren ideal pentru concretizarea acestei "directive" europene. Acestui cadru festiv îi sunt asociate serile tematice vorba cu... organizate de Taranului Roman. Si tot pentru a onora anul Intercultural, a gazduit, între 27 martie si 13 aprilie, expozitia evrei ai unui secol european. Fotografii si povesti din interviurile Centropa. Asupra acestei expozitii dorim sa zabovim in cronica de fata, încercand sa deslusim despre ce "ne vorbesc evreii" convocati în calitate de martori.
Expozitia, itineranta în tara, prezinta publicului un exercitiu de istorie orala sau, mai precis, esantioane dintr-o arhiva constituita cu mijloacele istoriei orale. Este vorba de fotografii provenind din arhive familiale evreiesti de pe teritoriul Romaniei, însotite de un comentariu provocat de anchetatorul-culegator de surse. Aceste marturii sunt grupate în mai multe capitole: armata, munca, viata comunitatii, vacanta, viata acasa, scoala, timpul liber, portrete, viata religioasa si Holocaustul.
Lasand deoparte capitolul Holocaustului, documentele vizuale prezentate aici induc privitorului o senzatie de familiaritate, gomand specificitatea, eludand sentimentul alteritatii. Casatoria, de pilda, nu este figurata sub aspectul ritual caracteristic - cum ar fi sub , imagine ce apare des în pictura evreiasca de gen -, ci sub forma unui tablou de familie obisnuit. Viata comunitara, în general, prezinta putine caracteristici vizuale tipic evreiesti, recognoscibile ca atare. Chiar si fotografiile facute la sinagoga sau la cantina comunitatii, în ajun de Pessah, poarta putine semne de specificitate comunitara. Imaginea stereotipata a evreului practicant, cu perciuni, chipa sau palarie, este absenta.
Interviurile ce însotesc imaginile, conduse în mod evident dupa criteriile scolii americane de istorie orala, tin mai degraba de "anecdota personala": "Fratele meu Sandor Bacher. Nu voia sa stea cuminte si plangea, asa ca i-au dat o bucata mare de zahar ca sa-l linisteasca" (Gheorgheni 1906) sau "Mama mea Esthera Guth. (...)خn 1950 s-a angajat la un anticariat. Un client cauta o carte in vechea greaca. I-a spus ca nu aveau o asemenea carte iar el i-a raspuns «Ai auzit de vechea greaca în care a fost scrisa Iliada?» Mama a închis ochii si a început sa recite din Iliada în greaca veche. S-a înclinat, s-a înrosit si a plecat" (Fagaras 1930). Etc.
Aceste scurte observatii suscita întrebarea: în ce masura "arhivele orale" constituie prin ele însele o "istorie orala"? In ce masura memoria nonevenimentului este graitoare pentru demersul istoric si semnificativa pentru publicul ce asista si ia parte la aceasta rememorare?
Interesul pentru istoria orala s-a manifestat masiv în domeniul studiilor iudaice înca din anii ’70. Numeroase au fost cartile de memorialistica si culegerile de povesti individuale, care au aparut fie dintr-un imperativ etic (ca supravietuitori ai Holocaustului si ca un act de datorie memoriala), fie din dorinta de a pastra marturia unei lumi ce se stinge (cum a fost cazul comunitatilor traditionale din Africa de Nord, atinse de imigratia masiva in Israel, Europa sau America). Cat despre Yddishland, spatiu cultural din care face parte si Romania, acesta a fost "redescoperit" dupa 1989, atat în contextul dezghetului politic din Estul Europei, cat si în contextul unui reviriment în imaginarul israelian, care abandoneaza treptat ebraismul cu orice pret si începe sa revalorizeze originile comunitare si limba yddish. Proiectul se înscrie si el în acest deziderat de a "salva de la uitare" o lume pe cale de "a apune" si de a constitui o arhiva orala si fotografica a evreilor din Europa Centrala si de Est. Expozitia de la Taranului Roman este astfel revelatoare pentru stadiul studiilor iudaice de la noi: acela al colectei si al crearii de surse. Munca de istoric este, prin urmare, foarte la început si va avea nevoie de o reflectie metodologica serioasa. Pentru a intra într-un alt univers si a întelege "o alta lume", fie ea apusa sau înca vie, este necesara o anumita distantare, un anumit sentiment al alteritatii, o minima conceptualizare. Exploatarea "marturiilor" va trebui sa tina seama de faptul ca acestea sunt un amestec de adevar si de imaginar, de experienta traita si de lucruri învatate. Selectarea sau înserierea lor sustin discursuri diferite despre lumea spre care aceste marturii vor a fi o fereastra. Ceea ce ne prezinta expozitia actuala este o comunitate asimilata, ce îsi petrece vacantele, studiaza si lucreaza, în forme aproape indistincte de restul populatiei. Nu stim însa daca aceasta imagine reflecta memoria unei generatii sau selectia autorilor expozitiei.
Cele cateva panouri consacrate Holocaustului sunt însa mai graitoare si invita la meditatie. Ca si cum moartea nu poate fi vizualizata decat prin imaginea vietii, o parte sunt portrete de victime: copii, parinti, bunici. Nici oroarea în sine nu capata forma: în locul ei vedem imagini "de dinainte", imagini "normale". O alta fotografie provine dintr-un lagar de munca, iar o alta dintr-un lagar de detinuti: locuri din care nu ne-am fi asteptat sa rasara imagini. Statutul practicii fotografice ar merita aici investigat îndeaproape. In sfarsit, o alta fotografie reprezinta portretul a doi oameni ce par a se amuza împreuna: unul este evreul Marcel Goldstein, celalalt este soldatul care l-a condus pe acesta la comisariatul de unde a doua zi urma sa plece spre unul dintre lagarele de munca fortata. Pe dosul acestei imagini sta scris: "Aparentele sunt înselatoare. Nu pot sa-mi dau seama de ce eram asa de vesel mergand brat la brat cu soldatul care ma ducea la Dragasani". Învatam astfel ca un document nu vorbeste niciodata de la sine. O legenda trebuie neaparat sa-l însoteasca. Si, tot astfel, un comentariu istoric.
