Decebal Scriba: Inside/Outside house pARTy

house pARTy · Proiecția materialului video înregistrat în 1987-’88 și discuție performativă cu participanții: Călin Dan, Dan Mihălțianu, Wanda Mihuleac, Andrei Oișteanu, Decebal Scriba, Nadina Scriba, Dan Stanciu (iulie 1987) și Călin Dan, Teodor Graur, Iosif Kiraly, Dan Mihălțianu, Wanda Mihuleac, Andrei Oișteanu, Decebal Scriba, Nadina Scriba, Dan Stanciu (august 1988) · 24 septembrie 2015, tranzit.ro/București;

// Decebal Scriba: Inside/Outside (frequently under construction) works 1972-2014 · Curatoare: Olivia Nițiș · 29 septembrie 2015 – 17 octombrie 2015, Victoria Art Center, București.

Toamna aceasta au avut loc, la distanță de numai o săptămână între ele, două eve­ni­mente cu o semnificație aparte pentru cu­rioșii scubadiverși ai istoriei artei al­ter­native a anilor ’80 au­toh­toni. Primul s-a desfășurat în seara și noaptea zilei de 24 octombrie, la tranzit.ro din București, cel de-al doi­lea – în perioada 29 sep­tem­­brie–17 octombrie la Vic­to­ria Art Center din ace­lași oraș. Primul s-a bu­cu­rat de participarea a aproa­pe un sfert din canonul ar­telor vi­zuale a generației ’80, cel de-al doilea a fost o expoziție per­sonală la fel de epocală, dacă mă pot ex­prima așa.

Intâi a fost vorba, așadar, de un soi de reamintire colectivă hibridă a unui eve­niment încă puțin cunoscut și chiar mai puțin discutat, care a am­plasat un jalon pe harta artelor vi­zua­le din România: house pARTy, ediția 2015. Cuvântul „ediție“ este oarecum forțat, de aceea este poate indicat să clarificăm ge­nul literar al evenimentului care s-a în­tâm­plat la tranzit.ro/București. Cam pe la jumătatea anului III de studii în istoria și teoria artei, studenții află despre house pARTy în două ediții consecutive, 1987 și 1988: serii de acțiuni, intervenții, per­for­mance-uri și instalații mai mult sau mai puțin ad-hoc, desfășurate în două veri la rând acasă, în București, la Nadina și De­ce­bal Scriba, cu participarea unor Călin Dan, Dan Mihălțianu, Wanda Mihuleac, An­drei Oișteanu, Dan Stanciu, Teodor Graur și Io­sif Kiraly, atent înregistrați pe peliculă VHS de camera lui Ovidiu Bojor, din când în când manevrată de Dan Mi­hăl­țianu. Mo­mentul este cru­cial pentru istoria artei al­ternative ro­mânești, în­tru­cât, mai în­tâi, prezervă in­tacte ecou­rile artei con­tem­porane in­ternaționale la ni­vel local, periferic, iar, apoi, cons­ti­tu­ie un reper pe har­ta estică în orice efort de car­to­gra­fiere a în­ce­pu­tu­ri­lor cul­tu­rii artist-run de la periferia Occi­dentului, da­că ne ra­por­tăm la Vest, dar și de lângă periferia blo­­cu­lui sovietic, dacă ne ra­por­tăm la Est. Oricum am ca­li­bra op­tica, o astfel de ac­țiune plasată la finele anilor ’80 în buricul Eurasiei nu poate fi de­cât simptomatică.

Decebal Scriba - Corp-Semn #2 (1982)

Am spus că reamintirea care s-a des­fă­șurat la tranzit.ro/București a fost una hibridă, fiindcă, în perspectiva studiilor de hermeneutică ale unui Ricoeur, spre exemplu, aceasta s-ar plasa de partea ac­tivă a travaliului memoriei, spre deosebire de rememorare, care rămâne pasivă și automată, sau de memorie colectivă, care este una provocată, dacă nu chiar obli­ga­tă. Dimensiunea activă a reamintirii sus­trage travaliul memoriei de sub pericolul instrumentalizării politice, în subordinea căreia se află și istoria artei ca istorie a faptelor artistice naționale, dar și de sub per­plexitatea comportamentului împie­di­cat al memoriei diagnosticate, sub tutela că­reia își face loc și reenactment-ul, definit freudian ca incapacitate a pa­cien­tului de a-și aminti altfel decât prin ac­tua­lizarea corporală a memoriei. Hibridul re­amintirii din cadrul house pARTy 2015 pa­re că întreprinde astfel o fină deambulare preocupată, printre toate cele trei po­si­bilități pe care le avem la dispoziție atunci când vrem să ne activăm memoria.

Cazul celui de-al doilea eve­ni­ment este la fel de semnificativ, pentru simplul fapt că propune prima expoziție personală a unu­ia dintre inițiatorii și par­ti­ci­pan­ții la house pARTy, acoperind lucrări cre­ate pe parcursul unei jumătăți de secol: 1972-2014. Numai că ceea ce-l deosebește pe artistul conceptual Decebal Scriba din In­side/Outside (frequently under cons­truc­­tion) de performerul participant la house pARTy nu este raportul colectiv-per­sonal, de solidaritate-solitaritate, dacă putem spune, în raport cu lumea, ci mo­dul în care actualizarea își rezolvă ra­por­turile problematice, dacă nu chiar trau­matice, cum este în cazul artiștilor emi­granți, cu trecutul. Travaliul memoriei, atât de transparent în evenimentul de la tranzit.ro/București, se transformă la Vic­toria Art Center în exercițiu de modelare a fețelor și suprafețelor prezentului peste obrazul cărora Decebal Scriba azvârle mă­nușa albă a chestionării, a problematizării, a confuziei ostentative între perspectiva din afară și cea dinăuntru.

Imagine din house pARTy - 1988 (Wanda Mihuleac)

Această metodă de cercetare aproape știin­țifică nu-l absolvă pe artist de contagiunea involuntară. Conceptual de la un capăt la celălalt, începând chiar cu fotografia care dă titlul expoziției – Înăuntru / Înafară (1972) – sau cu Zidul (1972) și până la se­ria de Body Sign / Semn (1982) sau Jurnal (2013), artistul rămâne credincios preo­cu­pării pentru semn, pentru o anumită se­miotică a corpului sau o semiotică a car­cerei, a limitei, în genere – a graniței care transformă orice hartă mentală într-un potențial câmp de război.

Tocmai de aceea și, aș zice, tocmai în po­fida metodei artistului, rezultatul spune răs­­picat povestea liniilor blurate, a mar­gi­nilor superflue, a granițelor absurd de în­cifrate, a frontierelor taxonomice afa­zice, iar asta este și ceea ce sintetizează, cred, efor­tul lui Decebal Scriba din această re­trospectivă cu retrovizoarele bandajate. Ex­poziția subminează, de fapt, atunci când nu neagă de-a dreptul, orice formă de îngrădire geopolitică a semnului, fie acesta unul corporal sau citit în unda la­cului, exact atunci când o afirmă mai tare, cu acea exactitate irefutabilă și veritativă pe care numai mediul fotografic o poate conferi subiectului devoalat. Cea mai dură critică a marginii, proferată de un mar­gi­nal malgrès lui même, situat frecvent ni­ci­unde, nu este negarea, ci tocmai afir­ma­rea cu tărie a existenței acesteia, când pes­te tot i se legiferează absența.