Pe aceeași temă
Dragul meu turnător deschide calea publicului larg spre o înțelegere mult mai concretă a adevărului despre experiența comunistă.
Ne mai îndoim că există un destin al cărților? Săptămâna trecută citeam în paginile acestei reviste considerațiile Germinei Nagâț, director al Direcției de Investigații din CNSAS. Unii istorici susțin că n-a mai fost represiune în România după 1964, a provocat-o reporterul. „În cazul ăsta, cred că trebuie rediscutată noțiunea de «represiune». Dacă a urmări milioane de oameni (...) dacă a-i ține sub lupă acasă și la serviciu, dacă a le schimba destinul pe furiș, din motive absurde, nu înseamnă represiune, atunci am avut libertate în România. (...) Nu am fost o țară de disidenți, dar am fost cu siguranță o țară urmărită degeaba“ – este răspunsul celei intervievate, care reușește și să rezume nerezumabilul, respectiv consecințele acestei represiuni nonviolente practicate de Securitate după anii ‘50.
S-a nimerit ca volumul lui Gabriel Liiceanu, Dragul meu turnător, să apară aproape simultan cu interviul dat de Germina Nagâț. Și să-i ilustreze copios și strălucit ideile cu ceea ce ar trebui, de acum încolo, considerat un caz-școală pentru cea mai perfidă formă de represiune: supravegherea în masă. E vorba despre propriul său DUI (Dosar de urmărire informativă), revizitat și adnotat după întâlnirea cu principalul turnător, „Cristian“, în fapt Octavian Chețan, fost redactor-șef al Editurii Politice, viitoarea Humanitas, și devenit apoi acționar aici, odată cu privatizarea. Situație fabuloasă, trebuie să recunoaștem! Fără să fie tragică, în linia dosarelor cu soți turnați o viață-ntreagă de propriile soții, ea este gogoliană din plin. Atras fără îndoială de claritatea monstruoasă a personajului, Liiceanu alege să dialogheze, dintre toți informatorii, cu el.
Liiceanu pare cumva intimidat de „modestul“ lui DUI, care nu l-a dus nici în beciurile Securității și nici chiar în anchetare directă, și se simte dator să precizeze: „Consider (...) că orice scris confesiv trebuie să pună în scenă o «experiență ordinară», adică una îndeajuns de obișnuită și reprezentativă pentru ca ceilalți să se poată recunoaște în povestea «străinului» care este autorul“. Chiar adaugă: „am dorit să scriu o carte «plăcută», intuitivă“. În mod evident, nu a ieșit doar asta. Dragul meu turnător e scrisă cu un patetism reținut, strunit cu greu în evidenta încleștare cu revolta personală, pe care o biruie până la urmă spectaculos, prin literatură - într-un sens mai larg al cuvântului. E un ingredient la care Liiceanu a apelat instinctiv de multe ori, în tot felul de impasuri. Găsim, de pildă, în carte un pasaj despre ce anume îl făcea extravagant în atmosfera Institutului de Filosofie al anilor ‘70: tonul „total atipic, căci liber, dezinvolt și personal“ al gândirii lui Noica. Numai scriind altfel răzbise tânărul cercetător dincolo de limba de lemn sau, cum frumos o spune, de „gimnastica limbajului «înfierării»“. A-ți alege limbajul poate fi așadar o opțiune fundamentală, care descarcă din stilistică în favoarea atitudinii morale și politice.
Pe o asemenea cale trebuie că a descoperit autorul și formula potrivită pentru Dragul meu turnător. Dosarul de Securitate al urmăritului Liiceanu a devenit un puzzle sofisticat și captivant, compus din relatarea fabuloasei reîntâlniri cu fostul turnător, acum în vârstă de 83 de ani și interesat... să-și vândă acțiunile la Humanitas, din 18 scrisori pe care i le adresează numindu-l „dragul meu turnător“ și dintr-o mărturie imaginară a ofițerului de caz, maiorul Ion Pătrulescu, închipuit în postura de pledant pentru propria-i cauză de „organ“ care și-a făcut numai și numai datoria. La toate astea se adaugă evocări, portrete (Imre Toth mai ales, dar și Walter Biemel, Alexandru Dragomir ș.a.), plus un corp de documente, în Anexe. Există și o busolă, micile sumarizări din fruntea capitolelor, în stilul romanului picaresc, care țin curiozitatea în priză.
La sfârșit, devine foarte clar că dorința de a scrie ceva „plăcut“ nu e o simplă piruetă de falsă modestie. E un crez. Dragul meu turnător deschide calea oricui, adică și publicului larg, spre o înțelegere mult mai concretă - da, intuitivă - a adevărului despre experiența comunistă. Iar de aici, spre acceptarea lui ca adevăr. Căci drama noastră rămâne neputința de a ierarhiza logici ireconciliabile, care continuă să coexiste malign: cea a victimelor și cea a oamenilor Sistemului. Maiorul Pătrulescu recunoaște senin: „E adevărat că în Constituție existau articole care vorbeau despre drepturile omului și îngrădirea libertăților fundamentale. Numai că instituția noastră nu avea cum să țină seama de ele - și am să încerc să explic în continuare de ce“. Nu mai contează dacă și cum demonstrează. Destul că și harnica sursă „Cristian“ spune: „Eu nu bârfeam. Eu n-am spus decât lucruri bune despre dumneavoastră“. „Clipea, privindu-mă nicicum“, își permite Liiceanu să marcheze una dintre puținele tușe de portret direct.
Gabriel Liiceanu schimbă fundamental accentul în complicata discuție despre sistemul represiv din România comunistă. O face tocmai în acest mod „intuitiv“, sub care camuflează o mare miză. Este marea reușită din Dragul meu turnător. Sub lupă se află faza represiunii nonviolente, pe care desigur o știm din studiile domeniului. Numai că nu o cunoaștem, de fapt. Dezbaterea publică de la noi, precară și profund virusată în acești ultimi 20 de ani, a preferat fie zona tragică, a foștilor deținuți politici (revers: idiosincrazii agresive și prematur efect de overdose), fie zona senzaționalismului bine marketat care macerează recentele încercări de a duce în justiție câțiva vinovați.
Liiceanu face altceva: atrage atenția asupra mutațiilor genetice apărute la un moment dat în organismul Securității. „Securitatea nu știa să gestioneze ingredientul libertății (oricât de firav ar fi fost el) apărut pe neașteptate după 1965“, scrie el, citând și constatarea lui Noica, dintr-o scrisoare către Cioran: „Socialismul – îi spune el vechiului prieten – ar vrea să înceteze să fie violent, dar nu mai știe cum“. E prima dată când se developează limpede, într-o formulă intim asumată și cu scop pedagogic clar, această perspectivă, care propune implicit și o altă atitudine: cunoaștere mai degrabă decât revoltă; înțelegere, dar nu și acceptare.
Față în față cu urmăritorii săi, Liiceanu se clatină nu o dată afectiv, dar se redresează rapid când detectează ingredientul binecunoscut: soluția „românească“, a se citi improvizată, la maladia contractată de Securitate. Spovedania lui Pătrulescu, de o verosimilitate halucinantă, poate ține loc de machetă de studiu. Nimic din „măreția“ cruzimii cu care își înfrunta apusul Gulagul descris de Anne Appelbaum. La noi, mult mai simplu: melanj autoreglat de metode versate, cinism, prostie și arivism, toate puse în mișcare – mai nou - de angoasa lipsei de obiect al muncii. „Continui să cred până azi că, atunci când câte unul ca mine pleca din țară și revenea, devenea pentru ei o mină de aur“. O bursă în Germania, dar nu una venită pe filierele statului român, ci nominală. „Nebunia care a început a fost mare. Cu o mână, în lumina noii «linii», Securitatea îți dădea pașaport. Cu cealaltă, în virtutea vechilor apucături, odată întors, îți deschidea «dosar de urmărire informativă (DUI)».“
Ce a însemnat asta? Douăzeci de ofițeri de Securitate puși pe urmele tânărului întors de la bursă din Germania. I se dă nume de cod „Gelu Lungeanu“, iar ca obiect de filaj este când „Lulu“, când „Noe“. Se caută informator, din greu și cam fără succes, în „anturajul“ filosofului – și aici Liiceanu e și mândru de situație, și ușurat. De citit cazul extraordinar legat de Alexandru Rubeli. Și de neratat episodul savuros cu sursa „Teofil“ - adică TO, tehnică operativă, pe românește microfoane instalate în casa urmăritului. Un alt informator, nume de cod „Marian“, e lăsat anonim pe motiv că între timp a murit și folosește mai degrabă prin efectul de contrast. Notele lui, transcrise în Anexe, vin din „gimnastica limbajului «înfierării»“. „Lungeanu“ e acuzat că e evazionist, idealist, elitist, existențialist, rupt de realitățile noastre, metafizic, mistic, fenomenolog ș.a.m.d.
La o asemenea desfășurare de forțe, Gabriel Liiceanu reacționează cu umor și melancolie: „Ce bine că n-am știut cât de precar era terenul pe care mă mișcam în viața de fiecare zi!“. Pentru că surpriza era „imaginea supravegherii. A unei supravegheri totale, mergând până la senzația că ți se cunoșteau nu numai gesturile și faptele toate, spusele rostite între patru pereți, tot ceea ce așternuseși vreodată pe hârtie, întâlnirile toate, dar și gândurile și stările cele mai intime. Înțelegeți?“. În această interogație disperată este de căutat ruptura definitivă a codurilor de comunicare. „Teribil a fost, din clipa aceea, raportul în care am intrat cu propriul meu trecut“ (51). Dosarul „s-a instalat în mine ca un sindrom al deposedării“. Și al scindării, prin supunerea la infinit la regula ininteligibilului: „Cu o mână mi se dădea viza pentru apariția unui articol sau a unei cărți. Cu cealaltă, mi se deschidea un dosar din care rezulta că eram «neangajat» și că, ideologic, băteam câmpii. Ca și cum nu tot regimul lor mi-ar fi dat dreptul să public!“. Chiar și Jurnalul de la Păltiniș!
Atunci, când nu mai era practicată „live“, în dosare se fabrica „violență virtuală“. Dar ea, reamintește Liiceanu, nu era și inofensivă. Era „anticamera execuției posibile“. „Aș fi putut înfunda pușcăria într-un nou «lot Noica». Oricând“ - îi aruncă în față fostului său turnător. Reacția lui Chețan, 83 de ani, stând de vorbă cu fosta lui victimă în biroul de la Humanitas? „Omul era remarcabil. Nu i-a tresărit niciun mușchi. Pe fața lui nu se vedea nimic, ab-so-lut-ni-mic. (...) Clipea, privindu-mă nicicum“. În scurta notă așezată în deschiderea cărții, Liiceanu spune că a scris „din simpla nevoie de a înțelege geneza și fiziologia unei ticăloșii istorice“. Continuarea ascunde însă o altă mărturisire, mult mai gravă: „Dar poate, mai ales, din dorința de a ține trează uimirea în fața misterului răului care însoțește natura umană“. Pentru că nici geneza, nici fiziologia cu pricina nu pot fi, de fapt, înțelese. Nu rămâne decât postura de „martor încercănat al lumii prin care am trecut“, spune Liiceanu, avertizând asupra adevăratei concluzii. Lumea în care suntem etalează un înspăimântător instinct de conservare a răului, de vreme ce „uriașa energie acumulată în «dosarul meu de urmărire informativă» și în alte mii și mii de dosare asemănătoare s-a absorbit ca prin farmec în «evenimentele» din decembrie 1989, a căror natură exactă românii nu o vor cunoaște, pesemne, niciodată“.
Este ultima frază din Dragul meu turnător, cu care ar merita să ne întoarcem oricând pe firul acestei povești cu bătaie lungă. Sensul ei stătea deja pregătit pe când Casa Scânteii fusese botezată peste noapte „Casa Presei Libere“. Tot Gabriel Liiceanu glosează: „În fond, câtă libertate se putea naște așa, prin simplu decret onomastic?“. //
// GABRIEL LIICEANU
// Dragul meu turnător
// Editura Humanitas, 2013, 418 pag. cu Anexe
