Degradant

Steaua ne-a reprezentat asa cum se cuvine. Degradant. Tot ce stiam despre noi s-a adeverit. Talent si lasitate. Lucrurile s-au petrecut simplu. Nu e nici un mister, nu e nimic necunoscut. Mai intai, talentul si verva. Apoi, dupa primul semn de succes, dispretul pentru adversarul ranit. In minutul 23, era 2-0 si Steaua a iesit din joc, din teren, din orice forma de raspundere, luciditate si seriozitate. Steaua a intors spatele lumii in desfasurare si a inceput sa serbeze, la Golden Blitz. Pe scurt, dupa 25 de minute, Steaua a intrat in zona de nepasare superioara pe care se intemeiaza toate esecurile noastre colective. Boateng si Rochemback au ramas singuri pe teren si au inceput sa se ridice in picioare, incet, os cu os, speranta cu speranta. Mai era o ora de joc. Enorm, pentru cei ce cred si incearca. Apoi totul e devenit inevitabil. Am stiut ca vom pierde umilitor si ca intr-un cosmar defetist, cam pe la sfarsitul primei reprize. Si mi-a fost o rusine cumplita. Si imi mai e. Nu imi pare rau ca Steaua a pierdut. Imi e rusine. Eram sigur ca le voi putea vorbi vecinilor englezi despre triumful talentului, uitand ca, mai intai, vorbise despre asta Caragiale, singurul roman care a apucat sa explice in ce constau datele secrete ale sufletului romanesc, stricaciunea lui fermecatoare si distructiva. Eram sigur ca am sa-i vorbesc, doctoral, fiului meu, englez stelist, despre subtilitatea romaneasca. Va trebui sa-i explic in ce consta formula irationala a voiosului defetism romanesc. Eram sigur, dar greseam, pentru ca intrasem in marele cor al neatentilor. Nimeni, dar absolut nimeni n-a avut curajul sau luciditatea sa prevada curba stiuta a caracterului romanesc si sa avertizeze, inainte de meciul de la Middlesbrough, ca toate conditiile dezastrului erau intrunite. Toata lumea, in frunte cu subsemnatul, a declarat, din start, talentul invingator si a trimis acasa, cu un zambet si o injuratura galesa, vointa, incapatanarea si munca. Nu s-a auzit nici o voce in apararea observatiei ca opera e rodul efortului. Era prea mult zgomot placut. Acel vacarm elegant si semet cu care ne inconjuram repede, spre a nu fi siliti sa suferim judecand, punandu-ne mintea la treaba si placerea de a chefui in cui. Vacarmul care ne-a convins, treptat, ca asistam la renasterea Stelei si a fotbalului romanesc. Vacarmul care a colorat si facut credibila supozitia neroada dupa care se poate intemeia ceva pe Becali, un om nefericit de salbatic, ideea dupa care putem cladi pe nimic, ideea dupa care ceea ce nu se poate din ratiuni logice si etice se poate doar pentru ca asa ne-ar placea noua. Nu e nimic ilegal in iluzii. Ilegala e doar pretentia de a le transforma in realitate. Toata lumea a uitat sa presupuna ca datele de caracter national mai lucreaza. Nu le mai baga nimeni in seama, pentru ca nu e la moda, pentru ca te poti face de ras in lumea buna, pentru ca intram in Europa. Nu-i nimic. Din cand in cand, caracterul profund urca la suprafata si loveste amarnic.

Ar trebui sa fim multumiti. Steaua a facut, in 180 de minute de nechibzuinta indaratnica, tot ce se putea face pentru a desavarsi portretul national. Mai intai, la Bucuresti, unde prudenta meschina a lui Olaroiu a impiedicat o victorie decisiva si a creat iluzia unei echipe mature, in stil italian, pentru care un gram diferenta e de ajuns si poate desparti oua mineraliere. Apoi, la Middlesbrough, unde Steaua a condus cu 2-0, doar spre a conchide ca nu are nici un motiv sa isi manjeasca mainile cu o executie propriu-zisa. La Middlesbrough, lipsa de viziune a lui Olaroiu s-a altoit minunat cu lasitatea jucatorilor si rezultatul a intrecut toate asteptarile. Era nevoie de dezertarea de la Middlesbrough, pentru ca numai asa efectul avea sa devina complet. Singura si necomparata, lenea sufleteasca a romanului fotbalist, sau politician, sau mestesugar nu se vede prea bine. Asezata alaturi de harnicia si insistenta de picamer a anglo-saxonului, ea produce o reactie devastatoare. Lenea romanului cheama la viata si competitie dispretuitele daruri mecanice ale neamtului prost si ale englezului obsedat. Amestecul produce o catastrofa rapida si neverosimila, care seamana mai mult cu o sinucidere si defel cu o infrangere pe campul de bataie. Steaua s-a invins singura. Middlesbrough, o echipa simpla si curajoasa, nu a avut decat meritul de a fi in teren, in seara zilei de 27 aprilie, si de a exista, in general, fara schimbari notabile de caracter si sentiment. Steaua s-a autodistrus complet, Middlesbrough a facut ce face de obicei. A atacat, a muncit, a dat tare in minge si s-a aruncat dupa ea. Atat. A fost prea mult. In minutul 70, era 2-2, dar scorul inscris pe tabela era oficial si inexact. Scorul real era, deja, 7-2 pentru Middlesbrough. Asta inseamna ca, in lipsa Stelei, Middlesbrough a avut golul in fata de 7 ori consecutiv. Iar cine face asta poate inscrie, relativ usor si, in orice caz, foarte logic, inca doua goluri. Asa s-a si intamplat, si n-a fost nimic revoltator la mijloc, la inceput sau la sfarsit. Dimpotriva, trebuie sa fim recunoscatori. Middlesbrough, un profesor modest, ponosit si obsedat, ne-a demonstrat, clar si intr-o limba de circulatie internationala, ca indiferenta si mistoul nu se termina bine. Ca e inutil sa iti programezi republici, cupe si reforme fara sa lucrezi la ele, ci doar la inchipuirea lor. Ca suntem intr-un fel in caracter si altfel in rezultate.

Steaua a jucat fotbal exact 25 de minute, a dat doua goluri, a creat impresia, dupa care s-a retras cu ea, pentru o sedinta de erotism si timp pierdut. Dar de ajuns, ba chiar prea mult, despre fotbal. Catastrofa de pe Riverside Stadium e complet inexplicabila in fotbal, pentru ca nu are nimic de-a face cu fotbalul si e explicabila numai in termeni de caracter si mentalitate, pentru ca are de-a face numai cu ele. De ce caracter si mentalitate? Pentru ca aceste refuzuri de raspundere au aparut si vor aparea mereu in fotbalul românesc. 1-7 cu Elvetia, 4-6 cu Iugoslavia, 0-1 cu Irlanda de Nord, 2-4 cu Middlesbrough. Nefiind accidente, ci un tip de comportament, aceste dezastre aduc in fotbal un fel de a fi, acelasi, de la o generatie la alta. Trebuie sa spunem multumesc pentru lectie si sa o luam de la capat. Daca am inteles, in sfarsit, ceva. Ceea ce nu cred. Scuzele abia asteapta, in patul gol si cald, din care au plecat Steaua si impresia de 25 de minute.