Pe aceeași temă
Tragedia romilor deportaţi în Transnistria, carte apărută recent la Editura Polirom, îşi propune să documenteze experienţele tragice, recurgând la două tipuri de surse: mărturii ale supravieţuitorilor romi şi documente de arhivă. Practic, intenţia este de a completa discursul relativ sec al documentelor, produse de către autorităţile care au pus în practică deportarea, cu un discurs al victimelor acestor acţiuni. Prin aceasta se ajunge nu doar la o înţelegere mai bună a mecanismului deportărilor, ci şi la o mai bună cunoaştere a dramelor deportaţilor, dorinţa fiind de a contribui, şi prin empatia provocată cititorilor, la o îmbunătăţire a imaginii actuale a romilor.
Cartea este valoroasă, în primul rând, prin colecţia de interviuri de istorie orală la care au contribuit cei trei editori: Luminiţa Cioabă, Michelle Kelso şi Radu Ioanid. Lor li se şi datorează textele introductive. Michelle Kelso semnează un interesant şi valoros studiu, intitulat Vocile supravieţuitorilor romi, în care abordează insuficienta reprezentare a romilor în discursul despre Holocaust, caracterul compensatoriu al istoriei orale, dar şi condiţiile în care s-au făcut şi s-au selectat interviurile pentru acest volum. Radu Ioanid, bazându-se în special pe analiza de documente, schiţează cadrul istoric în care s-au produs deportările, tratând subiecte precum atitudinile faţă de romi şi evoluţia măsurilor gândite şi aplicate împotriva acestora. Accentul este pus pe tratamentul suferit în Transnistria, unde mortalitatea în rândul deportaţilor a fost uriaşă, dintre cei aproximativ 25.000 de deportaţi circa 11.000 murind acolo. Ioanid face analogii cu situaţia evreilor deportaţi în Transnistria.
Nu sunt ignorate nici diversele reacţii faţă de deportări manifestate de clasa politică românească, de oameni simpli sau de autorităţi. Documentele de arhivă din a doua parte a cărţii, preluate, mare parte dintre ele, din colecţia editată de Viorel Achim (Documente privind deportarea ţiganilor în Transnistria, Editura Enciclopedică, 2004) ilustrează interviurile, surprinzând nuanţat atât felul în care au fost elaborate şi aplicate aceste măsuri discriminatorii, cât şi impactul produs asupra romilor. Ideea de a proba veridicitatea informaţiei orale cu documentele administraţiei ni se pare originală, dând valoare lucrării. Notele de subsol ajută la clarificarea interviurilor, fac trimiteri la documentele din volum, transformând colecţia într-un instrument de lucru accesibil, completând şi nuanţând pe alocuri. Volumul de faţă nu este prima carte în care apar interviuri cu supravieţuitorii romi (un exemplu fiind colecţia Luminiţei Cioabă – Deportarea în Transnistria. Mărturii, Editura Neo Drom, 2006), dar este, până în prezent, cel mai coerent şi mai valoros demers de acest fel de la noi.
Din sutele de interviuri realizate în ultimele două decenii (majoritatea fiind luate de Michelle Kelso) au fost alese cele mai reprezentative treisprezece (ţinându-se cont de criterii precum vârstă, sex, meserii, dacă în momentul deportării au fost nomazi sau sedentari etc). Interviurile, realizate cu persoane diferite, şochează prin revenirea obsesivă a unor teme precum foamea chinuitoare, frigul, lipsa hainelor, a lemnelor de foc, bolile, mizeria, păduchii, moartea, pruncuciderea, gropile comune, câinii vagabonzi hrănindu-se cu resturi umane, execuţiile sumare, violurile, fuga spre România, dispariţia solidarităţii, abandonarea copiilor, a bătrânilor, a celor neputincioşi, cazurile de canibalism (invocate de numeroşi supravieţuitori). Transnistria sau „la Bug“ înseamnă, pentru aceşti oameni, un teritoriu al morţii, foamei şi frigului, al siluirii şi al neputinţei.
Din numeroasele cazuri cutremurătoare, oferim doar câteva exemple. Primul se referă la moartea datorată viscolului şi numărului insuficient de bordeie date deportaţilor. Cităm din mărturia lui Toma Tănase: „au ajuns la bordeie. Au ajuns acolo cam pe la zece noaptea. Şi s-a pus o zăpadă, a venit o năpastă mare, un viscol. Care a luat bordei a luat. Şi când au venit ăia din urmă (...) nu au mai găsit bordeie ca să intre în bordeie, nu mai erau locuri. Nu mai erau. Când a venit ziua, afară erau grămezi. Cât casele erau grămezile cu morţi (…). Se strânseseră unul peste altul şi au murit că se pusese o năpastă de viscol (...) umblau câinii cu maţele morţilor peste bordeiele noastre“.
Gropile comune sunt iar un element comun în povestirile deportaţilor. Anuţa Brânzan: „Le aruncau acolo ca şi când ai fi aruncat nişte lemne, unul peste altul şi cădeau unul pe celălalt, unu’ aşa, celălalt cu faţa în sus, unu cu faţa în jos (...). Dădea zăpada şi ploaia pe ei. Îngheţaseră de se congelaseră acolo de ziceai că sunt pui din ăia congelaţi“.
Destrămarea solidarităţii, inclusiv familiale, abrutizarea sunt surprinse în mai toate mărturiile. Mirică Dinu: „Mulţi au înnebunit. De mizerie că n-avea ce să mănânce. De sărăcie. Mulţi s-au bătut pentru chestia asta (...) De mizerie, de trai rău îl găseai îngheţat. N-aveai grijă de copilul dumitale sau să mai zici de frate. Nu mai aveai. Atât aveai grijă cum să trăieşti dumneata. Vedeai la fratele dumitale că moare (...) Şi din mizerie şi boală îl găseai mort de dimineaţă. Îl trăgea ăla care era mai tare în groapă şi acolo îl mânca câinii“. Tratamentul extrem afectează inclusiv starea psihică a unora dintre cei deportaţi, după cum îşi aminteşte şi Anuţa Brânzan, a cărei mamă, înainte de a muri, la Vladimirovca, înnebunise: „se bătea cu capul de pereţi şi plângea şi ţipa: mă uit la copiii mei acuma că n-are nici apă, mă uit la copiii mei că n-are nici pâinică (...) Când a văzut aşa amar pe noi, imediat s-a îmbolnăvit“.
Des menţionate sunt episoade precum confiscarea aurului, cailor, căruţelor şi corturilor nomazilor, mita la care cei care mai aveau cu ce recurgeau pentru a se salva, comerţul prin care erau constrânşi să-şi cumpere alimente, „câte un pol de aur o lingură de sare“.
Violurile sunt iar o realitate ameninţătoare, pe care încercau s-o evite prin diferite strategii, precum îmbrăcarea cu haine bărbăteşti, îngroparea sub pământ etc. Silviei Stănescu i-au fost împuşcate trei surori, iar mama i-a fost violată şi ucisă: „A murit mama în mâinile lor. A luat-o neamţu’ şi unde a dus-o mai departe, aşa, a bătut joc de dânsa şi a murit mama. (...) Am găsit-o moartă. [Tata] plângea, răcnea, plângea, răcnea (...). Am lăsat-o pe drum, n-am putut să mai facem nimic. Am fugit noi ca să scăpăm şi noi“.
Relaţiile avute de romii deportaţi cu administraţia românească, cu ţăranii ucraineni, cu evreii deportaţi, cu militarii germani şi chiar relaţiile dintre diferitele grupuri de romi sunt expuse pe larg. Au fost numeroase cazurile în care, în momentul retragerii, romii au fost ajutaţi de armata română să revină în ţară, dar şi aici lucrurile diferă de la caz la caz. Anghel Nedelea: „Şi am plecat cu o unitate militară să ne aducă în ţară. Acolo ne-a găsit un căpitan care era comandantu’ unităţii şi cu pistolul în mână a vrut să ne împuşte. Că ţiganii nu merge în ţară, că ţiganii trebuie să rămâie la Bug. Şi atunci militarii au început să facă scandal, că lasă-i, că dacă au scăpat să-i ducem în ţară“.
Transnistria este încă dificil de încorporat memoriei colective nu doar româneşti, ci şi rome (cu excepţia elitelor şi a romilor afectaţi în mod direct de deportări). Motivele sunt numeroase: numărul încă restrâns de studii academice consacrate subiectului (excepţie notabilă făcând lucrările lui Viorel Achim), impactul lor redus asupra opiniei publice (neexistând până în prezent o dezbatere publică în acest sens), dar şi posibilităţile încă reduse ale elitei rome de a crea un discurs care să fie preluat de cei identificaţi ca romi sau ţigani.
La acestea se adaugă şi faptul că Transnistria, regiune neaparţinând din punct de vedere istoric României, nu se pretează uşor unei astfel de utilizări. Încă nu există monumente ridicate în memoria romilor ucişi acolo, nu s-au făcut eforturi de identificare a gropilor comune amintite atât de des în mărturiile supravieţuitorilor, iar acţiuni de comemorare la faţa locului (cu impact asupra construirii unei memorii istorice) nu au fost încă întreprinse. Această carte credem că poate fi văzută ca un pas în această direcţie. Cartea este, în ansamblu, interesantă şi utilă, reuşind să contribuie la o mai bună cunoaştere a unui episod tragic din istoria ţării. //
// Tragedia romilor deportaţi în Transnistria (1942–1945). Mărturii şi documente
// Editura Polirom, 2009
// Cuvânt înainte de Luminiţa Mihai Cioabă,
Prefaţă de Michelle Kelso,
Studiu introductiv de Radu Ioanid
