Despre Balcic, cu nostalgie

Lucian Boia are capacitatea spirituală de a nu se repeta şi de a-şi alege mereu alte subiecte care captivează, pentru că istoricul bucureştean stăpâneşte deja o metodă pe care o aplică cu mult succes celor mai variate subiecte.

Explorarea complexei prezenţe româneşti la Balcic poate fi considerată şi o radiografie locală a unei mici părţi a României Mari, care este cu atât mai interesantă pentru pu­blicul românesc de astăzi cu cât oraşul nu mai este în cadrul frontierelor Ro­mâniei. La aceasta se adau­gă şi faptul că întregul Ca­drilater a fost ras din con­ştiinţa publică românească după 1945. Remarcabilă a fost şi expoziţia de la Mu­zeul Național de Istorie (8 august-15 octombrie 2013) care a marcat împlinierea unui secol de la semnarea Păcii de la Bu­cu­reşti, din iulie 1913, care a pus capăt celui de al doilea război balcanic.

Este necesară o scurtă încadrare ist­orică. România nu a primit în 1913 întreaga suprafaţă a Ca­dri­la­terului solicitată, de 22.621 km.p., ci mult mai puțin, cam o treime, 7.700 km.p., cu o populaţie de 259.957 de lo­cuitori, dintre care 116.324 bulgari, 105.765 turci şi 11.734 tătari^1. Românii nu erau decât 6.259 (2,4% din populaţie, cei mai mulţi, vreo 5.000, concentraţi la Tur­tucaia, oraşul aflat pe malul drept al Du­nării, în faţa Olteniţei). Spre sfârşitul pe­ri­oadei de administrare românească (1940), numărul românilor a crescut spectaculos, până la 110.000 (mulţi dintre ei aromâni din Balcani care au fost colonizaţi în zonă de către statul român tocmai pentru a con­trabalansa elementul bulgăresc), în timp ce bulgarii ajunseseră la vreo 150.000, iar musulmanii (turcii şi tătarii), cândva cei mai numeroşi, la sub 100.000, în urma emi­grării către Turcia kemalistă. „În preaj­ma anexării Cadrilaterului, Balcicul nu­măra 6.641 de locuitori, dintre care vreo 3.000 de bulgari şi puțin peste 2.000 de turci. Nu lipseau şi românii: 17 în total.“ În urma înfrângerilor suferite de Armata Română în 1916 (ruşinoasă fiind şi cea de la Turtucaia, în faţa aliaţilor germano-bul­gari conduşi de celebrul mareşal Macken­sen), Cadrilaterul a revenit pentru doar doi ani Bulgariei, care l-a restituit, de nevoie, Regatului Român ieşit învingător la sfârşitul anului 1918.

De ce a atras Balcicul imaginarul ro­mâ­nesc? Motivele sunt trecute în revistă rând pe rând de Lucian Boia. „Prin pon­de­rea mai mare a populaţiei musulmane, era încă mai exotic, încă mai oriental decât Dobrogea românească. Iar peisajul maritim se înfăţişa incomparabil mai spec­taculos: un ţărm stâncos lovit de va­luri, de aspect mediteranean, atât de di­ferit de netedul litoral românesc.“ Sta­bi­li­rea Reginei Maria la Balcic a constituit un alt factor care a atras ca un magnet, du­pă cum a fost cazul şi cu ridicarea Castelului Peleş din Sinaia. Diferenţa este că Balcicul era totuşi un orășel destul de prăpădit în momentul ridicării palatului reginei, în timp ce la Sinaia nu era decât mănăstirea ortodoxă. Regina Maria a făcut o primă vizită la Balcic la scurt timp de la anexarea lui, la 3 august 1915, în­so­ţită de Prinţul moştenitor Carol şi Prinţesa Elisabeta, însă nu a fost deloc im­pre­sionată de priveliște. S-a plimbat doar o oră, iar apoi întreaga suită s-a îndreptat către Bazargic, capitala ju­deţului Caliacra. În octom­brie 1924 situaţia este cu to­tul alta, boema artistică ro­mânească (mai ales pic­to­rii) transformând radical imaginea locului. În 1925 a început ridicarea a ceea ce va de­veni Palatul său, denumit romantic Tenha Juvah (cuibul liniştit, în turceşte), a cărui construcţie a fost finalizată în septembrie 1926. Până în anul 1937 nu avea să treacă nici măcar un an fără ca Regina Maria să nu petreacă mai mult sau mai puţin din timpul său în mult iubita reşedinţă de pe malul Mării Negre. „Balcicul me­di­te­ra­nean se înfăţişează în imaginarul ei ca o reactualizare a Maltei, unde mica prin­ţesă petrecuse cea mai fericită perioadă din viaţă (pe vremea când tatăl său, Al­fred, duce de Edinburgh, al doilea fiu al Reginei Victoria, comanda flota britanică din Mediterana). Paradisul regăsit, aşa­dar.“ Departe de mirajul romantic al oră­şelului Balcic, realitatea urbanistică a ad­mi­nistraţiei româneşti nu este nici spec­taculoasă, dar nici de neglijat. Abia spre sfârşitul anilor 1930, când deja şi România îşi revenea după Marea Criză, perioada cea mai prosperă a României Mari, s-au cons­truit clădirea nouă a Primăriei (care acum ar adăposti muzeul oraşului), un spital, magazinele au fost concentrate în­tr-o clădire mare şi modernă, s-au pie­truit străzile, s-a săpat un sistem de ca­na­lizare, s-a amenajat chiar şi o pistă avia­tică pe care aterizau mici avioane de pa­sageri, s-a electrificat oraşul de către o so­cietate privată care concesionase serviciul şi, mai ales, s-a construit un mare dig. La 7 aprilie 1937 primul vapor de tonaj mai mare, de 4.500 de tone, sub pavilion gre­cesc, a acostat în portul Balcic, care avu­sese mult de suferit şi din cauza radei, inexistenţei unei căi ferate între port şi Bazargic, cât şi a faptului că administraţia românească fusese mai degrabă interesată să devieze traficul maritim către Cons­tanţa. „Vilegiatura la Balcic ajunge să fie de bon ton; la fel, pentru cine îşi putea permite, ridicarea unei vile. Acestea încep să răsară peste tot. Balcicul, sau mă­car o parte a lui, ieşea în sfârşit din toropeala orientală.“

Sfârşitul Cadrilaterului românesc părea inevitabil în contexul eu­ropean al anului 1940, când re­evaluarea întregii ordini eu­ro­pene stabilite după Pacea de la Versailles, din 1919, era la ordinea zilei. Dar chiar şi aşa, i-a şocat pe contemporani (poate pentru că toate privirile erau aţin­tite asupra Basarabiei şi Transilvaniei). Acum apar clar similitudini între mo­da­li­tatea prin care România a anexat acest te­ritoriu şi cum l-a pierdut. Dacă, în 1913, Bul­garia se afla într-o situaţie fără ieşire, prin intervenţia directă şi decisivă a Ro­mâniei, ea pierzând cel de al doilea război balcanic şi multe teritorii disputate în fa­voarea Serbiei, Greciei şi chiar a Im­pe­riului Otoman, în urma Păcii de la Bu­cu­reşti, în 1940 România se afla, la rândul ei, într-o situaţie fără ieşire similară, având probleme majore în Est şi Vest. Bulgaria a profitat, aşa cum profitase Ro­mânia în 1913. În plus, chiar dacă Bucu­reştiul a încercat fără convingere, cum afir­mă Lucian Boia, să păstreze măcar Si­listra și o fâşie de litoral (Coasta de Ar­gint) până la Balcicul inimii Reginei Ma­ria, bulgarii au fost de neînduplecat. Is­toricul bucureştean rezumă cu multă acu­rateţe şi realism situaţia strategică: „dacă s-a cedat atât de uşor Basarabia şi nord-estul Transilvaniei, Cadrilaterul re­pre­zen­ta, oricum, o miză mai mică şi im­pli­ca drepturi româneşti, etnice sau isto­ri­ce, mai greu de susţinut“. Şi astfel, la 7 septembrie 1940, s-a semnat Tratatul de la Craiova, prin care s-a pus punct celor două decenii şi jumătate de prezenţă ro­mânească. Noi, românii, nu am avut deloc noroc în a păstra micile cadouri ale is­toriei, ba dimpotrivă, nu am reuşit să con­servăm nici măcar teritoriile istoric ro­mâ­neşti, darămite cele care aveau o legătură atât de vagă cu corpul nostru naţional. Pe de altă parte, ar trebui adăugat că în în­treaga Dobroge din 1878 elementul ro­mâ­nesc era minoritar², iar pretenţiile istorice erau destul de şubrede (stăpânită puţin timp pe vremea lui Mircea cel Bătrân de că­tre Voievodatul Munteniei), orice am spu­ne şi oricâte argumente am invoca acum. Ştim bine, când vine vorba de date demografice, ele au fost dintotdeauna su­biectul unor aprige contestări în zona noastră de Europă!

Aranjamentul de la Craiova prevedea şi un schimb de populaţie între cele două state, astfel încât 60.000 de bulgari din Dobrogea de Nord (românească) au plecat, iar 100.000 de români au părăsit Ca­dri­la­terul. România a pierdut mai mult nu nu­mai din punct de vedere numeric, dar şi al valorii proprietăţilor şi banilor in­ves­tiţi în zonă. „Bunurile rurale erau pur şi sim­plu trecute în proprietatea statelor res­pective, fiecare stat luându-şi în sar­cină despăgubirea propriilor cetăţeni. Bu­nu­rile urbane, dimpotrivă, au rămas în pro­prietatea privată a proprietarilor res­pec­tivi, fireşte, în conformitate cu le­gile ţă­rii unde se aflau situate.“ Tipic bal­ca­nică metoda folosită de bulgari pen­tru a-i face pe proprietarii români să-şi aban­do­neze liber şi nesiliţi de nimeni pro­prie­tăţile sub o povară fiscală de fier! Castelul Reginei Maria a rămas, teoretic, cel puţin, în pro­prietatea Casei Regale a României şi după 1940, însă procesul de degradare pă­rea ire­versibil. Consulul general al Ro­mâ­niei la Varna trimitea semnale de alarmă în ţară. „Situaţiunea Palatului Balcic a de­venit tragică... ruină, jaf, paragină, de­zolare... Gră­dinile cad în paragină, pa­vilioanele se dărâmă, produsele se vând pe sub mâini; via şi arborii fructiferi se săl­băticesc şi dau rod puţin şi de proastă calitate. To­tul cade în dezolare.“ Şi aceas­tă imagine este descrisă la 28 iunie 1944, la doar pa­tru ani de la cedarea Ca­dri­laterului.

Transformarea ambelor ţări în sa­teliţi sovietici avea să aducă dez­nodământul final al întregii pre­zenţe româneşti în Cadrilater şi, mai ales, în Balcic. Bunurile mo­narhiei româneşti au fost trecute în pro­prietatea Republicii Populare (şi Castelul de la Balcic, care nu a fost decât unul dintre elementele unei tranzacţii de­fa­vo­rabile părţii române – nimic nou sub soa­re! –, fiind evaluat în contul construcţiei clădirii Ambasadei RPR la Sofia). „De la început până la sfârşit - şi cu vilele, şi cu domeniul reginei -, românii au fost traşi pe sfoară.“ Având în vedere lipsa unor atracţii deosebite pe litoralul bul­găresc al Mării Negre, supravieţuirea Palatului şi pre­zenţa unei regine române atât de ca­rismatice la Balcic au atras şi determinat re­suscitarea interesului părţii bulgare. „Se au­de din nou vorbindu-se româneşte, fe­nomen explicabil, fiindcă cei mai mulţi din­tre vizitatori sunt români. E în curs o recucerire paşnică a litoralului bulgă­resc. Pe când Balcicul era românesc, mulţi bulgari nu vorbeau româneşte. Nu-i ni­mic, învaţă acum“, datorită va­lului de tu­rişti români, evident. Poate că şi acesta este farmecul discret şi eficient al Uniunii Europene: nişte teritorii aflate atât de mult timp în dispută pot fi împărţite, spre mulţumirea tuturor părţilor (românii îşi aduc aminte cu nostalgie de niște vremuri apuse, când România era alta, iar bulgarii fac profit frumuşel fără a pierde nimic!).
 

A win –win situation! //

Note:

1. Refugiați în Imperiul Otoman în urma cuceririi Crimeei de către ruși.

2. Vagul recensământ otoman din 1850 arată că în regiune trăiau 4.800 de cămine, care s-au declarat turcești (30%), 3.656 românești (23%), 2.225 tătărești (14%), 2.214 bulgărești (14%) 1.092 grecești (7%), căzăcești și lipovenești (6%) etc. Însă în acel timp mai degrabă conta apartenența religioasă și, din această perspectivă, comunitatea ortodoxă reunită era cam pe la 55%, în timp ce cea musulmană turco-tătară pe la 45%.