Despre Bucureşti şi bucureşteni

Cu ocazia Zilei Bucureştilor (21 septembrie 1459 - cea mai veche atestare a oraşului, într-un document semnat de Vlad Ţepeş), publicăm un interviu cu antropologul ANDREI OIŞTEANU, preluat de pe site-ul B365.ro.

Ce ne puteţi spune despre Bucureşti, ca oraş mul­ti­et­nic?

Când se vorbeşte despre oraşe româneşti multietnice şi mul­ticulturale, de regulă se vorbeşte de Timişoara, de Cer­năuţi, de Brăila. Întotdeauna se uită Capitala. Or, Bu­cureştiul este un oraş multietnic şi multicultural tipic. În primul rând, pentru că a adunat – ca şi alte capitale – populaţii din diverse regiuni ale României: moldoveni, tran­silvăneni, bănăţeni, dobrogeni şi, evident, mun­teni. De-a lungul secolelor, oraşul a atras şi diverse gru­puri etnice. S-a creat ceea ce sociologii numesc un „eth­nic melting pot“, un „mojar de mixtură etnică“, în care toate aceste comunităţi etnice s-au amestecat, social şi cultural, s-au produs căsătorii mixte şi a ieşit o populaţie relativ distinctă, numită „bucureşteni“. Este vorba des­pre foarte multe comunităţi etnice alogene: armeni, greci, evrei, nemţi, ruşi, turci, unguri ş.a. La un moment dat, umbla legenda că Bucureştiul este al doilea oraş, după Budapesta, ca număr de unguri. Nu cred că e ade­vă­rată (specialiştii o contestă), dar însăşi existenţa legendei este semnificativă. A fost, de asemenea, o importantă co­munitate de evrei, aşkenazim şi sefardim – primii de lim­bă idiş (dialect german), veniţi din Galiţia, din Moldova şi Basarabia, ceilalţi de o limbă latină (iudeo-spaniolă sau ladino), veniţi după expulzarea evreilor din Spania şi Por­tugalia la sfârşitul secolului al XV-lea. Mai este vorba des­pre comunităţi de greci, armeni, bulgari, turci, sârbi, ma­cedoneni, macedo-români şi aşa mai departe. Veniţi deci din sudul Balcanilor, mai ales în a doua jumătate a se­co­lului al XIX-lea şi începutul secolului XX, dar şi în pe­ri­oada interbelică, epocă în care România (Capitala în mod special) era considerată ca spaţiu de imigrare economică. Grecia, Serbia, Bulgaria erau ţări mai sărace decât Ro­mâ­nia. Şi un anume tip de toleranţă românească a atras mul­te etnii. Dar şi un anume deficit în domenii profesionale „ca­­­pitaliste“: meşteşugari, zarafi, comercianţi. La nivelul Mol­dovei, Cantemir observa acest deficit încă de la în­ce­putul secolului al XVIII-lea. În Bucureşti, s-au constituit ade­­vărate cartiere de către comunităţile etnice alogene. Aceste cartiere erau cumva vecine. De aceea, cartierul din jurul Străzii Armeneşti, cu Biserica Armenească, este aproa­pe de cartierul grecesc, cu Biserica Grecească, şi ve­cin cu cartierul evreiesc. Sunt patru sinagogi foarte apro­piate: Templul Coral, Sinagoga Mare (ridicată în 1845 pe Strada Adamache), sinagoga de la începutul Căii Mo­şilor şi cea de lângă Piaţa Unirii, de pe Strada Mămulari (din turcă, mămular = negustor de mărunţişuri). Cele patru si­nagogi sunt la o aruncătură de băţ una de alta, ce­ea ce arată că centrul de greutate al comunităţii evreieşti se afla acolo. Tot cam în aceeşi zonă se află Strada Polonă, Strada Italiană şi aşa mai departe, care arată comunităţi etnice care trăiau, dacă nu împreună, cel puţin în ve­ci­nă­tate. În bună vecinătate, aş spune, pentru că asta este ce­ea ce caracterizează un oraş multietnic.

A acţionat ca un liant pentru ei faptul că erau cu toţii imi­granţi?

Fac aici o paranteză: de ce Timişoara sau Cernăuţiul sunt con­­siderate oraşe tolerante? Pentru că nu a existat – să lu­­ăm de exemplu Timişoara – o etnie dominantă din punct de vedere demografic şi din punct de vedere so­cio-eco­nomic. Faptul că erau un sfert români, un sfert maghiari, un sfert nemţi şi un sfert sârbi – plus-minus, evid­ent, fo­losesc cifre foarte aproximative – a creat un echilibru cul­tural şi cultual. Niciuna dintre etnii nu putea să le do­mi­ne pe celelalte. Şi atunci copiii învăţau să vor­bească mai multe limbi, se obişnuiau de mici cu mai mul­te com­por­ta­mente culturale şi confesionale (ortodocşi, ca­tolici, pro­testanţi, mozaici). Exista un anume tip de atitudine cva­si-ecumenică. Nici nu le trecea prin cap că pot apărea ele­mente de intoleranţă faţă de evrei, unguri sau nemţi. Cam aşa se întâmpla şi în această parte a Bu­cureştiului. Ducând chiar şi la situaţii de plurilingvism: oamenii ştiau mai multe limbi, pentru ca să se poată înţelege între ei, pentru că în copilărie învaţă uşor unii de la alţii. Trebuiau să comunice între ei, inclusiv pentru su­pravieţuire eco­nomică. Majoritatea acestor „străini“ ocu­pau, din punct de vedere socio-economic, zonele de meş­teşugari au­to­nomi, mici comercianţi şi alte profesii liberale: avocaţi, medici, contabili etc.

De ce alegeau anume astfel de profesii?

Pentru că nu aveau un acces uşor la ierarhia ad­mi­nis­tra­tivă şi instituţională. Era greu să intri – ca evreu, ca un­gur etc. – în mediul universitar, în administraţie, în ar­ma­tă, în poliţie. Astea erau locuri de muncă „bugetare“, pe care le obţineau mai ales românii. Atunci, minorităţile etnice îşi alegeau în special profesiile liberale. Or, faptul că aceste cartiere cu minorităţi etnice se suprapun cu vechile cartiere ale meşteşugarilor şi comercianţilor nu este de mirare. Chiar şi „Lipscănia“, tot „Centrul istoric“ cum e numit astăzi, arată, chiar şi după nume de străzi, că mulţi dintre negustori erau străini: „lipscani“ în­seam­nă oamenii care aduceau mărfuri de la Lipsca, din târgul de la Leipzig. „Gabroveni“ arată că erau în conexiune cu mărfurile din Bulgaria, cu târgul din oraşul Gabrovo. Exis­tă o mică uliţă numită Zarafi, care arată că acolo stăteau cămătari, care de regulă erau greci, turci şi evrei etc.

Dar, pe lângă elementele care ne arată provenienţa neg­ustorilor sau oraşul cu care făceau negoţ, unele străzi sunt denumiri de meserii, de tip Blănari, Şelari. Puteţi detalia?

Eu stau pe Strada J.L. Calderon, perpendicular pe Strada Ba­tiştei, unde e Biserica Batiştei, care are un dud imens în curte. Arborele se regăseşte în gravurile de secol XVIII şi XIX, ceea ce ne permite să evaluăm vârsta acestui ar­bore străvechi: are sute de ani (e ocrotit de lege), pentru că apare mereu în acelaşi colţ al curţii la artiştii care au pictat sau desenat Biserica Batiştei. Strada se numeşte aşa pentru că era un drum care ducea la un mic râu, numit Bu­cureştioara (prima atestare documentară în 1670). Pârâul, care a dat, se pare, numele oraşului, izvora din ceea ce azi este parcul Grădina Icoanei, curgea de-a lun­gul actualei străzi Calderon şi se vărsa în Dâmboviţa. Pe uli­ţa Batiştei se duceau femeile „la batişte“, la locul de pe malul acestui pârâu unde se „băteau“ rufele cu maiul. Asta ar fi una dintre explicaţiile numelui Batişte. O altă explicaţie rezultă din faptul că acolo, pe malurile Bu­cu­reştioarei, erau crescute mari cirezi de vite şi de porci. Era un loc bătătorit de vite, numit „Batişte“. Acolo erau ţinute animalele de către crescători, care, pe urmă, când le tăiau, le valorificau carnea, slănina şi pielea. Biserica Ba­tiştei a fost ridicată în 1763 de negustorul Manciu, vă­taf de măcelari. Nu e de mirare că foarte aproape era Ma­halaua Scaune, cu actuala Stradă Scaune, unde era un vechi complex de măcelării. „Scaune“ sunt buturugile tă­iate ca nişte mese, pe care se taie carnea şi slănina. Ală­turi este Strada Slănic, de la „slănină“. La intersecţia aces­tor străzi este Biserica Scaune, care a fost întemeiată în 1705 cu banii daţi de breasla măcelarilor şi săpunarilor (cei care transformau slănina în săpun). Nu departe este o stradă care se cheamă şi azi Cavafii Vechi, în spatele Bisericii Sf. Gheorghe. Cavafi (cizmari, în turcă) erau me­seriaşii care prelucrau pielea animalelor. Urmează apoi stră­zile Blănari, Şelari etc., unde se valorificau pieile vi­te­lor de pe Batişte, confecţionându-se cojoace, şei, hamuri, curele. Prin mahalaua Batiştei trecea Calea Moşilor, care du­cea la obor („Târgul de Afară“, atestat în sec. al XVII-lea), la târgul unde erau vândute şi cumpărate vitele. Prin în­săşi această cercetare a denumirilor străzilor şi ale bi­se­ricilor, putem vedea cam ce tip de meseriaşi şi co­mer­ci­anţi erau între mahalaua Batiştei şi Lipscănie, spaţiu pe ca­re l-am definit, pe de o parte, ca pe un mare cartier al ne­gustorilor şi meseriaşilor, iar pe de alta, un mare car­tier al armenilor, evreilor, grecilor ş.a.m.d.

Cum este privit bucureşteanul astăzi?

Este un personaj foarte controversat, destul de an­ti­pa­ti­zat în restul României. Fiecare regiune are o poziţie mai de­grabă adversă faţă de Bucureşti şi de bucureştean. De fapt, este o combinaţie de „love & hate“. Pe de o parte, Bucureştiul este admirat, este sediul marilor instituţii po­litice, sociale şi culturale, este locul unde sunt bani mulţi, locul unde vin străinii, dar este în acelaşi timp „oraşul co­rupţiei“, locul parlamentului şi al guvernului, con­si­de­rate corupte, este în general locul bucureştenilor „aro­ganţi“. Cu ani în urmă (sper că nu se mai întâmplă şi azi), maşinile cu număr de Bucureşti erau întâmpinate cu pietre prin diverse locuri ale ţării. Oraşul şi-a mai spălat ima­ginea odată cu Decembrie ’89. Faptul că bucureştenii au luat poziţie împotriva regimului comunist şi că au fă­cut-o în maniera cunoscută (au fost circa o mie de tineri morţi), faptul că s-au solidarizat cu Timişoara pentru a nu fi rasă de pe suprafaţa pământului, faptul că ulterior, în aprilie-mai-iunie 1990, au militat prin manifestaţia con­tinuă din Piaţa Universităţii pentru a doua fază a re­vo­lu­ţiei anticomuniste, toate acestea au ridicat imaginea Bu­cureştiului în ochii celorlalţi români.

Şi dumneavoastră v-aţi petrecut prima parte a vieţii de­parte de Capitală.

Sunt născut în 1948 în Bucureşti, dar am plecat aproape ime­diat, când aveam câteva luni, cu părinţii, la Cernăuţi. Deci perioada postbelică, 1948-1954, am trăit-o acolo. Abia după moartea lui Stalin părinţii au reuşit să re­imi­greze în România. Nu era uşor. România era pentru Uni­u­nea Sovietică o ţară mai „impură“ din punct de vedere co­munist şi, ca atare, era considerată un fel de „trădare“ să pleci definitiv din Uniunea Sovietică mai spre vest, chiar dacă tot într-o ţară comunistă. Pot deci spune că sunt un bucureştean get-beget, pentru că de atunci am trăit şi lucrat numai în Bucureşti.

Dacă marile oraşe europene au structuri bine definite, Bucureştiul face şi aici notă distinctă. Cum aţi explica?

Spre deosebire de alte oraşe, Bucureştiul nu avea o struc­tură urbană de tip „roată de bicicletă“, cu centrul în mij­loc şi cu spiţele, ca nişte felii de tort, cu cartiere. Bu­cu­reştiul este, sau mai exact a fost policentrat, a avut mai multe centre, o sumedenie de centre. Cel care a mo­der­ni­zat oraşul a fost primarul Pache Protopopescu (1888-1891). El a fost influenţat de metoda baronului Haussmann, din Pa­ris, care – în timpul lui Napoleon al III-lea – a cons­tru­it marile bulevarde şi a iniţiat sistematizarea capitalei Fran­ţei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Într-un fel, Pache Protopopescu a „haussmannizat“ Bucureştiul şi i-a trasat marile bulevarde. Altfel, Bucureştiul era for­mat din – să le zicem – mahalale (fără sensul peiorativ pe care termenul îl are astăzi), care erau constituite în ju­rul unei biserici. Un fel de parohii sau enorii. De aceea s-a şi spus despre Bucureşti că ar fi oraşul cu 365 de bi­se­rici, câte o biserică în fiecare zi. Fiecare mahala avea în centrul său simbolic o biserică. Biserica şi cârciuma erau cele două mari „instituţii“ ale mahalalei, fiind prin­ci­pa­lele elemente de identificare a unei adrese. Pentru că stră­zile şi uliţele nu prea aveau denumiri. Ca adresă se spu­nea: „mahalaua Popescului, a doua uliţă după biserică, înainte de cârciumă“. În opera lui Caragiale, mai ales în piesa O noapte furtunoasă, sunt descrise traseele micilor bur­ghezi (jupân Dumitrache, Rică Venturiano) prin ma­ha­lalele Bucureştilor. Portretul-robot al unei astfel de ma­ha­lale arăta astfel: cârciuma, biserica, uliţe nepietruite şi ca­se doar cu parter, de regulă tip vagon, cu curţi şi grădini mari. Or, regăsim şi astăzi această ţesătură urbană în une­le cartiere nesistematizate. Vizitatorul atent şi interesat al Bucureştiului o regăseşte. Desigur, nu mai sunt la mar­ginea oraşului aşa de multe, pentru că la periferie s-a fă­cut o sistematizare forţată, s-au construit cartierele-dor­mitor în vremea comunismului, distrugându-se ma­ha­la­lele tradiţionale. Dar au mai rămas case vechi cu superbe grădini înflorite şi umbroase în plin centru al oraşului. Acestea fac parte din farmecul discret al Bucureştilor. Cât a mai rămas din el, patrimoniul identitar al oraşului trebuie păstrat. De aceea, am votat cu Nicuşor Dan (pre­şedintele Asociaţiei „Salvaţi Bucureştiul“) pentru Pri­mă­ria Generală a Capitalei.

Vorbind de mahala şi mahalagiu, dar şi de mitocan, aceşti termeni au căpătat cu timpul o conotaţie ne­ga­tivă. De ce credeţi că s-a întâmplat acest lucru?

Denumirea de „mitocan“ vine de la grecescul metoc (mi­toc), care era o mică aşezare din jurul unei mănăstiri, la mar­ginea unui oraş. Sigur, locuitorii mitocului şi lo­cui­torii mahalalei erau oameni mai puţin educaţi, aşezaţi un­deva nici la ţară, nici la oraş. Şi de aceea cuvintele „mi­tocan“ şi „mahalagiu“ au ajuns să însemne ce înseamnă astăzi în dicţionare. Dar iniţial nu aveau această conotaţie peiorativă. În locul acesta de margine de oraş, locuitorii trăiau, cum am spus, nici la ţară, nici la oraş, de fapt şi la ţară, şi la oraş. În felul acesta, ei părăseau sistemul de va­lori rural (foarte puternic, foarte bun), pierdeau cul­tu­ra rurală, dar nu câştigau încă noua cultură şi noile va­lori ale civilizaţiei urbane. În acest vid de cultură şi ci­vi­lizaţie apărea civilizaţia de mahala, civilizaţia – sau lipsa de civilizaţie – a mahalagiului şi mitocanului. Acolo apă­rea (şi apare) kitsch-ul, pentru că locuitorii mahalalei şi ai mitocului nu mai au coordonate valorice şi culturale care să-i ferească de prostul gust. Pentru că există un foar­te bun gust popular, există un foarte bun gust urban, dar acolo, la hotarul dintre civilizaţii, unde nu este nici un sistem de valori, nici celălalt, kitsch-ul înfloreşte.

De ce credeţi că prostul gust este atât de prezent în Bu­cureştiul zilelor noastre?

Condiţii propice pentru apariţia unei lipse de valori nu se manifestă numai într-un spaţiu de tranziţie (mahalaua), ci şi într-un timp de tranziţie, cum este perioada pe care o traversăm acum, între regimul comunist, cu sistemul lui de valori (atâtea câte a avut) şi sistemul capitalist, cu sis­te­mul lui de valori. În epoca asta de tranziţie, de nici-nici, de şi-şi, apare lipsa de valori, lipsa de civilizaţie, iar pros­tul gust, kitsch-ul, este şi în acest caz la el acasă. De aceea, asistăm la o societate destul de precară din punct de vedere moral, din punct de vedere estetic, o ţară ma­ne­lizată, o ţară „imbecalizată“ şi „otevizată“, ca să spun aşa. Cu câţiva ani în urmă, am scris un articol care s-a nu­mit Ţara Meşterului Manele. Revin la aceste insule, la sumedenia de mahalale arhaice, de fapt o multitudine de mici localităţi cvasiautonome. Nu întâmplător, Bucureşti este un nume care e la plural, arătând că e vorba de mai mulţi Bucureşti. Nu e vorba de un oraş, ci de o su­me­de­nie de oraşe. La fel se păstrează şi pentru Ploieşti sau Pi­teşti. Rar există această situaţie în alte ţări. Am mai gă­sit-o la Bruxelles. Şi acest nume fiind la plural. Într-ade­văr, oraşul Bruxelles are o structură similară cu Bu­cu­reştiul, format din mai multe orăşele care, la un moment dat, au devenit un oraş unic, respectiv o capitală.

Cum vedeţi dvs. bucureşteanul din ziua de astăzi?

Fiecare oraş şi implicit fiecare orăşean are o identitate cul­turală. Identitatea bucureşteanului este, probabil, lip­sa lui de identitate. Aceasta este o caracteristică a multor locuitori ai marilor capitale. Sunt veniţi din atâtea locuri, cu atâtea culturi şi atâtea civilizaţii, fie din afara Ro­mâ­niei, fie din interiorul României. Prea multe civilizaţii la un loc, prea multe identităţi culturale ajung să creeze un oraş şi respectiv un orăşean lipsit de identitate, cel puţin aparent. Cum spuneam, se creează un „melting pot“, o amestecătură specială în care detectezi, până la urmă, o anume identitate, care poate fi măsurată şi cultural, şi so­cial, şi economic, şi stilistic, şi chiar politic. Când se vor­beş­te de sondaje de opinie şi de opinii politice, Bu­cu­reş­tiul este adesea surprinzător. Bucureştiul a fost puţin di­ferit, din acest punct de vedere, de celelalte oraşe. Sigur, are un nivel de trai mai ridicat, electoratul este ceva mai educat, numărul de oameni care accesează Internetul, care se informează din mass-media e ceva mai mare. Este deci un segment social relativ diferit de cel din alte zo­ne ale ţării, dar asemănător cu alte mari oraşe din Ro­mânia. Dar acestea din urmă duc în spate de secole (o dul­ce povară) o anumită cultură: cultura bănăţeană, ar­deleană, dobrogeană, moldoveană, care sunt diferite. Bu­cureştiul nu are aşa ceva. Din păcate sau din fericire, pen­tru că acest fapt duce la vicii şi virtuţi ale bu­cu­reş­tea­nu­lui. Pe de o parte, creează un om cu aparentă lipsă de iden­titate culturală, pe de altă parte, îl face mai liber, mai flexibil, mai tolerant cu alte culturi. Străinul se simte mai bine în Bucureşti decât într-un cine-ştie-ce oraş mol­dovenesc, la Vaslui, de exemplu. Sunt mai mulţi oameni ca­re vorbesc limbi străine, sunt mai mulţi oameni care au călătorit şi/sau lucrat în străinătate şi aşa mai departe. Când trece un om de culoare pe trotuar, nu întorci capul după el. Acesta nu va simţi presiunea „autohtonilor“, nu va simţi că el e o bizarerie care a aterizat cu hârzobul în­tr-un loc unde e străin. El e un cetăţean ca oricare altul, cu drepturile şi obligaţiile unui cetăţean ca oricare altul.

Să nu uităm de tranziţia anterioară, de la capitalism la co­munism. Continuă ea să producă efecte asupra bu­cu­reşteanului de astăzi?

Adam Michnik, prin 1990, a avut o vorbă de duh, plină de semnificaţii. El a zis cam aşa: „Trecerea de la ca­pi­talism la comunism e uşoară, se face prin decret. Cea de la comunism la capitalism e infinit mai grea. Prima e ca şi cum am face dintr-un acvariu o ciorbă de peşte. E foarte simplu. Să faci însă, pe urmă, din ciorbă de peşte un acvariu la loc este extrem de dificil“. A fost o epocă de tranziţie, să zicem de la sfârşitul anilor ’40 la în­ceputul anilor ’60, cei mai siniştri ani ai prolet­cul­tis­mu­lui, în care elitele au fost în mod sistematic exterminate, eli­minate sau marginalizate. Alţi oameni au fost forţaţi să aleagă exilul. Discutăm despre elitele tuturor segmentelor sociale: şi din armată, şi din preoţime, şi din mediul ru­ral, şi din toate breslele, şi dintre intelectuali, şi dintre scri­itori şi aşa mai departe. Toate comunităţile au fost practic decapitate. Au urmat anii ’70-’80, ai ceauşismului primitiv şi ai naţional-comunismului, în care me­ri­to­cra­ţia practic nu mai exista. Din păcate, acest fenomen a su­pravieţuit, ca să revin la zilele noastre. A supravieţuit lip­sa de respect pentru elitele sociale şi profesionale. În­tot­deauna când se vorbeşte despre elite apar imediat voci: „Hai, domne, ce e cu elitismul ăsta?“. E greu de vorbit pe acest subiect. Eşti antipatic dacă ridici această pro­ble­mă. Or, este un subiect care, tocmai pentru că e anti­pa­tic, tocmai pentru că nu e popular, nu a fost prea des abor­dat. Societăţile au nevoie de elite. Există modele mo­rale, culturale, profesionale care trag societatea după ele. Funcţia elitelor, rolul jucat de ele în societate este o temă uriaşă de antropologie culturală, pe care nu putem noi nici s-o dezvoltăm, nici s-o rezolvăm acum. Dar cred că acesta este marele viciu care ni s-a transmis din anii „co­munismului biruitor“. El s-a manifestat atât de masiv şi atât de brutal, încât a supravieţuit până în zilele noastre.

Interviu realizat de CĂTĂLINA IANCU