Pe aceeași temă
Dimensiunea sa de gânditor liberal este juxtapusă efigiei de critic al ideilor, atent la fizionomia unui peisaj ignorat de contemporanii săi.
În fine, contribuţia centrală a acestei ediţii N. Steinhardt ţine şi de capacitatea ei de a documenta traseul unei întregi promoţii intelectuale, promoţie care, după cezura din 1947/1948, este supusă vămilor unui nou debut. În plan strict cronologic, textele sale postbelice sunt editate în paginile aceloraşi reviste în care se afirmă timbrul generaţiei critice creatoare de canon. Ca şi Ion Negoiţescu sau Adrian Marino, N. Steinhardt este marcat de o forma mentis ce aparţine lumii burgheze: opţiunile sale de gust, ca şi o anume excentricitate insurgentă sunt explicabile din unghiul intelectual al unei educaţii modelate de reperele unui univers extinct. Mobilitatea deconcertantă a eseistului în anii de după 1965 nu este decât o prelungire a unei conduite
definindu-l pe tânărul Steinhardt. Doar eliminarea administrativă a unui întreg segment de istorie intelectuală este responsabilă pentru înşelătoarea senzaţie de discontinuitate. N. Steinhardt, cel de după 1965, îl duce mai departe pe tânărul Steinhardt în ceea ce are mai profund. Dacă există un punct de inflexiune, el ţine de revelaţia solidarităţii umane din spaţiul carceral: legatul din Jurnalul fericirii este mesajul secret pe care intelectualul îl lasă unei lumi care nu va întârzia să vină.
Între viaţă şi cărţi, carte a cărei primă ediţie este publicată în 1976, are o poziţie specială în canonul lui N. Steinhardt - prin nenumărate fire şi repere, ea este legată de efigia critică şi intelectuală a celui care fusese, înainte de 1947, deja evocatul tânăr N. Steinhardt. Citită cu atenţie, punerea în pagină a selecţiei de texte este şi o mise en abîme a unui proiect personal de recuperare a unei direcţii care părea îngropată, la 1948, sub ruinele lumii sfărâmate de soarele RPR.
Odată cu volumul din 1976, timbrul intelectualului liberal, al celui care semna un manifest liberal-conservator în contra unui curent de masificare totalitar, este recognoscibil fără dificultate. Recuperarea câtorva dintre textele plasate în presa anilor 1944-1947 nu este un accident, ci marchează intenţia de a întinde, dincolo de decenii şi de hiatusuri tragice, o punte de comunicare cu un eu ideologic niciodată renegat în anii comunismului. Opţiunea lui N. Steinhardt este influenţată, în mod previzibil, de logica unui esopism dominant: abandonarea republicării clasicelor texte despre valorile burgheze şi liberale este naturală, în contextul unui univers intelectual ce acorda vulgatei partinice un monopol logocratic. A imagina, fie şi parţial, resurecţia unui curent liberal conservator în anii de după Tezele din iulie este un semn de idealism vizionar.
Citite în această ramă a relaţiei pe care volumul de la 1976 o întreţine cu imaginea tânărului N. Steinhardt, două dintre textele aparent neutre intelectual trimit la un orizont al subversiunii ideologice. Scriind despre André Suarès sau despre monografia lui Zweig dedicată lui Castellio sau Calvin, eseistul imaginează un mecanism de oglinzi, în care se întrevede profilul familiar al gramaticii totalitare. În definitiv, dincolo de masca acelei colonii geneneze în care Profetul pune în pagină o filosofie a masificării şi terorii, se poate ghici o altă lume, lume al cărei prizonier este N. Steinhardt însuşi. Evocarea terorii, a delaţiunii, a spectrului fricii nu este decât o manieră de a reafirma valoarea absolută a umanismului ce refuză domnia unui adevăr revelat care se impune cu brutalitatea represiunii. Peste decenii, notaţiile lui N. Steinhardt evocă inflexibilitatea etică a conferinţelor lui Grigore T. Popa, de la finele lui 1947. Republicat în 1976, textul îşi conservă, intact, potenţialul de nobilă insurgenţă.
Refuzul lumii lui Calvin este, ca şi la Zweig însuşi, refuzul Răului ca temelie a cetăţii: „În societatea de tip Calvin se creează de la om la om relaţii de bănuială, de ură şi invidie, întreită barieră electrostatică stabilind distanţe la fel de separatorii ca şi spaţiile intergalactice, uşurând, astfel, sarcina forţelor opresive ale tiraniei. Pe Zweig îl impresionase îndeosebi scena care a pus capăt controversei arderea pe rug; omul cu părerile lui teoretice, cu mândria şi excesele lui, e luat şi pus pe un foc. Poate fi un om torturat şi ucis pentru o credinţă?“.
Paradoxul textelor critice ale lui N. Steinhardt decurge din capacitatea autorului de a traversa, cu o eleganţă ce sfidează cenuşiul dogmatic, teritorii separate tradiţional. Căutarea echilibrului care să tempereze răul unui univers în care N. Steinhardt este cuprins explică o anume excentricitate a opţiunilor sale critice, excentricitate asociată, cu o doză de falsă modestie de N. Steinhardt însuşi, unei vocaţii de diletant în ale criticii. Căci textele sale se despart de un curent dominant, în explorarea unor spaţii care se definesc prin acel grăunte de insolit pe care îl poate excava şi expune geniul critic al lui N. Steinhardt. De aici, imposibilitatea de a-l citi pe Steinhardt recurgând la grila critică dominantă în epoca de după 1965. Textele sale ţintesc către o altă miză, ele nu sunt „critice“, ci participă, în cele mai multe dintre cazuri, la un nivel care va fi revelat, postum, graţie Jurnalului fericirii. Recitirea nuvelei lui Brătescu Voineşti, Călătorului îi şade bine cu drumul, este, asemenea „secretului“ Scrisorii pierdute (publicată în exil sub pseudonim), o tentativă de a aproxima profilul, ideal şi utopic, al unui sentiment românesc al binelui şi împăcării.
După cum evocarea lui G.K. Chesterton şi a peregrinărilor sale în căutarea miraculosului cotidian este de plasat în aceeaşi ramă a constituirii unei utopii personale a lui N. Steinhardt, utopie a cărei imagine ultimă sunt paginile din Jurnalul fericirii.
În definitiv, mutatis mutandis, textele critice ale lui N. Steinhardt sunt, asemenea prozelor critice ale lui Borges, parte din itinerariul iniţiatic al unei inteligenţe: puterea lor de seducţie stă în potenţialul lor de a recupera reţeaua ascunsă a unei sume de afinităţi elective, aducând către suprafaţă miracolul unei lumi doar în aparenţă banale. //
// N. STEINHARDT
// Între viaţă şi cărţi
ediţie îngrijită şi studiu
introductiv de
George Ardeleanu
// Editura Polirom
// Iaşi, 2010
