Despre demoni, rătăciri şi generaţii

În economia comunismului românesc, procesul lotului Noica-Pillat deţine o poziţie privilegiată: ceea ce îl distinge este accentul pus pe capacitatea ideilor şi a textelor de a submina ordinea socială. Acuzatorii sunt chemaţi să realizeze o operă chirurgicală de o dublă natură, intelectuală şi penală. Prin intermediul cazului evocat, RPR dă un chip precis Duşmanului invocat ritual în documentele de partid. Şefii de lot, Dinu Pillat şi Constantin Noica, sunt remarcabili, în această lectură legală, mai cu seamă prin abilitatea lor de a face să supravieţuiască un anume tip de sociabilitate şi viziune „burgheză“.

Schimburile de texte, prieteniile devin suspecte, ca expresie a vitalităţii unei lumi pe care socialismul victorios îşi propusese să o extermine defintiv. Este ca şi cum, la un deceniu şi jumătate de la 23 august 1944, demonii subteranei burghezo-moşiereşti ar fi fost revelaţi unui public muncitor, ca o dovadă peremptorie a justeţii politicii partinice de prevenţie şi represiune. Severitatea verdictelor şi extinderea cercetărilor sunt probele importanţei pe care Securitatea o acordă unui exerciţiu de pedagogie socială. Procesul Noica-Pillat este una dintre verigile-cheie în opera de cosmogonie comunistă: cei doi şi lotul din jurul lor sunt parte a „Citadelei Sfărâmate“ pe care istoria o împinge în bolgiile penitenciare.

Din această perspectivă, nimic nu este accidental în recitirea pe care organele de Securitate o aplică textului romanesc confiscat lui Dinu Pillat: Aşteptând ceasul de apoi. Romanul la care scriitorul lucrează aproape un deceniu închide între paginile sale întreaga mistică legionară pe care se fundamentează procesul însuşi. Ficţiunea este mobilizată în opera de investigare penală. Vocile textului sunt interogate pentru a oferi acuzării dovezile irefutabile ale delictului de gândire: biografia scriitorului este confundată, programatic, cu biografia personajelor sale. Tragedia lui Dinu Pillat este una ce se întâlneşte cu aceea sovietică şi central şi est-europeană.

Şi totuşi, manuscrisele nu ard - după aproape jumătate de veac de la dispariţia autorului, romanul lui Dinu Pillat este redat unui public care nu mai este cel al sălii de judecată. Ca într-o ficţiune bulgakoviană, istoria acordă Maestrului şansa refuzată în viaţă, celebrând, postum, sacrificiul unei vieţi şi demnitatea unei suferinţe. Odată cu Aşteptând ceasul de apoi, portretul său şi al unui interval istoric se întregeşte: ficţiunea urcă spre suprafaţă şi, odată cu ea, un întreg univers de voci şi de sensibilitate ascuns în pântecele socialismului real.

Indiscutabil, cerinţa centrală în receptarea romanului regăsit al lui Dinu Pillat este aceea de contextualizare: substanţa sa poate fi raportată la o tradiţie care îl precedă şi la un mediu cu care acesta întreţine, programatic, o relaţie de natură polemică. Textul, elaborat într-o primă variantă în 1948, este parte dintr-o literatură autohtonă care ar fi putut fi importantă, în absenţa cezurii comuniste: în orice scenariu de invenţie ucronică, ficţiunea lui Dinu Pillat ocupă o poziţie canonică. Care ar fi fost timbrul romanului românesc, dacă nimic din toate ce au urmat nu ar fi avut loc? Aşteptând ceasul de apoi ilustrează vitalitatea unei formule intelectuale şi de scriitură care se revendică de la achiziţiile interbelice: juxtapunerea textului lui Dinu Pillat marelui roman oficial al anului de graţie 1948, Desculţ, indică până la ce punct paradigma pillatiană este una situată în contra curentului.

Căci romanul lui Dinu Pillat poate fi privit ca o tentativă de a resemantiza un mit central al imaginarului interbelic, acela al „generaţiei“. De aici, poate, aşa cum fac să transpară lungile interogatorii de la Securitate, ambiţia de documentare a scriitorului, ambiţie care se apleacă asupra unei istorii recente, pe care o metamorfozează în obiect al prelucrării ficţionale.

Dialogul intertextual al lui Dinu Pillat nu poate fi înţeles în absenţa acestei relecturi a unui vast patrimoniu de sensibilitate şi de imagini: în cutia de rezonanţă a textului său, Dinu Pillat convoacă vocile lui Mircea Eliade, cel din Huliganii şi Întoarcerea din rai, dar şi eclectismul rococo al lui Ionel Teodoreanu. Nu mai puţin semnificativă este şi supravieţuirea unei viziuni care se hrăneşte din pastorala romanescă a lui Duiliu Zamfirescu. Oricât ar părea de paradoxal, romanul lui Dinu Pillat reconciliază tensiunile interbelice, propunând un discurs pluristratificat, atent la dialectica întrării în istorie şi marcat de melancolia unei priviri întoarse către tihna moşiilor moldovene şi a vacanţelor.

Căci Aşteptând ceasul de apoi trimite, inevitabil, prin linia sa escatalogică şi vizionară, la prăbuşirea unei lumi a microarmoniei: Arcadia pe care o ipostaziază căminul bucureştean al familiei Holban şi moşia de la ţară este supusă asaltului unei istorii implacabile - „Vestitorii“ sunt mai mult decât un deghizament ficţional al Mişcării Legionare, ei sunt mişcarea tectonică în care se poate citi noul veac al crimei, misterului politic şi excesului. De aici, tuşa dostoievskiană a textului lui Pillat: romanul pierdut şi regăsit al lui Dinu Pillat recuperează fondul de demonism şi de pulsiune sanguinară din care se nutreşte milenarismul politic al Legiunii. „Demonii“ lui Pillat nu sunt cu nimic mai puţin violenţi şi tragici decât aceia ai lui Dostoievski: panorama de sensibilitate în această fiziologie abisală este aproape completă, de la ezitarea adolescentină până la radicalismul inuman al distrugerii şi turpitudinea agentului provocator.

Este ca şi cum ambiţia lui Dinu Pillat ar fi fost aceea de a revizita un trecut ale cărui urme rămân vizibile, în aceşti primi ani ai facerii lumii. Aşteptând ceasul de apoi nu este un „roman cu cheie“ în accepţiunea tradiţională a sintagmei: chiar dacă unele dintre siluetele şi evenimentele narate au un corespondent documentabil, România ficţională a lui Dinu Pillat este un univers care îşi conservă autonomia. Miza romanescă nu este una de reconstituire documentară, după cum nu este nici una de „denunţare“ realist critică, în linia unui G. Călinescu, cel din Bietul Ioanide. Coborârea lui Dinu Pillat readuce la suprafaţa textului sunetul filtrat al unei lumi şi intuiţia unei Apocalipse. Roman „rusesc“, Aşteptând ceasul de apoi recuperează, prin profilul lui Vasia Voinov, linia nihilismului slav, care poate fi citit ca o cheie de înţelegere a scenariului escatologic din spatele naraţiunii lui Dinu Pillat. „Vestitorii“ sunt apostolii unei revolte ce colonizează minţile, mobilizând resentimente şi reverii ale distrugerii.
Parcursul lui Ştefănucă Holban de la liceul şi moşia medelenizantă la marşurile nocturne ale „Frăţiilor de cruce“ şi prăbuşirea morală din celula detenţiei este doar unul din acest puzzle de perspective narative. Fiecare dintre demonii lui Dinu Pillat îşi are secretul său arzător: istoria „Vestitorilor“ este catalizatorul ce activează un reflex al crimei şi autodistrugerii. Pustiirea moşiei familiei Holban este semnul cel mai puternic al intrării în această vârstă de fier. Suspendat între lumi, textul lui Dinu Pillat îşi reafirmă vocaţia sa profetică. //

// DINU PILLAT
// Aşteptând
    ceasul de apoi
    prefaţă de
    Gabriel Liiceanu
    ediţie îngrijită de
    Monica Pillat
// Editura Humanitas
// Bucureşti, 2010