Pe aceeași temă
Așa încât spectacolelor programate, invitate din lumea largă, li s-au asociat evenimente dedicate istoriei fenomenului. Privite împreună, cele două linii de parcurs s-au interferat fericit, punând în lumină originile și evoluția frământată a unei mișcări dedicate culturii idiș și valorii ei identitare. Trimiterea la surse istorice prin conferințe și expuneri grafice și foto datorate cercetătorilor și profesorilor din institutele de profil din țară a creat contextul unei dezbateri extrem de folositoare vremurilor prea grăbite în care trăim.
Cu acest bagaj de informație contextuală, cum să nu te gândești altfel decât ca la o istorie de familie, la piesa montată chiar la TES-ul bucureștean, cu care s-a deschis festivalul. Abatorul de vise (titlu comentat pe larg în această revistă), scrisă de dramaturgul Peretz Hirschbein în proximitatea pogromului de la Chișinău din 1903, care urma valului de pogromuri din Rusia de la sfârșitul secolului 19, nu poate fi desprinsă, în consecință, de presiunea momentului. Pentru autor, trăitor în Odesa acelor ani, subiectul avea altă semnificație decât poate avea astăzi, la distanță de timp, pentru cei cu vederea îngustă și memoria scurtă. Obsesia hoiturilor din abatorul în jurul căruia se petrece acțiunea (titlul inițial e Hoitul) și a măcelăririlor barbare la care fusese și mai era supus poporul evreu erau însă amintiri proaspete atunci. M-a mirat ca atare să observ în unele declarații de presă, chiar ale interpreților, judecarea limitată a piesei, redusă la viața de familie a personajelor, care sunt, în fond, apăsate de coșmaruri și nu doar de vendete personale, cum ar fi la prima vedere. Regizorul Alexandru Weinberger-Bara a deschis însă în mod fericit perspectiva înțelegerii prin montarea sa, prin simbolistică și distanțare brechtiană, îndemnând publicul să vadă și dincolo de factual, în perspectivă, care nu rămâne niciodată în afara reflexului cultural. Cu atât mai mult cu cât, în vremurile agitate pe care le trăim, trecutul devine obligatoriu în explicațiile și justificările prezentului ce pare adesea că îl reproduce.
Spectacolul amintit a deschis festivalul, punând sub semnul nevoii de autentificare o cultură care a străbătut secolele într-o permanentă aspirație spre recunoaștere identitară.
Pe teritoriul României, unde s-a aflat, la un moment dat, cea mai mare comunitate de evrei din Europa, fenomenul cultural a dobândit aspectul unei lupte pentru existență.
Iar teatrul – ca spațiu al comunicării publice – a întreținut și adeseori a provocat rezistența în fața încercărilor de asimilare sau eliminare. În alcătuirea repertoriului acestui festival s-au putut observa unele borne care au marcat evoluția acestei mișcări, așa cum o documentează arhivele și mărturiile, iar admirabilul poem coregrafiat după Cântarea Cântărilor nu poate fi văzut decât ca o referință esențială. Privind în vechime, cercetătorii ne spun că teatrul profesionist evreiesc cel mai vechi din lume, fondat la Iași de Abraham Goldfaden în 1876, avea să fie și primul semn al necesității de stimulare și confirmare a sentimentului de apartenență la o comunitate. În pitoreasca grădină Pomul verde din Iași, din parcul unde se află azi un obelisc, s-au auzit primele scenete și cuplete în idiș, care făceau savoarea unor spectacole muzicale răspândite mai târziu în lumea largă, de la Varșovia la New York. Tradiția are adepți și astăzi, așa încât la festivalul organizat de Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti s-au văzut reluate asemenea episoade spectaculare în grădina parcului Colțea, în scuarul de la Universitate, spre încântarea publicului atras de genul revuistic atât de gustat în atmosfera grădinilor de vară de odinioară. (Vă mai amintiți de Boema?) Cum nu putea fi ocolită evoluția spre cabaret a genului, a fost ilustrată corespunzător printr-un one man show de proveniență germană, crescut în tradiția vestitelor cabarete berlineze pe unde se distrau chiar și naziștii. A fost și operă la Festivalul Teatrului Idiș, printr-o colaborare cu Opera din Ierusalim, dar cel mai important fapt petrecut în anul jubiliar (în curând, 150 de ani de la înființare) a fost larga evocare documentară a istoriei teatrului din strada Iuliu Barasch, fostul Baracheum, de care pare să nu fi auzit taximetriștii de azi și căruia i-a găsit cu greu intrarea unul dintre ei, după cum ne povestea un vestit profesor chemat să conferențieze, revenit în clădire după 60 de ani.
Teatrul ce poartă numele medicului și filozofului Iulius Barasch, fondator al iluminismului evreiesc în România, inițial ca un teatru particular, ca multe altele din Bucureștiul interbelic, i-a primit generos pe toți actorii evrei plecați din Iași după desființarea teatrului ieșean, ca și pe cei eliminați din teatrele românești în perioada dictaturii legionare. A fost umbrela de protecție și rezervorul de cultură idiș afirmată prin limbă, până la interzicerea de către comuniști a practicării publice. (În prezent, tradiția spectacolelor în limba idiș a fost reluată la TES.) Portretele unor actori și actrițe de legendă, precum Sevilla Pastor, Sokher Goldstein, au fost evocate în cadrul unui simpozion care a apelat la arhivele Centrului de Patrimoniu și ale altor instituții, precum Muzeul Național al Literaturii Române, punând în circulație multe alte nume ale unor oameni de cultură de diverse formații sau ale negustorilor de artă precum Jean Feder, care au contribuit la menținerea interesului pentru cultură în vremuri complicate.
Evenimentul festivalului a fost însă premiera cu Moartea unui comis-voiajor de Arthur Miller, în regia și interpretarea unui cunoscut actor newyorkez cu rădăcini străvechi românești, Avi Hoffman. Interesul pentru dramaturgul american din ultima vreme (vezi premiera recentă de la Constanța cu Toți fiii mei sau replica brăileană a Comis-voiajorului) nu poate trece neobservat. Și primul argument al acestei reveniri în actualitate e legat evident de tematica pieselor sale din perspectiva orientărilor de stânga cunoscute ale lui Arthur Miller, preocupantă pentru societatea contemporană caracterizată de faliile dramatice între bogați și săraci. Nici prăbușirea himerei visului american pe care autorul l-a dinamitat la vremea lui din toate direcțiile nu e lipsită de notorietate azi. Crizele de după război (Moartea unui comis-voiajor datează din 1949), care au generat goana după îmbogățiri rapide, gangsterism, transformând căutătorii de aur în vânători de averi și poziții, nu sunt nici ele departe de omul contemporan, prăbușit în același marasm moral care amenință cu alienarea și recomandă soluția drogurilor.
Ceva argumentează în plus opțiunea pentru piesa evreului Miller, care a pus în dramele lui tristețea și revolta unui suflet ultragiat, lezat în demnitatea sa umană. Problema supraviețuirii familiei lui Willy Loman din Moartea unui comis-voiajor legată de pierderea slujbei și a șansei de reabilitare materială nu e, așadar, doar una socială. Ea ține și de pierderea, într-un fel, a speranței regăsirii valorilor morale, după experiența holocaustului și a valului de persecuții. Loman (low man = om obișnuit) se simte trădat nu doar de copiii care-i ignoră îndemnurile la o viață demnă, de prietenii care-l ocolesc și îi refuză sprijinul, Loman trăiește trauma unui abandon mult mai dureros decât simplul eșec în împlinirea visului de succes. Sinuciderea lui nu e doar o ultimă încercare de a-și salva familia de sărăcie prin asigurarea de viață ce urmează a fi încasată de urmași, ci, mai ales, de a-și proteja demnitatea umană.
Sigur, ca evreu într-o Americă în care antisemitismul era încă prezent, Miller, ale cărui ieșiri antiamericane sunt, de asemenea, cunoscute (vezi romanul Focus), a înțeles ce înseamnă să fii marginalizat. Dar astăzi, după ce omenirea a trecut prin procese de condamnare a Holocaustului și denazificare, ce piese ar mai scrie celebrul dramaturg și ce-ar gândi despre responsabilitatea pe care spera ca omenirea să o fi dobândit? Nu cumva aceleași?
Gestul de a repune societății problemele încă nerezolvate care au permis recrudescența persecuțiilor rasiale și a mișcărilor extremiste e unul cu adevărat responsabil, pe care teatrul, după cum se vede, și-l asumă.
E cu atât mai important ca montările acestor piese să fie la înălțimea mesajului, iar în spectacolul Teatrului Evreiesc pasiunea cu care Avi Hoffman își asumă rolul lui Willy Loman, punându-și pe tavă cei 68 de ani ai săi, e exemplară. Jocul său puternic implicat emoțional dă tonul spectacolului, înclinând balanța spre revoltă și ripostă, și lăsându-i Lindei, soția sa, înțelegerea și calmul cu care aceasta veghează asupra familiei. Deși, într-o declarație publică, Maia Morgenstern spunea că a urât dintotdeauna acest rol de defetistă al Lindei, supunerea oarbă față de ambițiile de reușită ale soțului, prezența actriței în spectacol dă prestanță luptei tăcute pentru supraviețuire a familiei Loman, îmbibând tăcerile și mângâierile cu sinceritate și adevăr. Ieșind din fumul hornului, fratele dispărut al lui Willy în interpretarea lui Mircea Dragoman, care-l îndeamnă la rezistență, e un moment care se reține, dând o dimensiune halucinantă situației. Cei doi fii în conflict cu tatăl, superficialii Biff și Happy, în interpretarea lui Marius Călugărița și Veaceslav Grosu, atinși de mercantilism și lene atitudinală, au și o variantă copii (interpreți, Mihai Nițu, Andrei Miercure), întruchipând visurile nostalgice de armonie ale tatălui. Natalie Ester trece prin scenă hohotind de râs, nu se știe dacă de plăcerea întâlnirilor cu eroul sau pentru că-i ironizează disperarea. Alte roluri episodice le revin actorilor Mihai Prejban și Darius Daradici. Decorul compartimentat și supraetajat ar vrea să sugereze alambicatul traseu existențial al familiei Loman, ca și al lumii din care provine. Aplauzele din seara premierei spectacolului i se cuvin, ca și împrejurărilor, respectiv Festivalului Internațional al Teatrului Idiș, gândit coerent și cu miez.
