Pe aceeași temă
Cartea lui Traian Ungureanu Despre Securitate. Romania tara "ca si cum"* vine intr-un moment cat se poate de potrivit si poarta semnele unei minti lucide, a unui analist stralucit. Indiferent ca vorbeste despre fotbal sau abordeaza teme ale dezbaterii contemporane de mare actualitate, o face cu privirea unui antropolog. E, adica, sensibil la contexte si diferente si la raportul dintre practici si campul reprezentarilor, ideilor si credintelor de care ele sunt guvernate. O astfel de analiza trece firesc dincolo de coaja lucrurilor si ne indeamna sa nu uitam un element adesea ignorat: omul care actioneaza si gandeste intr-un context cultural care l-a preformat si in care el isi pune la incercare capacitatea de a fi creator in raport cu aceste cadre preexistente. Despre rezistenta lor, despre felul in care ele se autoreproduc in conjuncturi politice favorabile, pana la a scoate din joc gandirea critica, e vorba in aceasta carte. Despre un anume gen de remanenta a unor comportamente si mentalitati comuniste, dar si a unor reflexe mai vechi, care tind sa transforme actorul social intr-o fiinta retezata de o necesara adecvare la contextul prezent si la actiunea colectiva convergenta, despre participarea sa la o mimare colectiva de amploare. Aceasta inscriere in fals instituie o lume ce functioneaza in registrul lui "ca si cum", interesant poate pentru analist ca obiect de studiu, dar pagubitor pentru oamenii si institutiile reale.
Traian Ungureanu cauta explicatii in presiunea imensa si teroarea ce au insotit instalarea brutala la putere a regimurilor comuniste in Estul european. Unii au preferat sa creada ca e mai bine sa participe, decat sa fie exclusi (adesea fizic). "Colonizarea mintilor" s-a produs insa, si acestui mecanism i se acorda un rol important in carte. Pe aceasta dimensiune ea e inrudita cu reflectia pe care o propune H.-Roman Patapievici asupra "omului recent". Cat de reusita a fost colonizarea ideologica sub ocupatie sovietica si ce consecinte are ea azi sunt intrebari legitime si potrivite in preajma unui moment in care presedintele Romaniei se pregateste sa condamne public regimul comunist. Ele ne deschid spre alta intrebare, care ne framanta pe multi dintre noi: ce consecinte va avea acest lucru? Va fi un gest in regimul lui "ca si cum" sau vointa politica raspicat afirmata isi va gasi un ecou in ce se va intampla in continuare? Vom reusi sa depasim stadiul unei evolutii in regim de telenovela, al carei sfarsit va fi cunoscut dupa disparitia noastra, cu episoade care complica inutil actiunea si arunca in derizoriu orice incercare de a extrage vreo morala din spectacol? E pregatita societatea romaneasca de a reactiona altcum sau virusul indiferentei si neimplicarii, al limitarii la sfera interesului propriu va anula orice consecinte?
Am trecut, cum se poate vedea, de la temele generale ale cartii, cele ce definesc proiectul ei de adancime, la cele care se articuleaza in functie de o intrebare simpla si de atatea ori pusa: cum se raporteaza romanii la trecutul lor in general si la cel comunist in special? E intrebarea ce constituie punctul de plecare al acestei carti. Ce consistenta si ce aderenta are anticomunismul romanesc, daca il privim in contextul largit al tarilor europene cu care Romania a impartasit experienta de a se afla, cum spune autorul, in fata unei ideologii de forta care a nazuit la eviscerarea culturala si a incercat sa impuna, cu o libertate de actiune totala, o halucinatie utopica: statul fraternitatii fortate, economia fara temei rational, mitul salvarii prin cultul "stiintific" si doctrina de stat a Revolutiei. In fata acestei agresiuni, capacitatea si modalitatea de reactie din tarile vizate au fost diferite si dependente de rezervele culturale ale fiecareia in parte, de gradul de coagulare al societatii din tarile respective in jurul unor valori reper consistente, cu rol protector si generator de conduite potrivite si solidare, care depasesc stadiul unor initiative personale, individuale.
Analiza critica a situatiei de azi din Romania incepe si se sfarseste in ideea ca societatile rezista prin forta culturilor, nu prin eroismul grupurilor de impotrivire solitara.
Cum si de ce s-a pliat societatea romaneasca pe conturul presiunii comuniste, e suficienta pentru a analiza acest lucru limitarea la perioada care se intinde de la 1945 la 1989, cum se explica acel stalinism tarziu care inghite si macereaza ultimii ani de existenta sub comunism, cum se repercuteaza acest reviriment final autodistructiv al sistemului asupra a ceea ce a urmat dupa 1989? Cam acesta e cadrul in care se desfasoara dezbaterea, al carei accent se muta spre normele si valorile elaborate de o cultura care formeaza si informeaza tesutul social, cultura publica, dar si pe perspectiva comparatista, care include evolutia sistemului si in celelalte tari est-europene cazute sub puterea sa.
Sunt mai multe trepte ale acestei analize a anticomunismului romanesc, care e, de fapt, o analiza a societatii romanesti. Prima etapa: rezistenta din munti, un episod cheie, invocat sub numele de "luptatorii din munti" si perceput de obicei doar in dimensiunea lui eroica, ignorandu-se marginalitatea fenomenului, autoexilarea luptatorilor (fuga in munti). Esecul unei astfel de intreprinderi disperate care nu cauta sprijin in interiorul societatii – si care, as adauga, devine tinta infiltrarilor de catre Securitate – are ca urmare grava alimentarea ideii lipsei de alternativa la cadrul de viata comunist. E de altfel vizibil, pentru cine cunoaste perioada stalinista, ca "zdrobirea dusmanului" avea, dincolo de caracterul ei represiv, un rol profilactic, preventiv. Ea trebuia sa fie "exemplara" (vezi retorica tragica a expunerii trupurilor celor ucisi in locuri publice, fara ca rudele lor sa le poata sustrage acestui ritual umilitor) si e limpede ca exemplaritatea inseamna, in astfel de cazuri, generarea lipsei de speranta, descurajarea oricarui protest. Regimul nu a ezitat sa mobilizeze pentru aceasta un imens si bine pus la punct aparat, practicand asasinatul politic cu dezinvoltura cinica. Rezultatul este, asa cum subliniaza autorul, faptul ca masa sociala ajunge la dispozitia violentei de stat. Se naste de aici o umanitate care da expresie unei degradari umane ce intruchipeaza o forma a raului romanesc, o forta compacta de adaptare si negociere, un gol amplu de atitudine si plasare, careia i se adauga o catastrofala absenta a culturii publice ce saboteaza, de 50 de ani – cum se exprima Traian Ungurenau – fiecare noua sansa istorica de indreptare.
Atunci cand evoca tipologia sociala si politica produsa de selectia negativa a cadrelor la varfurile puterii sau ceea ce autorul numeste primul rasism social exercitat sistematic de o putere de stat in Romania, eseul capata tonalitati de pamflet si perspectiva devine grotesc tragica. Antiselectia practicata intens a dus la impunerea criteriului obedientei, ca o noua forma de captivitate sociala ce a instituit si favorizat coruptia si oportunismul, practici sociale dominante, capabile sa reziste fracturii sugerate de 1989. Deriva din ele reflexul politic al aliantelor care se fac si desfac, intarind perceptia colectiva a lipsei de credibilitate a actorilor politici din Romania actuala. Prostia si dezarticularea dintre limbaj si gandire, lipsa memoriei culturale, reduse la scheme ideologice de manual, sunt si ele simptome ale unei lumi care nu-si mai descopera filonul intern capabil sa o structureze coerent si sa-i ofere alternative.
Autorul reproseaza Bisericii Ortodoxe abdicarea de la un rol care ar fi putut fi benefic, daca nu ar fi cultivat imaginea unei recluziuni dedicate exclusiv vietii nepamantene si unei "neutralitati" pagubitoare. Sunt invocate in acest context si traditiile absolutismului masiv al viziunii orientale.
Interesanta si cu mare valoare explicativa pentru definirea comunismului romanesc este analiza consacrata proletariatului romanesc, a statutului sau hibrid si la limita fictiv, a lipsei lui de traditie si cultura politica, ce i-au anihilat sansele de a da contur unei rezistente eficiente. Ca in alte cazuri evocate, anticomunismul romanesc se dovedeste a fi mai mult atributul actiunii individuale izolate, curajoase sau eroice, dar fara capacitate structuranta la nivelul intregii societati (poate si pentru ca "in numele proletariatului" sau al "dictaturii clasei muncitoare" a fost declansata "lupta de clasa" in anii ’50, chiar daca a fost vorba, cel mai adesea, de un tip de apropriere mincinoasa).
Alte teme ale cartii sunt demne de a fi amintite si dezbatute: cea a "strainului ostil", a suspiciunii fata de intelectual si mai ales cea a justitiei mereu amanate cu argumentul ca accesul la arhive nu e inca total si adevarul imperfect cunoscut. Aici intra in joc discutia, atat de sensibila azi, despre Securitate si dificultatea despartirii de ea, altfel decat prin delatiuni minore si sacrificarea celor marunti. In loc de a porni de la astfel de episoade, care arunca in deriziune orice morala si aplica pedepse victimelor pedepsitorilor, autorul ne propune sa luam in considerare ca fapt revelator si suficient prin el insusi, deja indeajuns de bine cunoscut, experimentul Pitesti, o infrangere nationala neasumata si nejudecata. Felul in care justitia trateaza problema trecutului comunist i se pare autorului expresia cea mai clara a perpetuarii lipsei de intemeiere etica a culturii nationale, o forma de sfidare profunda, de declarare a nevinovatiei statului comunist cu consecinte dramatice asupra felului in care cetatenii trateaza normele morale si legalitatea juridica si cu responsabilitati imense in crearea unei generatii de amnezici si ignoranti.
Cartea incearca sa explice starea de lucruri actuala din Romania si din unghiul preconceptiilor care au minat perceptia Estului de catre Occident si invers. Exotizarea Estului, ocultarea diferentelor create sau dezvoltate in comunism, imaginile reductive si pripite create de o parte si de alta au limitat efectele pozitive pe care le-ar fi avut un dialog in cunostinta de cauza. Pe de alta parte, s-ar fi evitat alimentarea mitului " persecutiei romanilor", "ramasi mereu singuri in calea vitregiilor" istoriei, utilizat cu abilitate in comunism pentru a distrage atentia de la problemele interne.
Din aceeasi perspectiva critica, analistul parcurge anul pe care il incheiem, an premergator integrarii noastre europene, consemnand la zi momentele de blocare din interior a proiectelor care ar fi insemnat o reforma morala radicala. Aceasta ar fi fost posibila, considera autorul, nu in coada unei revolutii, ci in acelasi timp cu ea. Romanii se poarta ca si cand acest lucru s-ar fi intamplat si de aici o falie profunda, generatoare de nesiguranta si a unui tip de societate ce seamana cu o restauratie in decor capitalist.
Sfarsitul de an e de obicei unul de bilant, bilanturi ce se resimt adesea de aerul festiv al perioadei sarbatorilor. Cel propus de eseul lui Traian Ungureanu vine ca un dus rece si ca un indemn de a cobori pe pamant. El nu e insa unul de circumstanta: scris cu un anume patos, nu e nici pe departe patimas, e un exercitiu de luciditate, intr-un limbaj proaspat, ferit de cliseele retoricii anticomuniste, un limbaj analitic neosificat, in care se formuleaza intrebari si se dau raspunsuri clare, menite sa ne scoata din iluzii pripite si sa ne propuna o confruntare cu noi insine curajoasa. O oglindire intr-un prezent doldora de trecut, in care incearca sa desparta apele, astfel incat sa putem intui liniile de forta ale viitorului inceput cu fiecare gand si fiecare decizie sau actiune importanta in care (nu) ne implicam. E un indemn sa incepem sa gasim modalitati de a fi si actiona impreuna altfel decat in functie de interese imediate si meschine, de a vedea ceea ce ar fi profitabil si intremator pentru societatea romaneasca pe termen lung. Acest exercitiu poate incepe printr-o dezbatere in jurul mesajului nelinistitor al acestei carti.
*Traian Ungureanu, Despre Securitate. Romania tara “ca si cum”, Ed. Humanitas, 2006
