Pe aceeași temă
Se poate imagina o întreagă regândire a manierei în care operează istoria literară având ca punct de pornire poziţia pe care o deţine în economia schimbării intelectuale un set de concepte. Graţie investigării ţesutului care se naşte în jurul acestor repere, o epocă poate fi restituită / reconstituită ca prin efectul unui joc elaborat de puzzle. Istoria literară se întâlneşte cu teritoriile istoriei ideilor, studiilor politice şi celor culturale. Unitatea în diversitate a unei vârste istorice îşi are reflectarea naturală în pluralismul metodologic care este mobilizat în interogarea ei.
Pe acest fundal, instrumentele de lucru, de la dicţionare până la crestomaţii, au capacitatea de a încuraja acest eclectism fecund şi salutar. În locul replierii către izolarea unei discipline, izolare citită, eronat, ca o garanţie de păstrare a purităţii originare, avem interdisciplinaritatea, cu vocaţia ei de a deschide piste de cercetare şi de a reda obiectul textual unui context care este, prin chiar natura sa, funciarmente eterogen.
Antologia imaginată de Gabriela Omăt, dedicată avatarurilor semantice şi intelectuale ale modernismului literar românesc, de la 1880 până în anul de graţie 2000, este o probă elocventă şi virtuoasă de erudiţie pusă în serviciul efortului de a construi un delicat edificiu de oglinzi paralele: biografia modernismului literar devine calea de acces în interiorul modernităţii intelectuale înseşi, iar dosarul care se naşte este unul în care studiul literaturii luminează o viaţă a ideilor şi a instituţiilor.
Ambiţia ultimă a acestui roman de idei fabulos, pus în pagină de Gabriela Omăt, este aceea de a propune un decupaj nuanţat al unui secol de evoluţie intelectuală autohtonă. Recuperarea unui întreg nivel de voci uitate sau ignorate este dublată de capacitatea de a proiecta un fundal cronologic pe care se plasează, ca într-o naraţiune balzaciană, destinele şi opiniile personajelor acestei confruntări. Tensiunea pe care o identifică şi analizează Gabriela Omăt este, până la un punct, cea care va domina geneza şi afirmarea modernităţii noastre. Rădăcinile polemicilor de astăzi se regăsesc în solul deceniilor care ne precedă. Lecţia pe care o predă Gabriela Omăt, odată cu monumentala ei antologie, ţine de utilitatea metodologică şi etică a memoriei culturale.
Istoria pe care o articulează autoarea este una în date şi texte. Punctul de pornire al acestei fresce conceptuale este însuşi tabelul cronologic pe care Gabriela Omăt îl construieşte, cu minuţie şi savoare a detaliului. Un veac de tatonări, experimente şi drame intelectuale este închis între coperţile sale. O lectură empatică revelă viaţa care pulsează, dincolo de epiderma erudiţiei. Convocarea de date nu este niciodată fastidioasă şi stearpă. Ea este gândită ca o introducere la corpul de texte, dar şi ca un obiect de sine stătător, autonom şi fascinant în egală măsură.
Căci în istoria borgesiană pe care o rescrie Gabriela Omăt abundă figurile căzute în uitare ale unor actori ce populează o Românie care a fost. Cei care sunt fascinaţi de decadentism şi de simbolismul românesc pot întâlni aici imagini fotografice familiare. O notaţie laconică, consemnând aventurile pe bicicletă ale lui Macedonski şi Constantin Cantilli, trimite la un întreg orizont de sensibilitate. Juxtapunerea de tradiţionalism şi sincronizare defineşte spiritul unui timp. Călătoria modernismului în România „eminamente agrară“ ţine de paradoxul unei dezvoltări care arde etapele. Simbolismul însuşi, al cărui patron devine Macedonski, va fi el însuşi scindat între orizontul evaziunii şi tentaţia explorării unui spaţiu mic citadin, al oraşelor provinciale cu gări delicate şi fete ce visează bovaric.
Nimic nu este uniform şi cenuşiu în această Românie de dinainte de 1914, Românie în care Alexandru Bogdan-Piteşti este una dintre siluetele cele mai abject-enigmatice. Sibaritul colecţionar de artă este şi intelectualul ce grăbeşte contaminarea modernistă a spaţiului public. Efigia sa nu poate fi completă fără latura tenebros-cinică a personajului. Legenda neagră a lui Bogdan-Piteşti se naşte chiar în timpul vieţii. Relaţia dintre germanofilia sa şi angajamentul publicistic al lui Arghezi este un teritoriu pe care Gabriela Omăt nu îl evită, cu atenţie la montajul documentar.
Dezbaterea privind modernismul este recitită cinematografic de Gabriela Omăt. În secţiunile de fragmentarium, sentimentul este acela al unui decupaj modernist în maniera lui Dos Passos. Vocile comunică, se contrazic şi se acuză, documentele extrase din reviste îşi regăsesc întreaga sevă polemică. Modernismul este flancat de tradiţionalism, ipotezele sale fondatoare sunt contestate, simbolic, de dreapta şi stânga spectrului cultural. În cele din urmă, miza centrală a acestei dezbateri intelectuale precipitate de sincronizarea modernistă este maniera de a defini gramatica identităţii naţionale.
Din acest punct de vedere, anii interbelici adâncesc un radicalism latent al anilor de până la 1914. Sensibilitatea sămănătoristă se întâlneşte cu trunchiul naţionalismului integral. Tensiunea dintre lovinescianism şi etnicismul intelectual este una pe care textele selectate de Gabriela Omăt o încadrează atent şi nuanţat. Trecerea de la critica lui Nicolae Iorga şi D. Tomescu la teologia lui Nichifor Crainic şi vituperaţia lui N. Roşu este un semn al mutaţiei de timbru în economia spaţiului public. Pe un alt palier, chestiunea avangardei revine în legătură cu dubla provocare a definirii intelectuale şi a angajamentului politic.
Lectura rasistă pe care o dă un N. Roşu avangardei este perfect sincronă cu cea pe care o va impune regimul naţional-socialist. „Arta degenerată“ este, înainte de toate, asociată influenţei iudaice. În acest punct, nuanţele merită punctate, căci tradiţionalismul lui Mircea Vulcănescu se cere separat de rasismul programatic validat de critica etnicistă. Epilogul acestui dosar este impresionanta scrisoare a Cercului literar la Sibiu, trimisă lui E. Lovinescu în 1943: există, aici, un radicalism stenic al ideilor ce evocă, în mod evident, linia fondatoare maioresciană. Sub presiunea etnicismului, definirea modernismului îşi asuma, în linie lovinesciană, argumentul maiorescian al autonomiei teritoriului intelectual.
Selecţia de texte a Gabrielei Omăt are o circularitate simbolică. Ultimele pagini ale masivului dosar reconstituie agonia pluralismului modernităţii. Îi va fi dat teologiei staliniste să lichideze, cu brutalitate, un trunchi cultural şi un mediu instituţional. Odată cu Leonte Răutu şi Ion Vitner, Codul Penal se lărgeşte, spre a include delictul modernist. Căci modernismul este un semn al cosmopolitismului, dar şi o afirmare a solidarităţii cu puterile imperialiste. Demonizarea marxistă a modernismului o repetă, în oglindă, pe cea operată de dreapta radicală. Aici, ca şi în alte ocazii, procustianismul totalitar propune o identitate de retorică a violenţei. Exemplaritatea demersului Gabrielei Omăt este reconfirmată de finalul parcursului - erudiţia este dublată de încrederea lovinesciană în vocaţia spiritului de a trece peste încercările barbariei. //
// GABRIELA OMĂT
// Modernismul literar
românesc, în date
(1880-2000) şi texte
(1880-1949)
// Editura Institutului
Cultural Român
// Bucureşti, 2008
