Despre natura poetica a lumii

Citind volumul lui Alexandru Lungu ziditor de umbre/ inaltand zadarnicii, mi-am spus cat de nedrept e ca poetii, mai ales cei trecuti de varsta de mijloc, cu atat mai mult cei aflati departe de tara (dar si cei de aici, dar mai putin implicati in ceea ce se numeste viata literara, cum e Mircea Ivanescu, de pilda), nu isi au criticii lor fideli in Romania, insotitori de drum si ecou al acestei miraculoase arte, care se face din infinitezimale si imponderabile diferentieri si acordari intre cuvinte, din rasucirea gandului in matricea verbului pe care o transcende victorios, daruindu-i sclipiri sau adancimi, lunecari si muzici ce incanta.
Alexandru Lungu a beneficiat totusi de comentarii destule, printre ele unele de exceptie, cum sunt cele ale lui Grigore Grigurcu, care a scris si postfata antologiei de versuri publicate in Romania in 2000 de Nicolae Tone, Ninsoarea neagra, antologie ce da seama de diversitatea formulelor poetice ale autorului, in ciuda unei anume unitati ce tine partial de viziune, partial de felul in care poezia devine gest si intentie de comunicare. Unul din lucrurile care te frapeaza de cate ori citesti versuri de Alexandru Lungu e buna lui comunicare cu suprafirescul locuind in lume, cu ingeresti tinuturi pe care poezia ti le face brusc vecine (“luminiscenta alaiului de ingeri pasind puntile insingurarii“ - spune un vers).
Volumul de acum defineste nu doar un stil, ci si o forma de comunicare artistica ce ii sunt proprii lui Alexandru Lungu: cartea de poezie e pentru el un obiect de arta, in care versurile aforisme, ordonate in tripticuri, stau fata in fata, cum deschizi paginile, cu desenele inscrise de penita sigura pe sine a artistului pe albul paginii contrapuse. Ochi, trunchiuri, radacini, nervuri de frunze, trupuri, serpuiri, albul si negrul in jocuri sofisticate de linii si tuse de culoare, alcatuiesc un semn de descifrat reunind imagine si cuvinte. Imaginea e ca o emblema pe marginea templului in care un dublu al artistului oficiaza poezia.
Nu intamplator, probabil, versurile capata inchideri aforistice, tinzand sa exprime ideea ca isi sunt suficiente lor insesi, in ciuda sovairilor de a se opri la o formula unica. Pentru ca, adesea, un singur vers aforism sau un diptic de versuri ar putea fi scris si altfel in trei, patru versuri consecutive, dupa cum cezura s-ar pune conform rimelor interioare sau dupa diferite moduri de a intona fraza poetica (de remarcat absenta virgulelor):

“Ar trebui un fulger sa sparga norul negru

spre a lasa’n rotire lina heruvii sa coboare

mura-n gura tortura dulce cade amintirea anilor ce se pierdura“

Specialistii in versificatie ar mai remarca si alte variabile in aceasta aparenta uniformitate a tripticului de versuri (vezi mai jos) intinse ca niste corzi pe pagina si despartite de semnul care marcheaza pauzele, trecerea lor prin orizontul rostirii, pentru ca le citim soptindu-le sau cautand accentele prin care sa le dam o alta rasucire verbala, o intonatie noua, cercetand variante.
Cateodata, partea mediana a paginii e formata dintr-un diptic de versuri si atunci accentul in pagina se pune vizual, dar si oral, acolo, asa cum in desene linia se inchide intr-o intortochere ce se umple cu alb sau cu negru, din petele dense desprinzandu-se lujeri cu ochi in varfuri, privindu-ne si lasandu-se priviti.
Versurile se pot citi independent unul de altul, dar si inlantuite, trecand granita pe care steluta despartitoare o sugereaza; intotdeauna gasim insa, undeva, o repliere aforistica a versului sugerand ca deschiderea sa e facultativa:

“ocolita teama’n umbra codrului de-arama se destrama

trandafirul cosmic soarbe ratacirea pasarilor oarbe

in mirifica livada merele de aur stau sa cada“

E ca si cum pauzele si tacerile sunt o conditie necesara ca versurile sa aiba ragazul sa se implineasca, sa decanteze frumusetea lumii care se asaza cu smerenie in cuvinte sau sa capteze trecerea din urmele ei, sa prinda urma ca pe o umbra si sa-i dea acesteia corp intr-o materie diferita de a sa, in materia la fel de fragila, dar mai palpabila a verbului. De aici un paradox: desi fiecare vers e o deschidere in evantai spre o lume a evanescentelor perpetue, din care, treptat, se incheaga o viziune a lumii, el e in acelasi timp oglinda in care ele incremenesc. E greu sa citam dintre numeroasele versuri care ne-ar tenta, tocmai datorita impresiei de indestructibil pe care o da punerea in pagina, contrabalansarea dintre imagine si cuvant, ambiguitatea inchiderilor si deschiderilor. Paginile nu sunt numerotate, ele sunt un fel de pictograme care iti cer sa te opresti sa le contempli, asa cum ai face in fata unui tablou, mai intai pentru a vedea intregul. Nu e o poezie pentru oameni grabiti, desi formula aforistica ar permite si lectura pe sarite, ea sugerand un intreg cu intrari multiple.

Alte “fire de polen“

De la romanticii care au descoperit prin Novalis poetica fragmentului ca o forma de esentializare a poeziei si de ridicare a ei la rangul unei revelatii, pana la Blaga care a vrut sa ingemaneze filosofia cu poezia in grauntele de aur al versului, aforismul aspira sa surprinda in formula lui ceva din fulguranta clipei, sclipirea gandului, secunda revelatiei si sa le faca statatoare, dandu-le reflexul eternitatii. Nimic mai potrivit deci pentru o poezie fondata, cum e cea a lui Alexandru Lungu, pe contemplarea lumii si incercarea de a face din ea un fel de oficiere grava cu cuvinte simple, cu un elan poetic temperat de slefuirea versului (impuls mallarméan servit cu mijloace diferite) care surprinde tocmai trecerea, adancind un sens inca nedefinit, sau imposibil de capturat in totalitate.
Reflectand la felul cum “rasucindu-se in sine crinul isi pierde miresmele si umbra“ sau la felul in care “o suvita de timp pierzator zgarie luciul memoriei“, intrebandu-se “ce duh se’ncumeta sa sparga piatra din care izvoraste timpul“ sau “ascultand cum stelele se-aud stingandu-se’n tarzielnice adancuri“, poetul strabate o varsta a poeziei oarecum apusa, intorcandu-se la ea ca la oglinda cea mai potrivita pentru a exprima momentul in care putinatatea timpului trairii, devenind limpede, se cere compensata prin adancirea imaginii in sine insasi (“pietre visatoare in bataia lunii par a tresari“) prin inregistrarea unui du-te-vino nelinistitor - “necurmat pe scara vietii ingerii urca si coboara“ - perceput atunci cand “ceasul caintelor pluteste catre miercurea cenusii“. Poposit pe o planeta noua, cea a senectutii, poetul o locuieste cu imagini care traduc o izbucnire parca tarzie a vietii (“nesatiosii nuferi sorb lumina pana’n maduva tacerii“), aducand lauda “materiilor firave“ cum le spunea Blaga (“inlacrimate scuturi poarta in vis cadavrele de fluturi“), gesturilor enigmatice (“cine mai stie visul orb pe care bufnitele-l sorb?“). O planeta populata “de aripi de heruv“, de “umbra densa“ a unor ispite carora nu li se mai cunoaste gustul, de “crini insangerati, statui de roua, serpi cu limba despicata, de arbori rastigniti“. Ceea ce se intampla in acest univers sunt “caderi si frangeri, sfasieri“, stingeri, destramari, lunecari, surpari, timpul e “sfartecat“, ceasurile “ratacite, rastimpurile sparte“. Acest teritoriu “accidentat“ e traversat doar de ingeri, inorogi nevazuti ce trec “prundisul fara nume / in poala fecioarei coborandu-si cornul“, fluturi, melci, bufnite, vulturi, serpi. Dublurile poetului pot fi pretutindeni: travestit in “batranul inger ce trece purtand pe umeri poverile luminii“, sau coborandu-si narcisic chipul spre imaginea in care “timpul povarnit pe umeri inmugureste aripi nevazute“. Am descompus cu buna stiinta versurile, refacand altfel intregul, pentru a arata cum sub crusta unei voite vetustitati, se strecoara ineditul, cum abia captat in cuvinte si taceri universul acesta se inchide in el insusi, rotunjind “clipa in care zorii de ziua sunt una cu amurgul vested“. Sub semnul ei de umbre si lumini sta intreg volumul.
“Cele o suta douazeci si sase versuri si treizeci si sase desene cu un cuvant inaintemergator de Gabriela Melinescu“ care alcatuiesc volumul comentat aici sunt publicate intr-un tiraj de 120 de exemplare si necomercializate. Ele sunt difuzate tintit spre cei care ar putea fi partasi la nasterea acestei intamplari inedite si imprevizibile care e lectura poeziei, un fulger ce tine cat lumina acestuia “de la mine pana la tine“, ca sa il parafrazez din nou pe Blaga, ce nu intamplator mi-a venit in minte de mai multe ori citind versurile lui Alexandru Lungu. Le sunt comune gustul pentru tacerea ce lumineaza cuvantul si o anume apropiere a poeziei de ritual, tendinta de sacralizare a lumii prin poezie. Al. Lungu e insa mai putin retoric, explicit, ostentativ si poate mai sceptic. La el tarzia incantatie blagiana e retinuta si bine controlata de formula aforistica.
Volumul acesta prelungeste intr-un fel, prin stilul si mijloacele difuzarii sale, o traditie pe care sotii Micaela si Alexandru Lungu au creat-o in urma cu multi ani. E vorba de acea superba arca a poeziei ce a fost revista Argo. Revista, care a aparut in 20 de numere, a reunit poeti romani din diverse generatii si diverse parti ale lumii, a fost un reper pentru cei din exil si a creat o comunitate de cititori foarte selectiva, dupa un principiu simplu si ingenios. Cine primea revista (ea insasi un obiect de arta grafica), o citea si reactiona (multumind sau facand comentarii) devenea un abonat al ei fara sa i se ceara vreo taxa. Intr-o lume a consumului, a statisticilor (inclusiv de audienta), a grabei lipsite de politete, poezia devenea astfel un mod de a opune numarului calitatea, de a cultiva un spirit al ei fondat pe comunicare ca un joc al echilibrelor ce se pot reface mereu, un spirit increzator in capacitatea poeziei de a crea o comunitate. Alexandru Lungu scrie si publica mult, parca pentru a incuraja aceasta utopie sa devina reala. Nu e insa un poet grabit, nici superficial, nici prolix, e dimpotriva un spirit care s-a identificat in asemenea masura cu arta sa, incat probabil ca lumea pentru el exista doar acolo, in cuvintele desenele si literele frumos asternute pe pagina eleganta si cuprinzatoare. Orice nou volum ne invita in necuprinsul lui, e o arca a deprinderii cu istoriile infinite si imponderabile ale sufletului ce trece prin varste.

* Alexandru Lungu, ziditor de umbre/ inaltand zadarnicii, Editura Galateea, 2005.