Pe aceeași temă
L-am întâlnit pentru prima dată pe Cristian Vasile în 1998, în sala de lectură a cadrelor didactice de la Facultatea de Istorie din Bucureşti. Participam alături de Dinu C. Giurescu, Stephen Fischer Galaţi, Ioan Scurtu şi Adrian Cioroianu la o dezbatere ce îşi propunea să răspundă la întrebarea A fost diferit regimul comunist din România?. Discuţia a fost animată, iar audienţa (studenţi, profesori, cercetători) a fost activă şi a pus întrebări care i-au stimulat pe cei de la prezidiu. La finalul dezbaterii, am schimbat câteva cuvinte cu studentul de atunci, care îmi solicitase un autograf pe volumul care tocmai apăruse în ediţie românească – Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel. Ştiam că la Catedra de istorie contemporană românească supravieţuiseră şi câţiva influenţi profesori formaţi în anii naţional-stalinismului, care nu erau neapărat dispuşi să meargă în direcţia asumării depline a trecutului comunist, şi bănuiam că erau încă fascinaţi de o anumită vulgată istoriografică îndatorată perioadei Ceauşescu. Ulterior, Cristian Vasile mi-a confirmat această impresie.
Pe unii dintre aceştia din urmă îi regăsim printre detractorii Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, într-o companie deloc onorantă. Am crezut însă că se poate întreţine o relaţie directă cu studenţii sau mediată de ceilalţi profesori, tineri sau consacraţi, cu care eram, de altfel, în cele mai cordiale relaţii. Nutream speranţa – ba chiar credinţa – că măcar o parte dintre cărţile mele ajung la studenţi, chiar dacă nu sunt întotdeauna recomandate de profesori. Preluasem în acel an conducerea prestigioasei reviste East European Politics and Societies, eram încărcat de pliante de promovare a publicaţiei şi îi încurajam pe studenţi, cercetători în ştiinţe umaniste, profesori de istorie şi politologie să o procure, să ne ajute cu sfaturi şi, de ce nu, să ne trimită texte. Aveam să îl reîntâlnesc pe Cristian Vasile peste un an, ca jurnalist cultural, în redacţia revistei 22. Ca redactor, responsabil cu rubrica de istorie, m-a însoţit atunci în mai multe locuri, mai ales că pentru mine vara lui 1999 – o intensă vizită în România, la un deceniu de la miraculosul an 1989 – a fost plină de evenimente pe care am fost bucuros să le onorez: lansarea volumului Fantasmele salvării, desfăşurată la Centrul Cultural American, o conferinţă pe care am susţinut-o la Fundaţia Culturală Română, participarea la manifestările de la Colegiul Noua Europă. Am purtat atunci mai multe conversaţii cu cel care era doar un tânăr masterand, un istoric în devenire. Însă Cristian Vasile studiase deja în Arhivele SRI şi în Arhivele Naţionale şi în curând avea să devină cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Peste ani am folosit expertiza lui în ceea ce priveşte funcţionarea şi organizarea sistemului arhivistic.
În mai multe rânduri, am fost acuzat că îmi laud prietenii. Răspund de fiecare dată cu detaşare şi uşor sarcastic: aţi vrea să îmi laud duşmanii? Îmi apreciez prietenii, mai ales că de cele mai multe ori ei fac parte, ca şi mine, dintr-o comunitate epistemică, sunt intelectuali validaţi prin opera lor, pe care nu numai eu, dar şi alţi cercetători consacraţi o trec pe lista de recomandări bibliografice în domeniile lor de specializare (în speţă: pentru înţelegerea regimului comunist). Pot spune, fără să exagerez prea mult, că am asistat de fapt la geneza acestei cărţi. Cu Cristian Vasile am reluat dialogul prin 2004. Se ocupa deja de politicile culturale ale regimului Gheorghiu-Dej. A comentat pe larg în 2005 dialogul meu cu Ion Iliescu, transformat în volum (Marele şoc din finalul unui secol scurt), fiind printre cei care au înţeles diferenţa dintre cercetătorul-intervievator şi martorul subiectiv al istoriei comuniste care era şeful statului de atunci. Nu era o simplă recenzie, era şi un portret pe care îl făcea lui Ion Iliescu (Un martor important: Ion Iliescu şi istoria României comuniste, în AIO – Anuarul Institutului de Istorie Orală, VI, 2005, pp. 393 şi urm.), ca un istoric care cunoaşte în profunzime evoluţiile cultural-ideologice din timpurile comunismului şi demontează în mod profesionist afirmaţiile autojustificatoare (self-serving) ale fostului preşedinte în ceea ce priveşte sistemul cultural şi educaţional, Uniunea Asociaţiilor de Elevi din România (UAER), organizaţie de tip front atât de familiară lui Ion Iliescu.
Unele capitole şi subcapitole ale acestui volum au fost iniţial comunicări şi conferinţe. Am asistat, la 14 mai 2009, la remarcabila lui prezentare – de la Woodrow Wilson International Center for Scholars – despre cultura română de „Război Rece“ din primul deceniu comunist, pe care am semnalat-o la vremea ei (Vladimir Tismăneanu, La Wilson Center: „Communist Romanias Cultural Cold War, 1947-1960“). Lucrarea de faţă continuă de fapt demersul care se regăseşte şi în Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului, cartea la care am lucrat amândoi. Despre dramaturgia românească din anii 1950 şi despre unele personaje ale cărţii (actriţa şi regizoarea Marietta Sadova, scriitorul Petru Dumitriu) am scris împreună cu Cristian Vasile texte care au apărut în periodice academice şi în reviste culturale. (Vladimir Tismăneanu, Cristian Vasile, Turneul Teatrului Naţional la Paris din 1956: Secţia de Relaţii Externe, exilul şi raporturile culturale româno-franceze, în Studii şi Materiale de Istorie Contemporană, serie nouă, vol. 8, 2009, pp. 193-206; Petru Dumitriu şi cataclismul stalinismului românesc, în 22, 28 aprilie 2009; Fascism, teatru şi istorie. Marietta Sadova şi Garda de Fier, în Apostrof, anul XX, nr. 9, 2009, p. 6.).
Nu sunt deloc străin de unele tribulaţii din artele plastice autohtone. Am crescut cu multe statui şi monumente ale realismului socialist. Am locuit de la naştere şi până în 1965 pe strada Grigore Mora, apoi pe strada Iuliu Tetrat (prima aproape de Statuia Aviatorilor, a doua lângă Piaţa Dorobanţi). Geografia zonei de nord a Capitalei, care îmi este familiară, includea şi atelierele din perimetrul străzii ing. Ermil Pangrati, unde au lucrat artiştii epocii comuniste (unii conformişti, alţii adeseori, mai ales după 1965, oarecum iconoclaşti). Când eram copil, priveam cu interes cum se înalţă – nu departe de strada mea – statuia lui Iosif Vissarionovici Stalin de la intrarea în Parcul Herăstrău, din zona (acum) Pieţei Charles de Gaulle (fostă Aviatorilor, fostă I.V. Stalin), statuie lucrată de sculptorul Dumitru Demu, cel care avea să părăsească „paradisul“ comunist instaurat de Generalissim-ul pe care îl turnase în bronz. La Caracas, în 1982, în biblioteca mătuşii mele – Sofia Imber, cunoscută în domeniul criticii de artă –, am citit memoriile lui Demu, emigrat în Venezuela, în care povestea despre instrucţiunile primite din partea lui Iosif Chişinevschi privind „surâsul lui Stalin“. În anii 1970, tatăl meu a lucrat ca redactor la Editura Meridiane care tipărea cu predilecţie lucrări de istorie şi critică de artă. Eu însumi urma să fiu bursier al Muzeului de Artă Contemporană din Caracas (Venezuela), unde am scris un eseu pentru catalogul expoziţiei „Jesus Soto“. În fine, în primăvara lui 2009, pe când vizitam împreună cu Cristian Vasile National Gallery of Art, din Washington DC, discutam – admirând creaţia lui Brâncuşi – cât de neverosimile par unele susţineri ale lui Pavel Ţugui, fostul şef al Sectorului de Literatură şi Artă din Secţia de Propagandă pe vremea când Constantin Brâncuşi era pus la index de regimul comunist de la Bucureşti. Cred că în acest volum Cristian Vasile a reuşit să redea într-un mod onest şi verosimil complexitatea evoluţiilor din artele plastice româneşti în anii stalinismului integral. Pentru potentaţii comunişti, arta şi cultura, în genere, erau domenii de maxim interes. Marxismul s-a vrut o nouă antropologie, un efort de reclădire a condiţiei umane, ceea ce făcea din spaţiul valorilor estetice unul al unei lupte acerbe pentru monopolul exercitat de ceea ce Czesław Miłosz a numit „Noua Credinţă“.
Tu îmi dai numai veştile proaste! – îl dojeneam în glumă pe Cristian Vasile în 2006 când, confruntat cu tot soiul de probleme (de acces la arhive, de comunicare cu alţi membri ai Comisiei Prezidenţiale etc.), îmi scria sau îmi telefona alarmat de la Bucureşti. Dar până la urmă optimismul meu s-a completat foarte bine cu luciditatea lui sceptică. Aş îndrăzni să spun că această calitate se vede şi în evaluarea documentului de arhivă, în filtrul critic cu care operează în carte. Graţie unei temeinice documentări, el a reuşit să îmbine cât se poate de potrivit o varietate de surse istorice: documente ale Agitpropului, memorialistică, mărturii de istorie orală, izvoare diplomatice etc. Nu mă îndoiesc că va continua să aprofundeze cu competenţă politicile culturale comuniste din timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu.
De ce scrie un istoric despre dramaturgie, beletristică, arte plastice? Pe terenul cercetării academice este loc pentru toată comunitatea istoriografică, politologică, pentru istoricii literari şi de artă. Documentul de arhivă poate şi chiar trebuie să fie privit din mai multe unghiuri, perspective etc. Arhivele sunt acum deschise. Aş îndrăzni să spun că şi datorită Comisiei pe care am avut onoarea să o conduc în 2006. Atunci s-a consolidat o prietenie care sunt convins că va dura. Sunt fericit deci să salut această reuşită istoriografică scrisă cu pasiune, rigoare, curaj şi sagacitate.
Washington DC, 26 martie 2010
