Pe aceeași temă
Dintre toate reeditarile din ultima vreme (A. Buzura, G. Adamesteanu, G. Balaita, S. Agopian, Stelian Tanase), cea a volumului de debut al lui Ioan Grosan, comasat cu urmatoarea sa carte*, mi se pare cea mai riscata. Caravana cinematografica, socotita multa vreme una din piesele de rezistenta ale optzecismului, se indeparteaza definitiv de tipul de lectura aplicat literaturii tinere din acei ani si tinde sa-l proiecteze pe autor mult mai in urma in timp, alaturi de Nicolae Velea, Marin Preda si chiar Vasile Voiculescu. Riscul acestei reasezari este expulzarea prozatorului din mainstream-ul unei generatii intrate deja in textura profunda a literaturii de azi si perceperea lui ca produs de sine statator, cel mult atasabil galeriei de realisti calofili, oricând valabili, dincolo de grupari si stiluri. Este sau nu in favoarea prozatorului Ioan Grosan - e greu de spus acum. Dar vom putea intrevedea raspunsul odata cu tiparirea noului roman anuntat la Polirom.
Recitit dupa douazeci de ani, la Grosan sar in ochi enormele diferente fata de congenerii din grupul optzecist. Ce cauta acest prozator in atmosfera imbibata teoretic si experimentalist de lectia textualismului si postmodernismului, in peisajul aproape exclusiv citadin al prozelor concepute in laboratoarele cenaclului Junimea? Un singur raspuns mai putin indatorat conjuncturilor: “remorcat” de optzecisti gratie instrumentarului ludic pe care-l mânuia foarte bine. La vremea respectiva, demonstratia de grup pare sa-l fi provocat sa incerce tehnicile textualiste iar rezultatul s-a resimtit spectaculos de pe urma ingeniozitatii sale naturale. Lânga primele proze ale lui Gheorghe Iova, Gheorghe Craciun sau Emil Paraschivoiu, Ioan Grosan venea cu aerul ca experimentul s-a copt deja, prinzând necesara coaja a clasicitatii care sa-l faca agreabil la lectura. El a facut, pe loc, proba ca din acele experimente se pot naste scriitori adevarati - ceea ce timpul a demonstrat apoi cu ceva dificultate. A facut, deci, un imens serviciu intregii grupari. Dincolo de aceste trasaturi insa, si spre deosebire de optzecistii canonici, Grosan ramâne un degustator al ritmurilor rurale, al tipologiei rural-intelectuale, cu slabiciune pentru alunecarea spre magicul marunt, lesne inserabil in realitatea cotidiana, cu conditia sa fie privita dintr-un unghi candid: copilaria, tineretea sau simpla candoare a inculturii. Nu e o noutate ca in prozele lui scurte contextele de persiflare a tehnicilor textualiste sunt mai multe decât cele de reala intrebuintare a lor. La Grosan, intertextele sunt mai degraba fandari ale sensibilitatii care se teme de ridicol, marci ale unei tensiuni de tip existentialist, care camufleaza teme prea rasunatoare precum identitatea, unitatea fiintei, comunicarea etc.
Cum arata azi cele sapte piese (sumarul reunit a doua carti) cuprinse in Caravana cinematografica si alte povestiri?
Surpriza de proportii este ca celebra nuvela care da titlul volumului s-a uzat foarte mult. Cu exceptia scenei inegalabile, si de bataie lunga, in care tiganului Darcleu i se face demonstratia privind proprietatea colectiva, restul pare azi destul de incropit ca viziune. Portretele parodice ale personajelor, care se voiau atunci o satira implicita a literaturii obsedantului deceniu, sunt inegale. Unele beneficiaza de detalii sub lupa, altele sunt doar schite facute in graba, cu mijloacele cele mai la indemâna. Nu mai e deloc simplu sa ne explicam de ce. Tânarul activist care insoteste caravana cu filme in satul Mogos e recompus, de pilda, din clisee. El se doreste un cliseu - veti spune. Numai ca azi, cliseul si-a pierdut dimensiunea ironica si pare sa fi câstigat in lest patetic (in sensul de pathetic). Pastisa are simpla valoare de cod, fara sa rafineze, fara sa urmareasca polifonia efectelor. Ca o “mica” amaraciune: lumea din Caravana cinematografica are azi ceva factice. In mod evident nu mai mergem “cu ea” ca acum douazeci de ani. Dupa tot ce-a urmat, micul ei raspar ideologic e neplacut de timid. In schimb, sinceritatea detaliilor realiste cu greu mai poate fi azi suspectata de autoironie, ba chiar, pe alocuri, risca sa trezeasca papilele lecturii, secatuite de sevele corozive ale noilor prozatori douamiisti. “Serbetizarea” pândeste strâns si - tare mi-e teama! - devine un risc real, pe masura ce caratele bunului-gust tot descresc in lumea contemporana. Jocul lui Ioan Grosan cu kitsch-ul (binecunoscut si mult gustat in cadrul generatiei optzeciste) tinde sa nu mai fie citit corect si sa altereze lectura. In schimb, castiga enorm propunerea sofisticata din prozele vietii pre-scrise: Insula, Marea amaraciune si O dimineata minunata pentru proza scurta (ordinea e cea a preferintelor mele).
Insula e parca si mai frumoasa decat in ‘85. Nimic nu e de clintit din ea. Totul e atat de bine cizelat, atat de gratios si atat de multistratificat, incat valoarea ei antologica o asaza langa cele mai bune texte ale lui Cartarescu din anii ‘80 (Gemenii, Visul, REM). Prin cutele acestui text si-au incercat puterea de patrundere destui critici, iar ce s-a gasit acolo e deja materie de dictionar. Mai pretios e insa echilibrul misterios al micii nuvele, in care apare poate cel mai bine formula afectelor din prozele lui Grosan: un amestec de vioiciune si timiditate, de teribilism si pudoare, un du-te-vino al atitudinilor temandu-se de ridicol, din care rezulta un strat de sinceritate autentica.
Mai putin “stransa”, Marea amaraciune construieste pana la capat (adica pana la deconstructie) ideea vietii pre-scrise. Nicoleta Clivet, prefatatoarea volumului, identifica exact fata si reversul acestei teme: “Jocul, experimentul, manevrarea inteligenta a intertextelor, ironia sunt elementele din care isi trage sevele, in regim diurn, proza scurta a lui Grosan. Reversul lor nocturn este amaraciunea, o cristalizare a melancoliei”. Citita azi, povestea adulterina a profesorului Sebastian Pop cu colega sa de cancelarie Ioana Eraclid, aminteste probabil cel mai bine, intre prozele autorului publicat de Corint, de nuvelele si romanele generatiei, de la Mircea Nedelciu la Cristian Teodorescu. Daca n-ar avea in structura ingredientul inconfundabil: biletele schimbate de cei doi, care decid cum va arata in momentul urmator viata lor. Altoiul textualist prinde foarte bine pe realismul optzecist, fara sa lase contururile sa se amestece. In final, experimentul e demontat din plictiseala protagonistilor, dar proza ramane vie, amaraciunea e chiar amaruie si nu trece cu una cu doua.
Mult mai conformista - desi canonica - e O dimineata minunata pentru proza scurta. Si cu aceasta, nucleul dur al “grosanismului” e deja depasit. Nu inainte de a observa ca Ioan Grosan isi pastreaza intacta cota tocmai in textele sale cele mai apropiate de experimentul optzecist, pe care l-a fecundat extrem de interesant prin fibra sa realista.
Prozele provenite din sumarul volumului Trenul de noapte (1989) reprezinta mai degraba o coborare in timp, inaintea fazei optzecist-textualiste a autorului. Adolescentul, Spovedania sau Trenul de noapte par si azi anterioare volumului de debut, ca si cum, la publicarea Caravanei cinematografice, ar fi fost lasate deoparte in favoarea altora mai adecvate aerului epocii.
Trenul de noapte recupereaza legatura ombilicala cu Caravana cinematografica, cu care imparte placerea reconstituirii cadrului intr-o feerie a detaliilor. Atmosfera tip Tache, Ianke si Cadir e reconstruita cu lentori vorbarete, foarte dramaturgice. Ar iesi un bun scenariu de teatru TV din aceasta nuvela cu final misterios, cumva “british”!
Celelalte doua nuvele au in comun tema autocunoasterii. In Adolescentul (ce ciudat de laturalnice si conformiste sunt titlurile lor!) regasim un Medeleni polenizat de vagi ecouri ironice din Zaharia Stancu. Pustiul caruia-i moare bunicul nu descopera mai nimic pana in final, nicidecum moartea, asa cum e de parere prefatatoarea, ci poate un pic de fior erotic. Cat despre Spovedania, ea pur si simplu dateaza si nu-i gasesc calitati prin care sa se salveze, in ciuda coerentei narative si a elaborarii psihologice. O poveste banala despre pacat si damnare, cu canavaua nuvelelor caragialiene etalata gros, in care recunosc ca l-am cam pierdut pe Grosan.
Daca viitorul roman se va hrani, intr-un fel sau altul, din aceste trei proze scurte (carora li se ataseaza, pana la un punct, Caravana cinematografica) vom fi probabil nevoiti sa atestam pierderea unui patent valoros, pe care l-as numi optzecism “imbogatit”, asa cum il avem si in prozatorul Mircea Cartarescu de pilda. Daca, dimpotriva, vom regasi legatura cu povestirile vietii pre-scrise, concluzia ar putea fi robustetea altoiului postmodern al optzecistilor, puternic hranit in epoca de ambianta teoretica si artistica de iradiere americana. Evident, mai ramane si a treia ipoteza: un Grosan cu totul nou, cum autorul a mai incercat in O suta de ani la portile Orientului. Dar aici paranteza ramane deschisa.
* Caravana cinematografica si alte povestiri, editie definitiva, Editura Corint, 2005, 489 pag.
