Pe aceeași temă
Am putut urmări doar online dezbaterea intensă de săptămâna trecută, desfășurată la deschiderea Zilelor Patrimoniului la Mița Biciclista. Moderată foarte bine de Răzvan Petri de la Politica la minut, protagoniștii conversației au fost primarul interimar al Bucureștiului, Stelian Bujduveanu, Andrei Rus, Catinca Drăgănescu, Istvan Teglas și Emil Ionescu (iabilet.ro).
Mărturisesc, pe măsură ce am urmărit-o, m-a locuit un sentiment puternic de reală descumpănire .
Ea mi-a fost produsă, în primul rând, de constatarea că dezbaterea a fost o ideală reflectare a conceptului de „realitate fracturată”, atât de prezent în lumea în care trăim azi. O „realitate fracturată” este o realitate socială marcată de diviziuni profunde, unde coeziunea și comunicarea sunt afectate, iar experiențele și adevărurile coexistă în mod parțial, fără a produce consens sau înțelegere comună.
Dialogul a reflectat asta, mai ales în momentele în care, fără să aibă vreo intenție agresivă, ci una de pură sinceritate, fondatorul iabilet.ro i-a repetat Catincăi Drăgănescu că nu înțelege ce spune. Asta în contextul în care ea articula un discurs extrem de clar, doar că intelectual și conceptual argumentat și elaborat – poate că prea elaborat, deși…
Nu m-am putut împiedica să nu mă gândesc dacă același interlocutor ar fi spus asta în fața lui Pleșu sau Cărtărescu, pentru că discursul Catincăi era, pur și simplu, un discurs intelectual. De asemenea, nu m-am putut împiedica să nu mă întreb, fără urmă de ironie, dar cu îngrijorarea: bun, și atunci noi, cei care vorbim precum Catinca, l-am citit pe Joyce și pe Proust, pe Marin Preda și pe Cărtărescu, ce să facem ca să avem acces la Emil Ionescu și la corporații, să vorbim pe înțelesul lor?!
Pun întrebarea asta cât se poate de serios.Știu însă că răspunsul nu e altul decât acela că „lumea s-a schimbat” și totul trebuie exprimat simplist și fără nuanțe, în termeni clari tranzacțional, nu în concepte umaniste.
Al doilea lucru care m-a descumpănit este că mi-am amintit despre bine-cunoscutul „pâine și circ” al poetului roman Juvenal. „Panem et circenses” este o veche, așadar, strategie a politicienilor de a distrage atenția cetățenilor de la problemele reale ale societății, oferind publicului tot mai mult divertisment pe bani publici.
În discuție s-a pus întrebarea dacă evenimentele de masă nu sunt, poate, o modalitate de a sufoca riscant accesul la resurse publice al celorlalte inițiative și programe culturale – instituționale sau independente –, dar nu mi s-a părut că problema a fost mai mult decât enunțată în discuție și apoi lăsată pentru constatări mai puțin fundamentale.
Grupul Drăgănescu / Rus / Teglas era în mod evident, cel puțin parțial, „neînțeles” de ceilalți doi parteneri de discuție, care puneau problema culturii în termeni de performanță comercială, cantitate de spectatori, raport calitate-preț și simplitate în vocabular. Adică în termeni pe care cultura susținută public în Europa de câteva bune decenii nu îi recunoaște ca fiind criteriile excepției culturale. Pentru că, da, acest concept există. Și el – conceptul – spune că accesul la cultură e responsabilitatea statului și că această responsabilitate se traduce prin încurajarea culturii ca produs de excepție, nu de consum. Adică un produs la care toată lumea să poată avea acces pentru a evolua moral și spiritual.
Fără „excepție culturală”, de pildă, fondurile cinematografice din Europa nu ar fi existat, deoarece, din anii 1970 încoace, SUA insistă ca Europa să accepte în cadrul negocierilor comerciale ca un film să fie considerat un produs exclusiv comercial și să se supună exclusiv regulilor pieței. O piață pe care SUA o dețin în proporție de 85% și poate că, grație Netflix, proporția a crescut.
Primarul Stelian Bujduveanu a navigat dezvoltat și abil în răspunsurile pe care le-a dat, a reacționat mai ales la chestiunile provocate de Andrei Rus și a găsit o ieșire bună din tensiunea palpabilă a schimbului de replici propunând să continue aceste dezbateri foarte curând pentru a mai îmblânzi „neînțelegerea” între cele două tabere.
Dar aș vrea să reiau aici câteva lucruri esențiale pe care dezbaterea le-a enunțat.
În primul rând, cred că discuția despre politicile publice în cultură și ce vrem noi de la ele, azi, la nivel central, local și extern, cere să fie reluată cu seriozitate și claritate. Mai ales, ea nu ar trebui reluată mecanic, adică „bifată” fără să dea rezultate operaționale clare și fără să fie asumată guvernamental.
Transformările geopolitice din ultimii ani, tehnologiile, mass-media și rețelele sociale au modificat radical felul în care statul poate și trebuie să se poziționeze față de cultură. Cum să faci ca programele culturale de la televiziunea publică să fie privite cu tot atâta aviditate ca Insula Iubirii?! Cum să echilibrezi inegalitățile economice din ce în ce mai evidente, în așa fel încât oricine să poată avea acces la cultură de calitate? Ce rol și ce orientare ar trebui să aibă azi politicile publice, la nivel local și național, pentru ca valul pur consumerist al divertismentului să nu măture totul în jurul său și să nu creeze modele de comportament extremiste pentru o societate care dorește să continue să fie democratică?
Ce este cultura? se întreabă Emil Ionescu în dezbatere. În 1986, conferința mondială UNESCO de la Paris a răspuns la această întrebare, cel puțin funcțional*, în așa fel încât să delimiteze domeniul de acțiune al politicilor publice în favoarea culturii. Firește că, din punct de vedere filozofic, întrebarea rămâne una deschisă, dar subiectul interogației adresate la Mița Biciclista era unul mult mai concret.
E, cred, responsabilitatea noastră să transmitem ce este cultura prin intermediul educației umaniste, media și al altor mijloace de transmisiune, azi invadate de conținuturi seducătoare nonculturale și, de multe ori, adictive. Faptul că în ultimii 30 de ani nu am făcut-o suficient de nuanțat este, cred, o responsabilitate colectivă.De altfel, lumea s-a schimbat, într-adevăr, atât de tare, încât o studentă din China pe care am avut-o în Franța s-a revoltat când i-am spus că să lucrezi la TikTok nu înseamnă să lucrezi în domeniul cultural. Ascultând dezbaterea de acum câteva seri, încep să cred că ea avea dreptate.
De ce susține statul cultura? Modelul francez ne oferă o oglindă elocventă: expunerea la artă dezvoltă spiritul critic al cetățeanului, transformându-l într-un cunoscător mai profund al democrației. Cultura nu este un produs oarecare, ci o componentă fundamentală a vieții civice și a identității naționale.
În dezbatere am auzit că ar trebui să ne inspirăm din modelul francez – dar noi „suntem” modelul francez, doar că aplicat deficitar.
În opoziție, modelul anglo-saxon îmbrățișează o viziune economicistă, în care cultura și artele devin produse de consum, parte a industriilor culturale și creative. Această abordare reduce arta la un simplu bun de piață, ignorând rolul ei profund educativ și social transformator și civilizator.
Așadar, nu poți stabili indicatori de performanță culturali fără o strategie clară, construită pe o viziune guvernamentală asumată. Iar această viziune are nevoie de instrumente administrative eficiente pentru a fi pusă în practică.
Fără o cunoaștere și înțelegere a celor enumerate mai sus, cei care decid asupra alocării resurselor pentru cultură sunt infirmi și nepregătiți.
Curiozitatea și dorința de a afla sunt elemente pozitive, dar cauzele lipsei de înțelegere stau nu doar în responsabilitatea celui care transmite, ci și în incapacitățile și, poate, ignoranța celui care ascultă.
De aceea „să dăm pâine și circ” este soluția cea mai simplă pe care o adoptă deseori autoritatea publică: să transforme publicul în consumator, nu într-o ființă care gândește și dezvoltă un simț critic. Dacă spectatorii culturii devin gânditori responsabili, cu orizont și vocabular critic, așa cum pledează Andrei Rus Istvan Teglas și Catinca Drăgănescu, ei pot încurca planurile autorităților care doresc un electorat educat doar prin spectacole efemere și produse culturale „de consum”.
Cum putem depăși acest impas? Ar trebui să găsim forme care să facă posibilă comunicarea fără a condamna vocabularul intelectual și umanist drept inaccesibil. Să fluidizăm dialogul pentru a reinventa conceptele într-o lume simplificată și să nu ne mulțumim doar să constatăm că „nu e bine”. Să creăm un spațiu în care, pe de o parte, manipularea să nu fie omniprezentă, iar pe de altă parte, să nu persistăm în refuzul adaptării la un nou limbaj care poate reda sensuri și profunzime actualității culturale.
Aceasta este o provocare pentru toate părțile implicate în gestionarea culturii: de la decidenți la practicieni și public. Când cultura nu mai este decât o marfă, când spiritul critic este înlocuit de consum pasiv, democrația însăși este în pericol.
Altfel, vom ajunge să trăim în „Idiosincracy”. Și nu ne dorim asta.
