Pe aceeași temă
Pentru cei mai mulţi dintre studenţii de astăzi, istoria literară este asociată lungilor după-amieze plictisitoare de bibliotecă dedicate familiarizării cu acei autori indigeşti a căror frecventare este necesară doar în vederea trecerii examenelor de semestru. În aceste ocazii, nimic din plăcerea lecturii autentice nu poate fi regăsit. În locul literaturii ca delectare a intelectului şi sensibilităţii, un marasm textual populat de date istorice, dominat de un sentiment al inutilităţii şi ratării. Pe scurt, este aceasta o ţară pe care nimeni nu doreşte să o reviziteze. Odată vremea sesiunilor scursă, istoria literară românească se cufundă, la loc, în uitarea care pare să-i fie condiţia originară.
După ce se consumă această conspiraţie, pornită de liceul care favorizează locul comun ca expresie a erudiţiei găunoase şi dusă mai departe în facultăţile de litere, obligate să reducă întreaga evoluţie a spiritului creator la câteva pastile lipsite de substanţă, tradiţia, în ceea ce are ea mai profund, este sortită extincţiei. Ignoranţa şi masificarea creează acel prezent etern de care intelectualul mediocru nu se va mai despărţi, cu adevărat, niciodată. Trecutul se depărtează şi, odată cu el, un vast patrimoniu de imagini, sensibilitate şi interogaţii. Mecanismul identitar de naştere a unei naţiuni devine ininteligibil celor de astăzi, fascinaţi de imediat şi captivi ai unei imaginaţii vizuale modelate de tirania vulgarităţii.
În peisajul acestei umanităţi decerebrate, silueta intelectuală a lui Mihai Zamfir propune o marginalitate / excentricitate deliberate. De la prozatorul calofil până la stilisticianul ce cultivă o rigoare hermeneutică fără fisură, trecând prin profesorul elegant a cărui imagine evocă armonia aulică a catedrelor interbelice, există un nucleu de adâncime al personalităţii care se obstinează să nu cedeze tentaţiei masificării şi cântecului de sirenă al falsei accesibilităţi intelectuale. Opţiunea lui Mihai Zamfir de a scrie, astăzi, o panoramă a literaturii române este consecinţa naturală a unui parcurs a cărui vocaţie a fost reprezentată, critic, de asumarea „revizuirilor“. De la Cealaltă faţă a prozei până la Din secolul romantic, metoda lui Mihai Zamfir se desena, gradual, ca o sinteză suplă de analiză retorică şi încadrare în context cultural a faptului literar. Alternativa îşi avea, în liniile ei generale, paradigma de interpretare configurată. Sinteza urma să apară, ca un dat organic al unei cariere prodigioase.
Dincolo de verdicte, dincolo de nuanţări şi de unghiuri inedite de abordare, noua istorie literară pe care o gândeşte Mihai Zamfir este dominată de o mobilitate comparatistă şi de o interdisciplinaritate ce sfidează încremenirea tradiţionalistă. Epurată de greoiul aparat documentar, dar dominată de erudiţie, atentă la dinamica formelor literare, dar valorificând sugestiile unei linii de evoluţie a sociologiei literaturii şi a istoriei ideilor, istoria lui Mihai Zamfir urcă, temporal, până la finalul acelei belle époque postmacedonskiene, deţinând arta de a converti discursul dens al criticii în magmă ficţională.
Romanul literaturii pe care îl scrie Mihai Zamfir se adresează iniţiaţilor care posedă disponibilitatea de a interoga un trecut în care întrevăd energiile literare şi identitare responsabile pentru conturarea prezentului lor. Şi poate că metoda critică a lui Mihai Zamfir indică şi calea de urmat în procesul de renovare / reinventare a istoriei literare, prin apelul la dozajul, seducător, dintre rigoarea istorică şi frazarea postmodernă a jocului literar. Textul lui Mihai Zamfir are această ambiţie, prometeică, de a retrezi la viaţă un continent literar, aducând către suprafaţă o paletă de culori şi un timbru unic al lumii care a fost.
Căci în scriitura critică a lui Mihai Zamfir se simte tuşa prozatorului. Ceea ce îi conferă istoriei sale literare armătura cvasificţională este arta acelor formulări memorabile, formulări a căror misiune este de a stabili o punte de comunicare între trecut şi cei de astăzi. Suita de tablouri imaginată de Mihai Zamfir este la fel de strălucitoare şi încărcată de contraste ca şi o galerie de artă modernă. Sunt aici treceri, remarcabile, de la pitorescul detaliului începutului de literatură (un exotism ce evocă tuşele Orientului fabulos) la evanescenţa impresionismului. Între aceste registre, segmentul median al unui romantism în care se regăseşte amestecul unic de apostolat şi melancolie.
Fundamentale, paginile dedicate paşoptismului şi postpaşoptismului sunt îndatorate acestei vocaţii a „revizuirilor“. „Revizuirile“ implică, înainte de toate, detaşarea de vulgata patriotică sedimentată secular, populând canonul românesc cu acea serie de imagini respectabile descurajând relectura. În fiecare dintre romanticii noştri, Mihai Zamfir recuperează sâmburele de semnificaţie irepetabil ce poate facilita revizitarea autentică – examinarea biografică, despovărată de lestul pozitivist, este calea de acces către operă. Empatia criticului este vizibilă, iar emoţia se strecoară în fibrele discursului. Contemplarea profilului nebulos şi profetic al acelui ultim Heliade Rădulescu este parte din această succesiune de momente romantice. Acolo unde predecesorii săi au văzut doar acţiune culturală cu valoarea patriotică, Mihai Zamfir intuieşte ruptura existenţială şi modernitatea obsesiilor. Întâlnirea tânărului Asachi cu Italia eternă acţionează ca un catalizator. O fascinaţie poetică se naşte şi, odată cu ea, mirajul unei lumi dominate de eufonie şi perfecţiune. După cum, în alt registru, opera lui D. Bolintineanu este redată unui context care este cel al marilor fresce poetice: salvat de la deriziune, Bolintineanu este urcat în limbul creatorilor de limbaj şi de viziune cosmică.
În dialogul pe care îl întreţine cu tradiţia critică, Mihai Zamfir nu ezită să amendeze judecăţi clasicizate şi să se despartă de poncifele generate ideologic. Căutarea acelui Eminescu profund, pe care îl ascunde ediţia antumă de poezii, este îndatorată unui curent hermeneutic ce urcă până la Ion Negoiţescu - reabilitarea prozei este reflexul aceluiaşi demers de a substitui mitizarea prin exegeză nuanţată. Trecând dincolo de locurile comune pe care le întreţine falsa pioşenie a istoricilor literari, Mihai Zamfir reordonează un tablou al evoluţiei literare, retrasând vecinătăţi care pot deconcerta. Între Caragiale şi Flaubert, comunicarea este dată de pasiunea, vizionară, a căutării perfecţiunii ultime a scriiturii. Eminescu şi Macedonski devin elementele binomului în jurul căruia se construieşte modernitatea însăşi: încărcat de emoţie şi recurgând la subtilitatea narativă a prozatorului, capitolul dedicat lui Macedonski este omagiul adus biografiei creatoare ce privilegiază experimentul şi sincronizarea. Între atracţia regresivă a lui Eminescu şi forţa adamică de pionier al modernităţii pe care o ipostaziază Macedonski, se situează un întreg teritoriu de tonuri ignorat în numele orbirii „patriotice“.
Simbolic, istoria literară a lui Mihai Zamfir se opreşte, în acest prim segment al ei, în pragul Marelui Război. Umbrele pe care le convoacă, spre final, naraţiunea critică sunt cele ale lui Ştefan Petică şi Dimitrie Anghel. În destinul, frânt, al celor doi, Mihai Zamfir citeşte, vizionar, potenţialul unei literaturi româneşti care ar fi putut fi. Nostalgia domină finalul panoramei. Claviatura prozatorului alege pentru coborârea cortinei cromatica sonoră impresionistă a lui Debussy. Istoria literară se transformă, miraculos, într-un parcurs iniţiatic, decupat simbolist. //
// MIHAI ZAMFIR
// Scurtă istorie. Panoramă alternativă a literaturii române. Volumul I
// Editura Cartea Românească , Polirom, Iaşi-Bucureşti, 2011
